Friday, 29 May 2015

Catherine Siguret, "Femei celebre pe divan"

 – e-book
Traducător Laszlo Alexandru



Perioada lecturii : 8-27 mai 2015

Votul meu: 



Deşi se pare că a scris peste 50 de cărţi, trebuie să recunosc că nu ştiam nimic despre Catherine Siguret cînd m-am apucat de citit Femei celebre pe divan, carte pe care de altfel am căpătat-o graţie generozităţii domnului Laszlo Alexandru,  excelentul ei traducător şi căruia îi mulţumesc pe această cale.

Ei bine, lectura s-a dovedit interesantă, şi în perfect acord cu orizontul de aşteptare al titlului : scriitoarea alege cîteva femei celebre fie din sfera literaturii (ca Françoise Sagan, Simone de Beauvoir, Virginia Woolf sau Colette), fie din sfera politicului şi/ sau a socialului (ca Lady Diana sau Jackie Kennedy), fie din sfera show-biz-ului cinematografic sau muzical (ca Dalida, Maria Callas, Édith Piaf, Josephine Baker sau Marlene Dietrich), le schiţează o scurtă biografie după care dă cuvîntul unui psihanalist sau unui psihiatru să le comenteze comportamentul.


Cele unsprezece portrete din galerie (mi-a plăcut cifra !) mi-au amintit de scheletul din laboratorul de biologie din liceu (ăla de după uşă) care pe partea dreaptă avea aparenţa unui nud obişnuit, iar pe cea stîngă a unui corp jupuit de piele. Aceasta nu numai din cauza structurii hibride a volumului, jumătate biografie, jumătate analiză psihanalitică, ci şi pentru că mi-a trezit un  sentiment amestecat de jenă si curiozitate, ca acela pe care îl încerci în faţa unei expuneri indecente. Căci, la urma urmelor, ce poate fi mai indecent (şi mai jenant) decît o disecţie de caracter ? J

In orice caz, pot să spun că am dat peste cîteva informaţii interesante, că mi-am revizuit niste imagini pînă acum schematice despre unele personalităţi, că m-am dezbărat de cîteva clişee (şi m-am ales cu altele), că m-au surprins plăcut unele interpretări şi că m-am simţit datoare să mă indignez cîteodată pentru altele.

Să le luăm pe rînd. Mai întîi voi spicui dintre informaţiile interesante, pe principiul « ştiaţi că » :
  • la început Colette a publicat sub numele primului ei soţ (era cum s-ar zice « un nègre littéraire ») şi acesta n-a vrut să-i cedeze drepturile de autor după ce a devenit celebră
  • Virginia Woolf a refuzat să consulte un psihiatru pentru că se temea că dacă se vindecă îşi va pierde inspiraţia literară
  • Jackie Kennedy a fost celebră nu numai datorită soţului ei ci şi datorită « degetului fermecat » cu care arăta în magazin obiectul dorit fără să se uite vreodată la preţ şi cheltuind nemăsurat
  • Françoise Sagan şi-a împrumutat numele de autor de la prinţul Sagan din romanul lui Proust.


Dintre imaginile pe care le-am detaliat, cea mai sumară era aceea a lui Marlene Dietrich, despre care ştiam doar că a jucat în Îngerul albastru (film pe care nici măcar nu l-am văzut) de unde îmi rămăsese în minte de prin reviste figura unei femei cu buze subţiri şi sprîncene desenate care mi se părea mai degrabă artificială decît frumoasă:



Ei acum ştiu şi că fost o scorpie isterică, nu că mi-ar folosi la ceva informaţia asta.

Nici despre Maria Callas nu ştiam mare lucru, în afară de faptul că a fost o mare cîntăreaţă de operă (nu ştiam nici măcar că s-a iubit cu Onassis), iar ceea ce ştiu acum mă face să mă întreb dacă nu avea dreptate artista cînd afirma că tot ceea ce trebuie ştiut despre ea se află în vocea ei.

