Monday, 3 November 2014

Alina Mungiu-Pippidi, "De ce nu iau românii premiul Nobel"

– Polirom, col. EGO publicistica, 2012




Citită de pe 6 pe 24 septembrie 2013


Votul meu:



„Alina Mungiu are o luciditate înspăimântătoare, al cărei fascicul îl plimbă asupra ţării, aşa cum plimbă un gardian lumina reflectorului asupra curţii unei închisori“ declară ritos Alex Stefănescu într-o scurtă recenzie din Evenimentul zilei, în care comparaţia cu un gardian e doar punctul de plecare în crearea unei imagini nemiloase, de harpie neiertătoare a scriitoarei, pe care articolul la moartea lui Pruteanu, continuă criticul, în care scriitoarea ar fi dat dovadă nu numai de impietate, ci de-a dreptul de opacitate, nu face decît s-o întărească: „George Pruteanu a făcut (cel puţin) operă de pedagogie, învăţându-i pe români să vorbească mai bine româna. Asta nu contează?“

Îmi pare rău să spun, dar nu prea. Alex Stefănescu nu face decît să cadă în vechea meteahnă a românului pe care autoarea o denunţă neîncetat: aceea de a închide ochii la defecte, imposturi, micime de caracter, pe principiul unei îndoielnice compensaţii valorice, care nu face decît să ducă la halucinanta promovare a unor personaje care n-ar fi trebuit altfel să scoată vreodată capul din anonimat. Si iaca aşa ne procopsim cu cîte un Adrian Severin, „acest Dr. Faustus de Dîmboviţa“, cu cîte un Alexandru Paleologu care „a scris la Secu mult mai mult decît a recunoscut, şi i s-a trecut cu vederea, pentru că un anumit snobism frivol îl plasase deja în vogă.“, cu cîte un Băsescu, al cărui stil personal este lipsa de consultare şi cu multi alţii, toleraţi sau chiar admiraţi de publicul larg din cauză că „... ambiguitatea, ca să nu spun promiscuitatea trecutului nostru în regimul poststalinist (...) face ca un personaj ca Păunescu să poată fi interpretat simultan şi ca un propagandist al regimului şi ca un rezistent cultural.“


De ce? Pentru că talentul incontestabil al românului este mereu dublat de lipsa lui de caracter şi nu de azi de ieri, ceea ce ar putea explica de ce personalităţi ca Herta Muller sau Eugène Ionesco s-au dezis de orice formă de românism, iar Saul Bellow (însurat cu o româncă!) a lăsat „o descriere a lui Eliade ca un om fără caracter“, lucru deloc de mirare cînd ne gîndim că un Ion Antonescu este considerat încă erou naţional iar cei blamaţi pentru greşelile sale politice sînt Regele şi partidele istorice, că (poate nu ştiati) noi sîntem „singura ţară în care disidenţii după 1989 au fost persecutaţi, nu recompensaţi“, sau că, iarăşi specific românesc, în frunte sînt mereu „oameni cărora le lipsesc fundamentele educaţiei şi a căror ură se îndreaptă cu deosebire contra celor care le posedă.“

Iarăşi, de ce? Pentru că sîntem un popor „de chibiţi cu organ moral zero“ (îmi place asta!), în care „trădarea intelectualilor“ nu se mai referă nici măcar la abandonarea planului metafizic în favoarea celui practic al existenţei, ca la Julien Benda, ci la abandonarea imparţialităţii şi a spiritului critic, la incapacitatea dovedită de a deveni o clasă specialistă, la atitudinea ruşinos de antiiluministă şi antioccidentală, la care se adaugă (sau poate e justificată de) materialismul vulgar (adică clientelismul, corupţia, nepotismul).

În fine, de ce? Pentru că sîntem complici prin indiferenţă şi/ sau nepăsare la falimentul tuturor instituţiilor fundamentale ale statului, începînd cu educaţia şi terminînd cu justiţia, pentru că ne mişcăm dezinvolt şi fără remuşcări în zona gri a lui „şi ce dacă“, lipsindu-ne perspectiva, de unde „nevoia de identificare cu o categorie atît de mare, de autoritară, de atotcuprinzătoare, încît asemenea alegeri (stînga-dreapta) să dispară implicit, să fie rezolvate de la sine.“

Si atunci e nevoie de cîte o voce nemiloasă care să ne repună cu picioarele pe pamînt, să ne aducă aminte că pretenţiile noastre nu sînt justificate nici de o înaltă ţinută morală, nici de un susţinut spirit civic, nici de vreo îndreptăţită pretenţie intelectuală. Si ce voce mai bună decît a Alinei Mungiu, care să ne forţeze să ne dăm seama, măcar în ceasul al doisprezecelea, că ne înecăm (ca să închei cu aceeaşi imagine a lui Alex Stefănescu) numai şi numai din vina noastră? Altfel spus, că nu primim premiul Nobel sau alte semne de recunoaştere a valorii pur şi simplu pentru că nu merităm.

La urma urmei, „devine un gest patriotic să tragi românilor cîte un şut în stima lor colectivă, mai ales că atunci cînd e vorba să facă ceva concret se dovedesc periodic a fi nu un mare popor, ci o mînă de oameni.“

2 comments:

  1. Eram și eu mai critic pe vremuri. În special imediat după ce am plecat din România. Asta fiindcă așa era mentalitatea românilor, să se biciuiască până le dă sângele pe toate părțile. Apoi sângerează de zor și se miră că nu mai au energie pentru altceva.
    Nu știu dacă și mai multă biciuire ar aduce ceva bun. Mai degrabă ar folosi, cred, exemplu (pozitiv) personal și planuri realiste de viitor. Și compasiune, multă compasiune, fiindcă acolo, în România, este tare multă durere.

    Nu am citit cartea dar citind ce ai scris și vazând rating-ul tău nici nu cred că vreau să o citesc. Mulțumesc pentru recenzie. Mă întorc la poveștile mele :-)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Eu sînt plecata de zece ani si tot nu ma pot abtine :)))).
      Dar nu cred ca imaginea ta, cea a românului martirizat prin autoflagelare, corespunde majoritatii. Dimpotriva, durerea si resemnarea sînt sanctionate ca nebalcanice de o opinie publica atît de preocupata de fesul ei încît face misto de oricine încearca sa-i bage pe gît o axa de valori. Dar poate atitudinea ta senina e mai sanatoasa decît atitudinea mea de profesoara iritata ca si dupa 25 de ani elevii ei nu si-au schimbat mentalitatea si nu au renuntat la practitile dubioase :)))))

      Delete