Thursday, 23 October 2014

Richard Yates, "Revolutionary Road"

- e-book




Read from October 15th to 22nd 2014

My rating: 


I was always suspicious about the reasons an author might have to disambiguate the title of his book – I saw it rather as a sort of mocking warning to the reader not to look further, for there are no hidden meanings, it is just a name – of a character, or a house, or a street.

And in Revolutionary Road the disambiguation comes soon enough, in the second chapter of the first part, right after the first encounter with the main characters and the information of the timeframe:
He started the engine and drove carefully away, down to the turn at the base of Revolutionary Hill and on up the winding blacktop grade of Revolutionary Road.


Right. Stop seeking symbolism, metaphorism or any other crazy idealism, that is, stop investing the title with unnecessary depths, the narrative voice seems to argue, it is only about a street, with a pretentious name, true, and that’s all.

But is it? The joker of this domestic tragedy, the Shakespearian fool who always speaks the truth, John Givings, begs to differ, in an intentional qui pro quo that cruelly displays the full irony of the title:
“Old Helen here’s been talking it up about you people for months,” he told them. “The nice young Wheelers on Revolutionary Road, the nice young revolutionaries on Wheeler Road…”
The irony of noble feelings that become only labels, or stereotypes, or street names, with no other significance, for not only the famous road leads to a stagnant, standardly boring suburbia, but also the characters’ names are misleading – their wheels, so to speak, stopped spinning a long time ago and are not likely to start again, despite their increasing (and fruitless) efforts.

In fact, the whole book is about the power of self-deception: Franklin Wheeler, the main character in the novel, has an image of himself as he thinks he is (a tragic figure trapped in a meaningless life), and an image of himself as he wishes he was (“an intense, nicotine-stained, Jean-Paul Sartre sort of man”), together with many other images, not necessarily consistent with each other, created by his wife, his friends, his acquaintances, his colleagues and his boss, images he works to improve or to change even when he is not sure what they show anymore. 

Like a broken mirror, all these images have a pathetic quality: they reflect but they cannot restore the ideal unity of the superior being Frank feels he should have been, if only… Again, it’s John role to shatter this illusion too, by pointing mercilessly his weaknesses and shortcomings, sneering almost gleefully at him when he learns about the cancelled trip to Europe where Frank was supposed to find himself:
“What happened? You get cold feet, or what? You decide you like it here after all? You figure it’s more comfy here in the old Hopeless Emptiness after all…”
I think Kurt Vonnegut’s comparison of this novel to Fitzgerald’s masterpiece (“…The Great Gatsby of my time…”) is brilliantly appropriate. Here you have the perfect American family, beautiful people, living in beautiful houses, spending their time with trustful friends, in a word, living the American Dream. And like in the other novel, the American Dream is only a beautiful phrase, a label hiding the sense of failure, the dissatisfaction with yourself and the world. The question is: Is the Wheeler’s tragedy (and any other heroes’ crushed by modern civilization) generated by society or by an overinflated opinion of themselves? In other words, is the society that does not live up to their expectations or is the other around?

Like in the dialogues Frank has with his wife in his mind and which are often different from the real ones, or like in Howard Givings’ habit to silent his wife by turning off his hearing aid, maybe, in the end, the real tragedy of the characters is the failure to communicate, both ways that is, to hear and be heard.

Anyway, after all is said and done, there remains a certitude: the street and its surroundings with mocking name, perennial proof of the lasting power of mediocrity, the boring but oh-so orderly reassuring mediocrity, which does not have place for sublime, it is true, but neither does it have for tragic:
The Revolutionary Hill Estates had not been designed to accommodate a tragedy. Even at night, as if on purpose, the development held no looming shadows and no gaunt silhouettes. It was invincibly cheerful, a toyland of white and pastel houses whose bright, uncurtained windows winked blandly through a dappling of green and yellow leaves. Proud floodlights were trained on some of the lawns, on some of the neat front doors and on the hips of some of the berthed, ice-cream colored automobiles.

15 comments:

  1. Heei, iată că ai și tu un blog! :) Promit să revin când am mai mult timp ca să văd ce ai mai citit. Pe Goodreads stau foarte puțin, mai mult ca să notez cărțile citite și să caut păreri despre cele care-mi trezesc interesul. Blogul îmi acaparează și el destul timp, dar parcă îmi aduce o mai mare mulțumire personală. :)

    Am încercat să văd filmul Revolutionary Road, dar n-am reușit (m-a cam plictisit, recunosc). Poate că voi avea mai mult succes cu romanul - mi-am tot propus să-l citesc, dar nu m-am apucat de el, la fel ca în cazul lui ”We Need to Talk About Kevin”. Nu-mi aminteam însă că titlul este numele unei străzi...

