Wednesday, 16 December 2015

Dan Lungu, "Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu"

 – e-book



Perioada lecturii: 27 noiembrie – 14 decembrie 2015

Votul meu:



Ce au în comun Martin Amis şi Dan Lungu? Ei, vedeţi că nu ştiţi? Vă spun eu: două romane cu titluri inspirate, The Pregnant Widow şi Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu (despre al doilea Alex Ştefănescu e de părere că e un titlu de premiu Nobel – dacă o exista aşa ceva – titluri care să ia premiul Nobel, vreau să spun), a căror acţiune se petrece parţial în Italia şi, cireaşa de pe tort (sau bomboana de pe colivă dacă vreţi) în care personajele au impresia că n-au păşit în Italia, ci într-o carte poştală sau într-un tablou:

Pe fereastră, peisaje de-ţi taie răsuflarea. Senzaţia e că te afli într-o ilustrată. Tu, personaj într-un tren, într-o vedere, aşa, încremenită în timp… Senzaţie de moarte frumoasă. N-o să uit clipele acelea de confuzie… Nu eram în rai, ci într-un album de artă…

(Pentru citatul din Amis, în care personajelor li se pare că fac parte dintr-o pictură tre’ să mă credeţi pe cuvînt că nu-l am la îndemînă)


Bineînţeles, mecanismul din spatele acestei comparaţii are nişte conexiuni prea evidente ca să suspectez pe vreunul dintre cei doi scriitori că s-a „împrumutat” de la celălalt (sper că remarcaţi cum i-am pus, cu o political correctness de care sînt foarte mîndră, pe cei doi autori măcar pe aceeaşi treaptă a discuţiei, dacă nu a valorilor), dar coincidenţa care a făcut ca eu să citesc în acelaşi timp două romane care exploatează aceeaşi imagine era prea savuroasă ca să o trec cu vederea. În orice caz, aşa cum sînt convinsă că aţi intuit deja, asemănările între cele două cărţi se opresc (definitiv) aici.

Buuun. Acum să revenim la oile noastre, care va să zică la al patrulea roman al lui Dan Lungu care mi-a picat în mînă, după Sînt o babă comunistă, Cum să uiţi o femeie şi Raiul găinilor. Răscolind Webul în căutare de opinii, după bunul meu obicei, am dat peste peste mai multe recenzii, pe voci fie superlative, fie circumspecte, sau chiar acide: de exemplu, în timp ce Ziarul de Iaşi îl consideră « cea mai bună carte a anului » oferindu-i Premiul naţional de proză pe 2014, iar Eli Bădică în bookaholic.ro îl priveşte ca pe o experienţă literară care nu trebuie în nici un caz ratată, analizîndu-l extensiv cu un entuziasm bine argumentat, Alex Ştefănescu se plînge în România literară că doar titlul e de el, iar Lucia T.,  hyperliteratura.ro îl acuză (opinie pe care o şăruiesc întrucîtva) de overwritting.

Din punctul meu de vedere, cartea nu este nici inferioară, nici superioară celorlalte trei pe care le citisem deja – ca şi în celelalte cazuri, am găsit în ea şi pasaje memorabile dar şi imagini dezlînate, şi tehnici originale dar şi construcţii de mîntuială, care m-au făcut să mă gîndesc că poate această inegalitate valorică care este o constantă a scrisului lui Dan Lungu a devenit marca sa, a ajuns să facă parte din farmecul lui personal, fiind o consecinţă mai mult sau mai putin fericită (după percepţia estetică a fiecăruia) a amestecului de altminteri îndrăzneţ de realism critic (în care este vizibilă mai ales analiza rece a sociologului) şi onirism parodic (în care iese la iveală sensibilitatea ironic duioasă a scriitorului de ficţiune):

