Tuesday, 4 November 2014

Norman Manea, "Plicul negru"

– Polirom 2007



Durata lecturii: 24 noiembrie – 13 decembrie 2013

Votul meu:



“Citești, mai citești? Semn de nefericire, lectura, nu?”

Majoritatea recenziilor Plicului negru postate pe Goodreads de către cititori străini exprimă fie nedumerirea, fie confuzia sau enervarea. Nu e greu de înțeles frustrarea lor, căci romanul este una dintre cărțile acelea iritante care, deși foarte bine scrise, sînt greu de iubit, probabil din cauza caracterului prea intelectual. Altfel spus, necesită o lectură exclusiv de gradul al doilea (în termeni umbertoechieni, vreau să zic), în contextul în care o lectură de gradul întîi ar presupune un efort mult prea susținut din partea unui cititor prea leneș (sau prea lipsit de talent rebusist :) ) de a citi necontenit printre rînduri chiar dacă realizează încă de la început că principala tehnică folosită este, așa cum observa și Matei Călinescu, scrierea criptică.

E știut, desigur, că romanul a apărut pentru prima dată în România socialistă, unde orice idee presupus subversivă trebuia camuflată pentru a trece de cenzură. In cazul Plicului negru, acest lucru a fost un incontestabil cîștig, o minunată ilustrare a observației lui Borges că cenzura e mama metaforei. Romanul este plin de metafore sugestive, care se transformă adesea în alegorii:
Confuzia unei dimineți reumatice. Cotoiul înșurubat în burlan, mormăind avertismente confuze. Cheia răsucind cuvinte ruginite în broasca ruginită…


Măiestria stilistică a lui Norman Manea este uluitoare, și din acest punct de vedere, lectura este un izvor nesecat de imagini de o înaltă ținută artistică: 
  • descrieri în care ratarea arhitectonică, de exemplu, pare a pregăti apocalipsa estetică: 
Aleea se deschide în stînga, spre refugiul unei vile ratate. Porți, coloane, balcoane, graba vanitoasă a parvenirii, nostalgia unui stil. Eterogenul pregătește compromisul cu barbarii, coruperea formelor, asaltul putregaiului. 
  • caracterizări fulgurante, exersînd caricatura: 
Bieții informatori nu sînt nici măcar slugile diavolului, nu au acest înalt rang. Doar jivine ale mlaștinii numite prezent, atît. 
  • imagini complexe, construite plastic ca-ntr-o pictură de Dali, prin efortul combinat al metaforei, al epitetului și al personificării: 
Cuvintele rămăseseră în aerul umflat al tăcerii. Nu izbutiseră să sonorizeze, își tot adunau energia, amînate în potențiale. 
  • exerciții de ironie si umor, răsărind neașteptat în text prin cîte o comparație („Surdă, surdă ca o ridiche!”), un oximoron („… gigantica ei gingașă făptură”) sau o întrebuintare inedită a limbajului de lemn („…pițipoancâ în curs de dezvoltare”), atunci cînd nu sînt de-a dreptul dezolant comice, perfect exemplu de ceea ce înțelege românul, de la Caragiale încoace, prin rîsu’-plînsu’ estetic: 
O bătrână, în fața vitrinei, se încordează să citească reclama. Atârnă, obosită, ca o găină, într-un sac cenușiu, cu pliuri. E veștedă, curbă, curioasă, moartă, învelită, caritabil, în punga standard.
De fapt, întregul roman este (și aceasta spre deliciul cititorului român și nedumerirea celui străin) în permanent dialog intertextual cu Caragiale, începînd cu titlul, continuînd cu principala linie narativă (povestea unei scrisori) sau cu teoria conspirației dezvoltată de eroul principal care-l parodiază (voluntar!) pe conu Leonida și terminînd cu o scenă care trimite la O făclie de Paște. 

Da, nu e ușor pentru cititorul străin să urmărească ideile în lipsa acestor informații, deși nu imposibil, pentru că se poate, în schimb, referi la Kafka, sau Orwell, sau Robe-Grillet pentru structura modernistă, sau chiar la Homer, pentru unele imagini pline de grație ca aceasta: „Pe pleoape, infinitul zefir, mîinile răcoroase și lungi ale dimineții.”