Un clişeu pe care îl întreţineam fără ca măcar să fiu prea conştientă de el era cel al lui Jackie Kennedy – soţie model şi victimă, atît pe plan familial (din cauza celebrelor infidelităţi ale preşedintelui) cît şi pe plan politic (din cauza mediatizării durerii personale după uciderea lui Kennedy). Ei bine, acum l-am înlocuit cu altul, al femeii manipulatoare şi risipitoare (altă informaţie extrem de utilă!)

Mi-a plăcut în schimb interpretarea pe care psihanalistul Patrick Delaroche o dă morţii Virginiei Woolf, văzută nu numai ca un regressus ad uterum ci şi ca o inversare de roluri între mamă şi fiică:

Dacă scriitoarea nu poartă nici un copil în pîntec, nu devine niciodată mamă, e fără îndoială pentru că poartă în ea o mamă moartă. Iar vinovăţia sa e cu atît mai mare, cu cît înglobarea obiectului iubirii, care era mama ei, însemna deja uciderea ei.

Mama şi moartea, viaţa şi moartea se înlănţuie încă din primele romane ale Virginiei Woolf. În Valurile  sau Spre far, opere construite în jurul prezenţei apei, simbol al mamei, mamele mor. Virginia se va sinucide aruncîndu-se în apă — în mamă — la sfîrşit.

In sfîrşit, ideea că prinţesa Diana e singura vinovată de propriile suferinţe matrimoniale din cauză că a avut o mentalitate de slujnicuţă visătoare la « happily ever after » şi mai ales sugestia că ar fi putut găsi un sfătuitor şi un echilibru în chiar soţul ei mi s-a părut cumplit de misogină, în contextul în care Lady Diana nu a provocat scandalul matrimonial, ci doar a smuls rigida etichetă regală de pe o afacere de vodevil de un prost gust impecabil.


In concluzie, o lectură uşoară, numai bună de satisfăcut curiozităţi frivole, pe care poate n-am îndrăzni altminteri să recunoaştem că le avem

2 comments:

  1. Mulțumesc pentru însemnările pe marginea traducerii mele. Aveți dreptate, firește, să subliniați latura frivolă a cărții - dacă insistați pe partea biografică. Ea i se datorează unei jurnaliste dinamice, care asta a și urmărit: să capteze atenția publicului larg. În a doua jumătate a fiecărui medalion, discursul psihanalitic (deși pe alocuri plictisitor) umple totuși de-o consistență incontestabilă ansamblul cărții.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Aveți dreptate, unele discursuri psihanalitice sînt fascinante, dar altele nu m-au încîntat prea tare. Nu am detaliat pentru că în fond psihanaliza nu e domeniul meu si am obiceiul de a crede pe cuvînt pînă la proba contrarie :))), dar multe opinii care au depășit sfera strictă a profesiunii mi s-au părut superficiale si vulgarizante. De ex. calamburul subțirel si lejer incoerent din studiul despre Colette: "...spre deosebire de Proust, Colette este un trup gînditor si nu o gîndire care îşi află originea în trup", sau perle de înțelepciune ca aceasta din articolul despre Maria Callas: "Pentru a reuși în viață, scaunul pe care ne așezăm trebuie să aibă patru picioare: munca, talentul, norocul si bunul-simt". Nici concluzia analizei "cazului" lui Françoise Sagan nu mi se pare prea profundă, deși întoarcerea de fraza e destul de reușită: "Françoise Sagan n-a avut nici o tentativa de sinucidere, doar diverse tentative de-a trăi”. În fine, cel despre Lady Diana mi s-a părut penibil – iar eu n-am fost niciodată o admiratoare a prințesei. Mi-au plăcut în schimb articolele despre Virginia Woolf, Simone de Beauvoir si Dalida.

      În concluzie, o carte foarte inegală si mă opresc aici că văd că sunt pe cale să mai scriu o recenzie! :D

      Delete