Aici îşi dă seama, numai mergând un pic pe stradă, intrând într-un supermercato… toţi sunt frumos bărbieriţi, pieptănaţi, cu hainele spălate şi călcate, iar când îţi zâmbesc, o fac cu toţi dinţii… În România sunt mulţi ştirbi… Poate de aceea nici nu par inteligenţi… Când ai barba ţepoasă şi hainele sărăcăcioase, nu mai ai cum să pari deştept… iar dacă îţi lipseşte şi un dinte din faţă, pari prost de-a binelea!…

Ceea ce-i reuşeşte cel mai bine scriitorului şi aici, ca şi în celelalte romane, este crearea unor personaje pitoreşti şi perfect viabile doar din cîteva trăsături de condei, de cele mai multe ori în imagini indirecte, adică reflectate de conştiinta altor personaje: Laura, cu frenezia ei vag ameninţătoare aşa cum o percepe indecis Letitia, Mamarea (mătuşa Mărioara în variantă modernă), o Baba Cloanta care şi-a schimbat mătura cu un snop de urzici spre spaima Rădiţei, sau Dumitrel, şmecheraşul care se face că munceşte spre jalea lui Miron şi amuzamentul bătrînului Cosoi.

Colorată şi de un tragi-comic înduioşător este şi imaginea imigraţiei românesti din Italia, cu locurile de muncă incerte, prost plătite si/ sau umilitoare, cu agapele care întreţin iluzia traiului bun, cu afaceri îndoielnice şi trufie mîrlănească (scena din autobuzul plin de români în care controlorii de bilete de mult nu mai îndrăznesc să urce e tipică), şi desigur cu dorul de ţară şi de familie camuflat în spatele unei veselii aproape isterice, în contextul în care nici moartea nu e o opţiune pentru că e prea costisitoare:

Tristeţea ar trebui scoasă în afara legii, desigur. Mai ales printre emigranţi. Sinuciderea dăunează grav sănătăţii, iar transportul până în ţară e afurisit de scump.

Interesantă mi s-a părut simetria în oglindă a celor două voci narative: Rădiţa acceptă realitatea dureroasă a despărţirii trecînd-o prin filtrul imaginaţiei bogate de copil maturizat înainte de vreme (şi cît de des mi-a evocat chipul atîtor elevi ai mei crescuţi de bunici), în timp ce Letiţia o refuză,  agaţîndu-se de speranta într-un viitor idilic.  Emoţionantă este şi concretizarea absenţei, văzută ca o imagine care se estompează progresiv, pînă ce nu mai rămîne din ea decît un contur vag, aproape ireconstituibil de către o falsă memorie:

Mama nu mai are faţă, i s-a tocit, liniile care la bătrâni se adâncesc din ce în ce la ea aproape că au dispărut. Mama e o voce umedă care o întreabă ce-mai-faci-iubita? ce-note-ai-mai-luat-la-şcoală? ce-cadou-să-ţi-iau-de-ziua-ta? te-înţelegi-bine-cu-Buna? Faţa ei ovală întinereşte, începe să arate netedă ca în fotografii.

Spre sfîrşit însă, autorul se plictiseşte de alternanţa prea ordonată a celor două voci şi include încă două – cea a bunicului, care visează (premonitoriu?) o invazie de diavoli şi cea a autorului-narator care-şi declină omniscienţa în stil nu atît postmodernist cît... eminescian (mi-a amintit de consideraţiile finale din Sărmanul Dionis pe acelaşi motiv al visului în vis) ca să atenueze probabil frustrarea cititorului confruntat cu un final atît de deschis încît îl va trage curentul multă vreme:

Bătrânul Cosoi dă din cap şi visează în continuare, dar eu nu mai pot vedea ce se întâmplă. Până aici îmi pot ghici posibilul viitor în visul lui, mai departe nu pot şti decât ce-şi va aminti el. Dacă el spune da, visul lui devine premoniţie, dacă spune nu, rămâne un simplu vis. Asta dacă nu e o nouă amăgire a diavolului cărunt şi eu nu exist decât în visul bătrânului Cosoi. Sau dacă nu cumva bătrânul Cosoi e plăsmuit de dorinţa mea de a-mi găsi liniştea. Cu diavolul cărunt niciodată nu eşti destul de pregătit pentru ce urmează.

