Monday, 17 November 2014

Ion Băieșu, "Balanța"


– Jurnalul național, București 2011

Citit de pe 13 pe 24 decembrie 2013

Votul meu:



– De ce-ai dat, fă, curvo, în mine? Organismu-ăsta ți l-a dat Dumnezeu numai pentru tine, nu e bun obștesc, n-avem voie să-l privim și noi cu ochiul sau să-l atingem cu mîna?
Așa o apostrofează pe Nela, eroina romanului Balanța, un navetist beat și indignat că fata s-a opus violent tentativei lui de a-i băga mîna sub fustă într-un tren supraaglomerat. Si acesta este procedeul, caragialian prin excelență, prin care situații penibile, bizare, adesea tragice capătă accente neverosimil comice: prin schimbarea perspectivei, simțul umorului detensionînd și redimensionînd pînă la derizoriu evenimentele. 

Detaliu deloc de neglijat pentru receptarea justă a romanului, o cheie de lectură oferită chiar de Nela, personajul reflector, ochii din spatele camerei de filmat (potrivit imaginii inspirate a lui Lucian Chișu) care înregistrează filmul alb-negru (dar niciodată cenușiu) al întîmplărilor:
… simțul umorului este o primă și decisivă dovadă că individul respectiv nu este prost sau înapoiat.


Simțul umorului este (sau ar trebui să fie) partenerul nedespărțit al cititorului pe tot parcursul romanului, începînd cu imaginea hitchcockiană căzută în derizoriu a vrăbiilor care o ciugulesc pe Nela, continuînd cu avalanșa de întâmplări la limita neverosimilului (un chef în cimitir, un cîine vorbitor, un avocat chelner, un urs domesticit, o prințesă căsătorită cu un țigan, un preot manelist etc., etc. etc.) și terminînd cu refuzul normalității ca unica formă de rezistență la haos din partea celor două personaje principale nu mai puțin bizare – psiholoaga Nela și chirurgul Mitică:
…mă întreb ce copil ar putea ieși din noi doi, niște bezmetici și niște descreierați. (…) Dacă iese normal, îl strîng de gît. Cum să se descurce în viață dacă e normal?
Simțul umorului camuflează totul, si seriozitatea adesea tragică a faptelor narate, si inconsistența structurii narative, care pare pe alocuri lejer înnădită, lejer superficială.

Simțul umorului se dovedește din nou principala armă a românului în vremuri de restriște, ca acelea din perioada României comuniste cînd au loc evenimentele narate, sau ca acelea din România actuală alarmant de asemănătoare, în care ca să reziști fără să-ți pierzi demnitatea trebuie să te bați neîncetat (la propriu!) ca doctorul Mitică sau să accepți tot felul de absurdități ridicînd filosofic din umeri, ca Nela.

Majoritatea personajelor, însă, s-au resemnat cu ideea ca lumea în care trăiesc e un mic infern în care se poate oarecum supraviețui:
Vorba lui tata, Dumnezeu sa-l ierte: de bine, de rău, o ducem bine. 
În timp ce alții, mai puțini, mai privilegiați, apreciază chiar un oarecare confort imediat, cu care-si alimentează speranța în viitorul de aur:
…fiți calmi, c-o să fie bine. Nu se știe cînd, dar o să fie bine. Drept pentru care vă propun să ne îmbătăm imediat și temeinic, așa cum stă bine unor bărbați care iubesc viața și beneficiile ei trecătoare. 
O lume pestriță și pitorească, în care avalanșa de întâmplări nu face decît să arate că nimic fundamental nu se întîmplă de fapt – și aceasta este sursa fundamentală a tragicului: lipsa de speranță, revelarea mecanismului stricat al unei societăți care se învîrte bezmetic în cerc, care nu se mai poate referi la un sistem de valori, căci nu are nici o șansă de scăpare. O lume în care rîsu-plînsu stau într-o balanță perfectă. Si inutilă.

4 comments:

  1. Mi-aduc aminte că am citit-o demult, eram în liceu, cred. Văd și acum coperta - o ediție diferită de asta, cu negru și alb. Am văzut și filmul, cu Maia Morgerstern și Răzvan Vasilescu (https://www.youtube.com/watch?v=oGvZk0fg2Tc).

    ReplyDelete
    Replies
    1. Si eu am vazut filmul, iar imaginea care mi-a rams în minte e cea cu Maia mergînd pe calea ferata!

      Delete
    2. Eu îmi amintesc brațele păroase ale doctorului. :))))

      Delete
    3. :)))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))

      Delete