    ReplyDelete
  2. Ai, ce ciudat este fontul de la comentarii! :))

    ReplyDelete
  3. Da, e din cauza caracterelor românesti care nedumeresc fontul (hi, hi). Eu îmi facusem un site mai demult (http://carleta.e-monsite.com), dar îmi place mai mult ce-mi ofera Google si cred ca încetul cu încetul am sa-mi transfer recenziile aici.
    N-am vazut filmul, dar mi s-au parut inspirat alesi actorii - di Caprio e perfect pentru Frank Wheeler, dupa parerea mea.

    ReplyDelete
  4. Cred ca schimb fontul, ai dreptate, e aproape ilizibil

    ReplyDelete
    Replies
    1. Dap, chiar este ilizibil. :)
      Din experiența mea scurtă cu blogul, am observat că cel mai bine este să îl ai pe platforma Wordpress - este mai prietenoasă și mai bine dezvoltată pe partea de share și like (plus o mulțime de plug-in-uri). În cazul meu, este cam târziu să îl mut.
      Depinde însă ce urmărești cu acest blog. Dacă îl privești doar ca pe un jurnal solitar de lectură, blogger-ul este mai mult decât perfect - platforma este foarte bine pusă la punct și dă share automat în Google+. Dar la interacțiunea cu cititorii stă cam prost...

      Delete
    2. Dar tu nu esti pe google - sau ma însel?

      Delete
    3. Ba da, sunt pe Google+. Ha, ai mărit fontul la comentarii? Se citește mai bine. :)
      Și o observație: văd că textul de mai sus are un highlight alb, probabil că ai dat copy-paste din Word. Ca să dispară, trebuie să selectezi tot textul, să dai Remove formatting și să repui manual toate cuvintele în italic (e bine să ai deschisă pagina cu postarea, ca să ai exemplul la îndemână și să nu mai citești textul încă o dată). :)

      Delete
    4. Multumesc, scumpo, deci asta era! Se vede ca ai experienta de blogger :).

      Delete
    5. Alta intrebare "tehnica": cum faci sa apara "Post a comment"? ca la mine apara doar un mesaj mic într-o casuta de tip "no comment" si daca nu apesi pe ea nu stii ca poti posta (si ma refer la de-aia ca sotul meu care trebuie tinuti de mînuta cînd navigheaza pe web :)

      Delete
  5. Ha, uite cum ți-am ghicit doleanța! :)) Eu sunt maniacă cu formatările (la mine textul trebuie să arate perfect, altfel nu mai am liniște), așa că ăsta a fost primul lucru de care m-am lovit și pe care l-am învățat. Ce mai tebuie să știi e că, dacă intri de mai multe ori în postarea deja publicată și faci modificări, ceva se va strica cu siguranță la un moment dat (apar spații mari între paragrafe, de ex) așa că trebuie s-o iei de la capăt (Remove Formatting etc).

    În legătură cu comentariul, mie îmi apare caseta în care pot să comentez, sub Post a comment. Dar eu sunt deja logată cu contul de Google, așa că nu pot decât să presupun că unei persoane care nu are un cont de orice fel (Wordpress, Blogger), s-ar putea să îi apară doar ce zici tu.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Cred ca nu m-am exprimat bine. Mie exact asta nu-mi apare, sintagma "post a comment" cu casuta aferenta. Dar s-ar putea sa fie din cauza ca am scos logarea cu Google ca mi se parea ca ocupa prea mult spatiu. Iaca încerc s-o pun la loc si te anunt daca merge. Merci mult, scumpo

      Delete
    2. Nope. Da un click pe un post al meu - Primo Levi, d.e. si ai sa vezi despre ce vorbesc.

      Delete
  6. Hmm, foarte ciudat. Dacă te referi la caseta cu profilul de Google+, nu are nicio legătură.
    Eu verificasem deja la o altă postare fără comentarii și puteam vedea și acolo caseta de sub Post a Comment. Nu îmi dau seama care poate fi problema... Am făcut o căutare rapidă în Google, poate te lămurești dacă ai timp să te uiți: http://bit.ly/1zpe4Hn

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ai reușit, Stela? Eu oricum nu aș putea vedea modificările, pentru că deja vedeam caseta pentru comentariu (nu îmi explic cum vine asta, dar...). Primul link din rezultate mi se pare util: http://www.netmediablog.com/blogger-comment-wont-show-heres-how-to-fix-it

      Delete
    2. Acum se vede. Nu stiu ce era. Poate era un bug si numai eu nu vedeam. Multumesc oricum, Ema, esti super draguta ca ai cautat pentru mine! Te pup si un weekend minunat!

      Delete