Totuşi, varianta inversată de final (ca-n Şotronul lui Cortazar) în care mama vorbeşte la telefon cu Mălina înainte ca acelaşi telefon să sune pe ultima pagină, nu este rea, chiar dacă sînt de acord cu cei care au afirmat că finalul face notă discordantă cu tonul general al romanului. S-a răstit şi la mine malevolent, tre’ să recunosc, mai ales după ce mă relaxaseră (prematur, dupa cum aveam să constat) aventurile nocturne în notă parodic bulgakoviană ale bătrînului Cosoi.

Pe ansamblu, însă, Dan Lungu continuă să mă surprindă plăcut şi voi continua să-l citesc şi să-l recomand, poate nu ca lectură esenţială, dar categoric de calitate.

9 comments:

  1. Foarte profi recenzia ta, Stela, nici nu-mi dau seama daca ti-a placut sau nu :), parca esti mai degraba neutra fata de carte (desi vad ca spui la final ca-ti place DL)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ha, ha, mi-a placut de trei stele.
      În alta ordine de idei, mi-ar placea mie sa ating nivelul ala de obiectivitate pe care il considera Nietzsche un atribut esential al omului superior :D :D :D

      Delete
  2. Eu de Dan Lungu am citit numai Sunt o babă comunistă, dar mă tentează și altele. Sper ca anul viitor să recuperez la categoria scriitori români contemporani. :D

    ReplyDelete
    Replies

    1. Mie mi-au placut toate si zic ca merita.

      Delete
  3. Citesc cu mult drag recenziile tale "romanesti", desi nu pot tine pasul cu tine cu ritmul cititului.Cum le zici tu... mai mare dragul! Acum insa, in vacanta, e-bookul se "odihneste" pe un raft. Dan Lungu e foarte potrivit pentru citit "pe tramvai", unde petrec zilnic aproape doua ore.







    ReplyDelete
    Replies
    1. Hei, Mirellus, ce surpriza, mersi mult si de aprecieri si de vizita! Ai dreptate, Dan Lungu nu e un "greu", dar e un passe-temps foarte onorabil (mai ales pentru snobii lecturii, asa ca mine :D :D :D )

      Delete
  4. Ha, trebuie să-mi reamintesc constant că trei stele înseamnă la tine că merită să citești cartea. Așadar, merită. :) Am și eu un fix, însă: vreau să recitesc „Raiul găinilor”, pe care am și împrumutat-o în acest scop de la o prietenă, de mai bine de un an. Poate la anul o returnez - citită, desigur. :))

    În altă ordine de idei, sper că vei face și tu o listă/un top cu cele mai faine cărți pe care le-ai citit în 2015. Nu mai știu dacă ai făcut așa ceva pentru 2014 (nu cred), nu știu dacă îți surâde ideea, dar nu se poate să ai un blog fără a face o astfel de listă - e strigător la cer! :))
    La mulți ani, că mai e un pic! :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Chiar trebe? Daca-i ordin, cu placere :D, desi abia prin ianuarie cred ca pot sa incropesc o retrospectiva, ca acu' nici netul nu mai am vreme sa-l rasfoiesc, trec zilele cu "sarbautorile" astea, ceva de speriat.

      La multi ani, Ema draga, si un an urmator cu multe carti faine! Te pup

      Delete
    2. Trebe, trebe. E foarte bine în ianuarie, nu-i nicio grabă. Chiar sunt curioasă care va fi lista ta cu cărți preferate. Oricum, ies mai bine în evidență când sunt toate la un loc și e mai ușor pentru lume să se inspire. :)
      Să ai un an nou grozav, cu de toate! Te îmbrățișez cu drag. :)

      Delete