Din punctul meu de vedere , însă, cea mai mare reușită a romanului provine tocmai din ceea ce cititorii de gradul întîi (interesați, care va să zică, în primul rînd de ceea ce se narează) îi reproșează: discontinuitatea narativă, fracturarea logicii epice, menită să ilustreze nu numai confuzia mentală progresivă a eroului ci și coșmarul cotidian al unei lumi care, speriată și pierdută, refuză totuși să se trezească urlînd, o lume de surdomuți care au ales să fie astfel poate tocmai de frica de a nu fi internați în ospiciul adevărului bîntuit numai de Tolea:

Ședința de partid a surdomuților, nunta surdomuților, meciul de volei al surdomuților. Chipurile, mîinile, hainele, furia, rîsul, lacrimile surdomuților. Grupele de defilare, grupele de tricotaj, grupele de haltere, orgia si beția si rugăciunile surdomuților.
Așa cum frumos spune Matei Călinescu în postfață: „Plicul negru este în ultimă analiză o meditație asupra incapabilității exilului, a alienării și a dezolării într-o sufocantă societate totalitară, într-o atmosferă de teamă și suspiciune, în care discreția și intimitatea sunt în mod brutal refuzate.”




7 comments:

  1. Aaah, cred că la cartea asta am început noi să discutăm pe Gr! :) N-am mai citit nimic de Norman Manea între timp și nici nu știu dacă mă voi apuca prea curând - a fost o luptă teribilă cu ”Întoarcerea huliganului”, luptă pe care mi-e cam teamă s-o reiau cu o altă carte a autorului. Vreau totuși să mai citesc ceva de el (poate chiar ”Plicul negru”, mai ales că ai scris despre el și mă pot cosulta cu tine), dar mai încolo. :)

    ReplyDelete
  2. Nu vreau sa te descurajez :) dar daca te-ai luptat cu "Întoarcerea huliganului" (care pe mine m-a convins sa citesc si altceva de Manea) "Plicul negru" cred ca o sa ti se para si mai imposibila! E una din cartile alea, cum am scris si-n recenzie, care te irita în ciuda faptului ca le recunosti valoarea - poate pentru ca nu fac nici cel mai mic efort sa fie "reader friendly" :)))))

    ReplyDelete
  3. Pe mine m-a obosit "Întoarcerea huliganului", dar îmi dădeam seama totodată că are o grămadă de lucruri faine acolo (cum zici tu, o valoare pe care o recunoști), așa că am perseverat și nu mi-a părut rău. Dar e genul de carte foarte solicitantă, care parcă îți scurtcircuitează creierul. :) Știu că începusem ”Muntele vrăjit” tot atunci și mi s-a părut mult mai simplu decât cartea lui Manea. :))
    Oricum, am uitat să precizez ce era mai important: foarte mișto recenzia ta.

    ReplyDelete
  4. Pai, da, începi sa-ti pui întrebari cînd constati ca Thomas Mann ti se pare usor comparativ :))))))))))).

    Mersi mult de de aprecierea recenziei, si scuze ca nu folosesc diacritice în comentarii - în recenzii mi-e mai usor, ca am un corector word în limba româna, dar cînd raspund în direct (si de la calculatorul de la serviciu care-i un Mac nepasator fata de orice limba vorbita de mai putin de 50 de milioane de oameni :))) ) mi-e foarte greu sa pun manual fiecare litera cu specific strict românesc!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Stai liniștită, nu trebuie să te chinui cu diacriticele! Eu le utilizez în mod constant pentru a mă obișnui cu ele, altfel aș scrie mult mai lent când ar trebui să le folosesc. Cred că și pe acel Mac se poate instala limba română, dar nu sunt sigură cum se face asta. :) Iar apoi doar schimbi limbile, între engleză-română.

      Delete
    2. În Windows am opțiunea de a adăuga un Keyboard pentru o altă limbă: la Region and Languages - Keyboard and Languages dau click pe Change keyboards și acolo pot adăuga o altă limbă. Nu știu dacă te ajută cu ceva...

      Delete
    3. In Windows e alta poveste - ti-am spus ca acasa am Word in limba româna. La Mac-ul de la serviciu însa nu apare printre limbile oferite ca optiuni (desi maghiara apare, ceea ce contrazice gluma mea cu 50 milioane :) ) deci nu am nici macar ce activa. Bineînteles, oricum nu mi s-ar permite sa schimb setarile, asa ca discutam numai în principiu. În Europa pe de alta parte e sigur ca exista si româna pe undeva prin setari :)

      Delete