Monday, 5 January 2015

Eugen Ionescu, "Nu"

 – e-book



Perioada lecturii: 31 octombrie – 1 noiembrie 2012

Votul meu:


Că nimeni nu e profet în ţara lui o demonstrează cu prisosinţă volumul lui Eugen Ionescu, atunci cînd prezice că Arghezi "se va dizolva în uitare", că Patul lui Procust se va număra printre cele mai proaste cărţi ale perioadei sale, că Eliade îşi îngroapă, cu Maitreyi, "o tristă carte" orice ambiţie literară va fi avut şi că Eugen Ionescu însuşi va muri "fără să fi jucat vreun rol pe scena europeană."

Propus pentru premiere şi publicare în 1934, volumul Nu a stîrnit controverse şi polemici în viaţa literară a vremii încă dinainte de apariţie, din cauza tonului tăios, al portretelor mai mult decît nefavorabile făcute unor monştri sacri ai vremii, al dispreţului faţă de cultura română în general şi de critica românească în special, etc. etc. etc.
El a apărut la Editura Vremea, cu menţiunea: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului." Cei doi erau Tudor Vianu şi Şerban Cioculescu. Ceilalţi membri erau: Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, Romulus Dianu.


 Structurată în două părţi, opera este de fapt, aşa cum bine observa M. Vulcănescu, mai curînd  o meditaţie pe marginea limitelor actului critic decît o lucrare critică propriu-zisă. Mai mult decît atît, este reconstrucţia unei epoci literare, văzută e drept, prin lentilele deformatoare (şi uneori extrem de amuzante) ale unui copil teribil, care-şi propune să zdruncine din temelii convingerile în care s-au instalat confortabil contemporanii săi, dărîmînd socluri, desacralizînd mituri, dărîmînd picioarele de lut ale idolilor. 
Nu e de mirare, deci, că nu-ul său hotărît în faţa unui Arghezi, a unui Ion Barbu sau a unui Camil Petrescu a stîrnit aceeaşi indignare pe care o stîrnesc azi aşa-zisele blasfemii ale lui Patapievici contra lui Eminescu, în contextul în care entuziasmul necondiţionat al românului faţă de ceea ce e cît de cît citibil (chiar dacă adesea necitit) nu e sprijinit de obicei de argumente estetice ci de o caraghios de nejustificată înfumurare naţională, care  l-a făcut întotdeauna să considere atît un afront personal cît şi un atac la adresa demnităţii poporului român orice critică a "clasicilor".

Dincolo de observaţiile critice (uneori îndreptăţite, alteori mai puţin) cu privire la scriitorii noştri interbelici, rămîne aşadar dorinţa autorului de a ridica ştacheta literaturii noastre printr-o critică intransigentă ("indulgenţa e o laşitate"), care să selecteze doar operele originale, nu imitaţiile după Occident, în ciuda vremelniciei sistemelor de valori şi a modelor literare, dar mai ales în ciuda circumstanţelor istorice, care ne determină să rămînem "o rudă săracă a intelectualităţii europene".

Dincolo şi de această dorinţă rămîn cîteva caracterizări fulgurante, savuros răutacioase, cu atît mai mult cu cît distanţa în timp a mărit în loc să scadă (cum prevedea autorul lor) imaginea personalităţilor încondeiate: Mircea Eliade, "papinuţă" al nostru, care e "uneori inteligent",  Serban Cioculescu, care-şi poartă "numele agăţat de bărbie", Emil Cioran, "(din Sibiu)", care "se complace în disperare", Mircea Vulcănescu , care "mănîncă şapte prăjituri", sau Nicolae Iorga, a cărui "bufonerie de un ridicol interplanetar [...] capătă înalte semnificaţii naţionale".

Chiar dacă profeţiile pe care le enumeram la început nu s-au adeverit (încă!), opera spune cîteva adevăruri usturătoare despre literatura noastră care n-a scăpat, nici după jumătate de veac de la admonestarea maioresciană din celebrul articol „În contra direcţiei de astăzi din cultura română”, de mania de a produce forme goale, imitînd frenetic şi găunos modele universale.

Dar pînă la urmă, se resemnează autorul, aceasta este condiţia românismului, de care nici el nu se poate dezbăra: 
...d-voastră sunteţi vinovaţi, în sfârşit, de faptul că nu am o solidă cultură humanistică, de faptul că nu citesc cărţile decât cu efort, fără voluptate şi numai ca să fiu informat; de faptul că mă condamnaţi la facilitate pentru că nu este necesar să mă desăvârşesc prea tare, pentru a străluci în cultura românească. Cu alte cuvinte nu ţiu să fiu grav şi nici nu aş putea, de vreme ce fac parte, de bine, de rău, din cultura românească.

No comments:

Post a Comment