Friday, 30 October 2015

Tatiana Niculescu Bran, "Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut"


– e-book




Perioada lecturii: 22 iulie – 28 octombrie 2015

Votul meu:



Încerc să înțeleg, de ieri încoace, adică de cînd am terminat-o, de ce mi-au trebuit mai bine de trei luni să citesc Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut, de Tatiana Niculescu Bran, în contextul în care nu este o carte groasă și nu este o carte plicticoasă. De ce adică, în ciuda faptului că îmi plăcea cu adevărat în timpul lecturii, putea trece și săptămînă pînă să o deschid din nou, lucru oarecum bizar dat fiind că nu sînt o cititoare leneșă și nici prea răbdătoare.


De fapt, cred că știu de ce: deși e un roman bine scris, nu a reușit să mă impresioneze, nu s-a înscris în orizontul meu de așteptare deschis de un titlu mai mult decît inspirat. Nici webul, pe care l-am răsfoit după bunul meu obicei, nu m-a contrazis prea tare (în ciuda unor recenzii elogioase făcute de unii bloggeri). Marius Chivu, de exemplu,  în al său Bilanț 2013 din Dilema veche, în care deplînge sărăcia valorică a anului respectiv, enumeră romanul printre cele cîteva asupra cărora nu se poate pronunța dar care crede că pot fi amintite, iar Bogdan Cretu, în cronica sa din Contemporanul (Anul literar 2013. Criza prozei. Poezia supravietuieste. Hemoragia criticii), nu este nici el mai entuziasmat, menționînd doar cu jumătate de gură romanul, printre cele cîteva meritorii, deși îl expediază într-o singură frază destul de seacă: „Tatiana Niculescu Bran îşi continuă investigaţiile semi-ficţionale, cu Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut.” Singura recenzie mai detaliată din presa româneasca (pe care am găsit-o eu, vreau să spun) este făcută de Daniel Cristea-Enache în Observator cultural (Întîmplări vechi şi noi), pe un ton moderat și încheind cu o frază ambiguă: „Romanul, remarcabil, este dintre cele care se pot şi citi.” (ambiguă în sensul că e discutabil dacă „remarcabil” este adjectiv ori adverb, sau, ca să evit prețiozitățile  gramaticale, dacă romanul e remarcabil în sine sau e remarcabil numai prin faptul că poate fi citit). 

În orice caz, opiniile de mai sus concordă din păcate cu ale mele: o carte onorabilă, dar căreia îi lipsește nervul narativ pentru a deveni cu adevărat spectaculoasă, o carte fără gafe stilistice dar și fără strălucire, prea cuminte, prea așezată, cum ar spune Cioran, care și-a cîștigat, e drept, locul într-o enumerare rapidă a operelor reprezentative pentru literatura feminină românească, dar care nu se distinge prea mult ca o voce aparte.

Cred că dezamăgirea mea provine mai ales din faptul că am avut permanent impresia că sînt aproape de o revelație, dar ea nu s-a produs niciodată. Iată, de exemplu, o încercare de analiză psihologică, pe care o găsesc ușor forțată și fără prea multă imaginație, în ciuda aplicării unei cunoscute tehnici balzaciene de trecere de la imaginea de ansamblu la cea de detaliu care ar fi trebuit s-o scoată din banal: 

Se zăvorâse în țara aia, în orașul ăla, în camera lui, în calculatorul lui, în sufletul lui și nu mai deschidea ușa nimănui care ar fi putut să-l clintească din împietrirea în care trăia.

Ca să nu mai vorbesc despre cele două personaje care dau titlul volumului și care sînt și ele destul de convenționale. Marina este superficială și lejer anostă în ciuda dramelor care i-au marcat existența (și nu este clar, din păcate, dacă așa și-a dorit autoarea să o creioneze sau atît a izbutit să facă din ea), iar pe Ilie Hagiu, nu știu de ce, l-am perceput în permanență ca pe un moș Crăciun care și-a uitat sacul acasă – poate pentru faptul că promite și el mult mai mult decît este în stare să ofere, ramînînd în cele din urmă, așa cum frumos îl numește Daniel Cristea Enache, numai o „Şeherazadă masculină”, o simplă voce plutitoare ca mirosul cozonacului Marinei.

