Thursday, 18 December 2014

Mihail Sebastian, "Jurnal (1935-1944)"

 – e-book


Perioada lecturii: 24 noiembrie – 16 decembrie 2014
Votul meu:



În De l’inconvénient d’être né, Emil Cioran, după ce-și amintește stînjenit de toți exaltații, nebunii și degenerații pe care i-a admirat cândva,  își promite să nu mai îmbrățișeze niciodată o cauză, oricît de convingătoare ar fi ea. Ca și alți simpatizanți legionari, scriitorul român pune așadar convingerile sale politice pe seama tinereții sale nechibzuite, dar și a aparenței nobile a infamei miscări interbelice.

Doris Lessing pe de altă parte, în recenzia la romanul lui Kurt Vonnegut Jr. Mother Night, afirmă că vina holocaustului nu o poartă numai hitleriștii, ci toți cei care prin pasivitatea lor, rezultînd fie din indiferență fie din lașitate sau oportunism, au permis ca toate acestea să se întâmple.

Am citit câteva opere remarcabile despre Holocaust, unele reconstituind punctul de vedere al naziștilor, altele punctul de vedere al victimelor, altele punctul de vedere al celor aflați în zona aceea gri despre care vorbea Doris Lessing. Am printre lecturile mele cel puțin o operă ilustrativă pentru fiecare categorie, remarcabilă nu numai din punct de vedere documentar dar și artistic : Les bienveillantes, al lui Jonathan Littell, Se questo è un uomo, al lui Primo Levi si Mother Night de Kurt Vonnegut Jr.. Acestora li se adaugă acum Jurnalul lui Mihail Sebastian, în care le regăsim reunite și transfigurate, din păcate, de faimosul specific românesc.


Opera este un manuscris care n-a fost destinat niciodată publicării, deși autorul visa să-l utilizeze ca material pentru un viitor roman. Cu toate acestea, cele trei niveluri compoziționale, social, politic si intim, sînt într-atît de bine echilibrate, scriitura este într-atît impecabilă, imaginea epocii într-atît de bine surprinsă încît nu rămîi nici o clipă cu impresia de lucru neterminat, de ciornă care ar necesita rectificări, retușuri sau chiar anulări. Rămîi în schimb cu o nemărginită tristețe că românul nu se dezminte, indiferent de condiție socială și nivel intelectual. Si cu rîsul-plînsul constatării că mici au mai fost marii oamenii ai culturii noastre !

Si te întrebi, pe bună dreptate dacă „toată floarea cea vestită” a literaturii române, Eliade, Camil Petrescu, Nae Ionescu, Constantin Noica, Liviu Rebreanu, E. Lovinescu, Ion Barbu chiar si Cioran –– ca să nu mai vorbesc de nemurici ca Victor Eftimiu si Dumitru Graur, te întrebi așadar dacă toți aceștia sînt mai puțin vinovați decît maresalul Antonescu să zicem, pentru toate acele crime de care, cum spunea cronicarul odată, „se sparie gîndul”? Eliade, prietenul intim al lui Sebastian, afirmînd că mișcarea legionară este cel mai bun lucru care i se putea întîmpla României, Cioran („cu o dublă doză de cinism și lașitate”), decretînd în culmea dezamăgirii că „Legiunea se șterge la cur cu țara asta”, Nae Ionescu, făcînd, zice el, o absolut necesară diferență între „un om care te omoară din batjocură, și altul care face același lucru, dar cu durerea în suflet”, Camil Petrescu denunțînd la poliție un amic evreu care-l rugase să-i ascundă niște documente, nevasta lui Rebreanu, indignată că numele lui Sebastian a apărut alături de al soțului ei sau Noica, care în 1943 (în 1943!) pleacă la Berlin să țină o conferintă despre „Tensiunea interioară a culturii române”, cu ce e mentalitatea tuturor acestor oameni, intelectuali luminați, mai evoluată decît a oamenilor de rînd îndoctrinați și plini de prejudecăți care dădeau vina pe „jidani” pentru tot ce se întîmpla?
Convorbire auzită azi pe stradă, între un domn și o cucoană „bine”.

