Thursday, 6 November 2014

Ion Vianu, "Amor intellectualis. Romanul unei educații"

- Polirom 2011




Perioada lecturii: 24 - 25 august 2013

Votul meu:


Decretată de România literară cartea anului 2010, primită cu entuziasm de critică și de public, opera Amor intellectualis este subintitulată roman fără să fie cu adevărat, aruncînd astfel o umbră de indoială asupra autenticității faptelor narate (să nu uităm că genul memorialistic oricum se află la limita dintre ficțiune și realitate), cu complicitatea autorului, bineînțeles:
… sînt un romancier care-și trădează secretele de atelier, sau un memorialist care alege crîmpeie din trecutul său, creînd un montaj.
Si, ca pentru orice operă de graniță, se ridică intrebarea: cît din succesul ei se datorează faptelor narate și cît talentului narativ?

Întîmplările rememorate sînt indiscutabil interesante, cultura autorului adesea impresionantă, și există o reală forță evocatoare mai ales in conturarea portretului lui Tudor Vianu, tatăl său, pentru care nu cade în capcana mitologizării și al lui Edgar Papu, autorul teoriei protocronismului românesc, pentru care nu cade în capcana demonizării.


Sînt povestite de asemenea anecdote amuzante, ca aceea a fetiței care recită mecanic, la îndemnul părinților, celebrul aforism al lui Kant („Două lucruri îmi umplu inima cu o admirație mereu nouă și mereu sporindă, pe măsură ce gândirea se leagă și se concentrează asupra lor: cerul înstelat deasupra capului meu și legea morală în mine.”), sau al lui Ion Barbu care se supăra teribil dacă cineva îndrăznea să-i conteste obîrșia de tigan.

Din păcate, pe alocuri opera lasă impresia unei cărți prost traduse: ți se pare că stîngăcia stilistică ține mai curînd de o reformulare nefericită decît de vocea auctorială, pe care o percepi oricum lejer banală, trecînd uneori pe lîngă idee, alteori începînd glorios, într-un tempo impecabil, pentru a eșua într-o imagine lipsită de originalitate:
Eram naivi fără să fim inocenți. Eram vicioși fără să fim ticăloși. Eram citiți fără să fim învățați. Eram chiulangii fără să fim secături. Idealurile noastre erau înalte, dar, precum păsările pe deasupra unei bălți, ne cufundam cîteodată în abjecție, ieșind cu aripile de tot murdărite.
Ca orice operă de valoare însă, Amor intellectualis știe să-și transforme pînă și defectele în calități, implicîndu-ne încetul cu încetul în narațiune, devenind pe nesimțite purtătorul nostru de cuvînt, amintindu-ne că noi sîntem, la urma-urmelor, generația invocată, aceea care s-a refugiat cu disperare în cultură fără să se poată, din păcate, pune totdeauna la adăpost:
Amor intellectualis a fost un izvor de bucurie, a fost o rezervă de energie care ne-a hrănit și ne-a ținut loc de acoperămînt și de veșminte calde în iarna polară a spiritului. Dar nu a fost neapărat o pavăză în războiul care se purta împotriva noastră, atacându-ne onoarea. Aici a fost marea capcană de care nu toți au știut să se ferească.
În concluzie, Amor intellectualis n-o fi poate o lectură esențială, dar e în orice caz plăcută și informativă. La urma urmelor, cititul suportă fără probleme și definiția pe care i-o dă autorul:
Lectura, ce chiul colosal, ce pretext grozav pentru visare!



No comments:

Post a Comment