Ori de câte ori închidea ochii și voia să mai facă un pas în trecut, simțea că trecutul i se împotrivește. Sperase că va retrăi pe străzile cartierului unde locuiseră părinții lui ceva din ecoul evenimentelor petrecute după refugiu și că i se vor deschide căi noi de explorare a acelei istorii începute în paginile unei cărți, sub privirile unui tânăr învățător fugit de-acasă. Ei, bine, iată-l pe urmașul lui, își zicea, rătăcind în neștire, orbecăind în întunericul unui timp în care nu mai exista acum decât o singură fereastră luminată și ea se numea Marina.

Personajul cel mai izbutit mi s-a părut mama Marinei, nu atît în rolul desacralizat de mamă atît de obsedată de unul dintre copii încît îl sacrifică fără scrupule pe celalalt, cît în rolul de „babă comunistă” (și nu sînt singura care a văzut asemănarea cu personajul lui Dan Lungu), cu eforturile ei patetice de a-și ascunde nostalgia după o perioadă care pentru ea fusese grea doar teoretic și care, pe deasupra, se identifică și cu tinerețea pierdută:

Degeaba se plângea! Epoca de aur fusese cea mai fericită perioadă din viața ei: nu avea încă doi copii, era tânără și plină de viață. De ce nu recunoștea? Alții or fi pătimit de pe urma nedreptăților și a lipsurilor. Ea a aflat că trăise în cea mai cruntă dictatură din sud-estul Europei abia după căderea comunismului, de la televizor, unde au apărut disidenți și tot felul de fețe bisericești și, ore, săptămâni și luni în șir, numai despre asta au vorbit.

Ce mi-a plăcut însă cel mai mult din roman a fost identificarea românismului, după principiul matricii stilistice blagiene, de data asta nu cu Miorița, ci cu Dimitrie Cantemir. Imaginea aceea neașteptată (pentru mine!) a domnitorului moldovean, de escroc genial, se potrivește de minune nu numai cu politicianul nostru care „te pupă-n bot și-ți papă tot” ci cu o întreagă nație care se admiră sincer și neobosit pentru propriul oportunism:

În închipuirea mea de copil, Cantemirii, bunicul, tatăl, fiul, cu alai de boieri și slugi, toți călări, treceau pe la poarta noastră. La trecerea lui Dimitrie, un cronicar consemna pe o piele de bour satele din Bender primite în dar de la Țar drept recompensă că i-a trădat pe turci. A fost omul lor, s-a lăfăit în Bogdansaraiul de la Țarigrad, s-a bucurat de încrederea sultanului, dar, când s-a prins că Imperiul se clatină, i-a trădat pe turci și a fugit la ruși.  

Am băgat de seamă și discreta ironie cu care superstiția referitoare la calendarul maiaș care bîntuia România (și nu numai) în epocă este legată de finalul fantastic în stilul lui Eliade, dar tot nu mi s-a părut un sfîrșit prea inspirat în economia romanului, dimpotrivă, aproape stîngaci în dorința de a atrage atenția, în stilul postmodernist cunoscut, asupra atotputernicului deus ex machina.

În concluzie? Ce tot spun de vreo două pagini în format word încoace: cuminte, decent, citibil. Și atît.

P.S. 2,5 stele, poate.

2 comments:

  1. Gata, m-am hotărât să mă abonez la postările tale - în special categoria ta de „autori români” mi se pare foarte interesantă. Mulțumim de articole :-)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Multumesc. Sper sa nu dezamagesc! :)

      Delete