 — Ei, ce crezi că s-a constatat? Era o jidoavcă de 14 ani. Ea, cu mâinile ei, arunca bombele.
Alături de planul social care pune într-o rușinoasă evidență fie lipsa de discernămînt, fie naivitatea impardonabilă, fie oportunismul abject al intelectualității românești (și nu-mi iese din minte imaginea lui Ion Barbu salutîndu-l cu efuziune pe scriitor după 23 august, el, care de șase-șapte ani nu-l mai cunoștea pe stradă), planul politic nu e mai puțin cutremurător : detaliile despre halucinantele masacre de la Iași și București sau deportările în masă se împletesc cu comunicatele de presă în care măsuri luate din lumea kafkiană sînt aplicate zilnic evreilor, de la munca în folosul obștesc pînă la taxele în bani și bunuri materiale sau la interdicții din ce în ce mai absurde (lipsa dreptului la telefon, la doctor, la mers cu trenul, etc.)
E o demență antisemită, pe care nimic nu o poate opri. Nu e nicăieri nici o frână, nici o rațiune. Dacă ar exista un program antisemit — încă ar fi bine. Ai ști până la ce limite se poate merge. Dar nu e decât o pură bestialitate fără control, fără rușine, fără conștiință, fără scop, fără țintă. Orice, orice, absolut orice e posibil.
În acest univers halucinant și dușmănos, în această lume desprinsă din coșmarurile lui Goya locuiește cel care a fost informat că nu e om ci evreu, că nu e scriitor ci evreu, că nu e prieten ci evreu, pe măsură ce devine nepublicabil, nereprezentabil, nefrecventabil.
A pierde o situație — Cuvântul; un om față de care mă simțeam responsabil — Nae Ionescu; o serie de prieteni — Ghiță Racoveanu, Haig, Marietta, Lilly, Nina și, în sfârșit, prietenul cel dintâi și cel din urmă, Mircea — a pierde totul, absolut totul, poate fi la 30 de ani nu un dezastru, ci o experiență de maturitate.
Rînd pe rînd, jurnalul consemnează agonia și în cele din urmă moartea tuturor iluziilor scriitorului: aceea de a fi avut un mare mentor – Nae Ionescu (și totuși cu cîtă tristețe îi deplînge moartea), aceea de a fi avut un mare prieten – Mircea Eliade (și totuși de cîte ori îi iartă antisemitismul și orbirea!), aceea de a fi avut o promițătoare carieră literară (și totuși cu cîtă pasiune continuă să scrie, să citească, să traducă).
Portretul cel mai poignant, prin absurdul burlesc al comportamentului, prin amestecul de abjecție și inteligență rămîne cel al lui Camil Petrescu. După consemnarile incredule ale declarațiilor acestuia la început, încetul cu încetul Sebastian îl transformă în mascota sa personală, evocîndu-l ori de cîte ori simte nevoia să rîdă de realitatea grotescă:
„E comic să se vorbească despre Eminescu ca poet filosofic. De fapt singurul poet filosofic sunt eu!” Cine altul ar putea să pronunțe o asemenea frază, cine altul decât Camil?
Jurnalul se oprește pe 31 decembrie 1944. Ultimele cuvinte, în același ton amar obiectiv,  poartă presimțirea vagă a relelor viitoare.  Ce soartă ar fi avut Sebastian sub comuniști? Într-un fel e mai bine că nu vom ști niciodată

2 comments:

  1. Salut,
    Spune-mi, te rog, daca vinzi cartea, pentru ca am cautat-o serios si nu am gasit-o pana acum la nicio librarie.

    Multumesc.

    ReplyDelete