Friday, 19 February 2016

Robert D. Kaplan, "Fantomele Balcanilor: o călătorie în istorie"

 – editura Antet 2002, ISBN 973-8203-09-0. Traducerea Diana Grad. Titlul original : Balkan Ghosts : a Journey Through History


Perioada lecturii: 15 ianuarie – 17 februarie 2016

Votul meu:


Un tărîm al viziunilor înguste

Istoria m-a fascinat de cînd mă ştiu. Nu neapărat pentru „adevărul istoric” pe care mi-l oferă (la urma urmelor acesta e „in the eye of the beholder”, la fel ca frumuseţea sau ca adevărul ficţional), ci în primul rînd pentru personajele ei adesea halucinante, pentru atmosfera ei nostalgică sau terifiantă, pentru problemele etice, sociale şi (mai ales) estetice pe care le ridică. În fond, ce este istoria de azi dacă nu mitul de mîine?

Aşa că nici prin cap nu-mi trece să pun la îndoială exactitatea informaţiilor pe care Robert D. Kaplan le strînge cu acribie jurnalistică în Fantomele Balcanilor – nu numai că-mi lipseşte expertiza necesară dar, ca să folosesc o expresie franţuzească potrivită în context, je m’en fous comme de l’an quarante – în sensul că sînt atîtea chestiuni interesante pe care volumul le pune în discuţie încît las fără nici o remuşcare experţilor sarcina de a vîna micile imprecizii care e posibil să se fi strecurat în text.


Ca o paranteză mai mult sau mai puţin contextuală, se pare că hotărîrea lui Bill Clinton de a nu interveni în războiul din Bosnia s-a bazat pe lectura cărţii lui Kaplan, lectură care l-a convins că este vorba de un conflict interetnic care ar fi mai bine să fie rezolvat de către cei implicaţi. Autorului i s-a reproşat mai apoi (pe nedrept, dat fiind că opera a apărut cu cîţiva ani înaintea evenimentelor) că ar fi oferit o imagine incompletă asupra regiunii (de altfel, el însuşi a deplîns neutralitatea Americii, dar asta-i altă poveste). Ceea ce mi se pare interesant de subliniat aici este puterea cuvîntului bine scris de a schimba sensul istoriei. Numai viitorul poate confirma sau infirma justeţea hotărîrii lui Clinton, deşi ceea ce se întîmplă în ultimul timp în lume dovedeşte încă o dată  că ar fi poate mai înţelept să laşi fiecare naţiune în plata ei.

După acest lung preambul, să revenim la oile, pardon fantomele noastre sau în orice caz la ale celor patru ţări balcanice despre care vorbeşte volumul: Iugoslavia, România, Bulgaria şi Grecia. Încă din Prolog, autorul lansează cîteva premise pe care le va dezvolta pe parcursul operei: că aceste naţiuni balcanice constituie „lumea a treia” nu numai prin sărăcie ci şi prin rivalităţile etnice care au condus la acte de terorism şi/ sau de cruzime greu imaginabile, ceea ce l-a făcut pe Karl Marx  să le numească dispreţuitor (dar şi rizibil dacă te gîndeşti că aici i-au fost puse în practică ideile) „gunoi etnic”.

Adevărul este că într-o regiune măturată periodic de năvălitori şi asuprită aproape neîncetat nu este greu să găseşti episoade sîngeroase şi gesturi mai mult sau mai puţin îndoielnice, nu numai din partea conducătorilor ci şi a populaţiei, ca, de exemplu, masacrarea sîrbilor în timpul celui de-al doilea război mondial de către croaţi. Nici după 50 de ani de la terminarea războiului, constată autorul, problema cea mai arzătoare nu era asumarea vinovăţiei, ci stabilirea numărului victimelor: sîrbii susţineau că au fost masacraţi 700 000 de oameni, în timp ce croaţii spuneau că  „numai” 60 000. Astfel de poveşti, unele crude pînă la neverosimil altele patetice pînă la absurd şi pe care Kaplan le înregistrează cu uimire stînjenită  creează atmosfera pitoresc contradictorie a unei regiuni greu de înţeles pentru civilizatul vestic, care ascultă cu gura căscată cum un arhiepiscop (Stepinac) poate fi în acelaşi timp un simpatizant nazist şi un apărător al evreilor, cum membrii unei grupări naţionaliste (Garda noastră de fier) îşi beau sîngele unul altuia şi îşi scriu jurămintele de credinţă cu acelaşi sînge, cum o naţiune (Bulgaria) a acceptat cu bucurie comunismul şi chiar i-a iubit pe sovietici pentru că i-a protejat de turci (numai noi l-am condamnat pe Dimitrie Cantemir pentru rusofilia lui), sau cum un prim ministru educat în spiritul valorilor democratice (Andrea Papandreu) se întoarce în ţara sa pentru a o conduce totalitar şi iresponsabil. 

De fapt, Papandreu şi Stepinac sînt personajele cele mai interesante, prin trăsăturile contradictorii pe care le însumează, dintre toate „fantomele” evocate.  Andrea Papandreu, care a guvernat Grecia între 1982 si 1989, a fost educat în America, s-a reîntors în Grecia cu familia lui americană şi a devenit brusc antiamerican, dînd sistematic vina pe patria sa adoptivă pentru toate eşecurile economice şi/ sau politice suferite de ţara sa natală, oferind protecţie teroriştilor mai ales arabi, sub pretextul că nu-s altceva decît vajnici luptători pentru patria lor, este un tip straniu de tiran democrat (dacă vă miră cumva oximoronul, amintiţi-vă numai de altul, ajuns celebru: „comunism cu faţă umană”):

Papandreu a fost cea mai originală fantomă a Balcanilor, un om al vremurilor noastre care s-a mutat în adîncurile trecutului întunecat: mai surprinzător decît cardinalul Stepinac, Gotse Delchev şi regele Carol.

Pe de altă parte, arhiepiscopul Stepinac, eroul Croaţiei, care ar fi colaborat cu fasciştii pentru a elibera Croaţia dar a început să protesteze cînd a auzit de crimele acestora, care s-a opus comuniştilor şi a fost persecutat, arestat şi condamnat drept „criminal de război”, care i-a apărat pe ustaşii vinovaţi de genocidul asupra sîrbilor dar care a ascuns un rabin în catedrala sa, este tipul fanaticului religios indecis (zău că oximoronul descrie cel mai bine specificul balcanic!)

Partea cea mai amplă a studiului este consacrată României, pe care autorul o intuieşte bine ca pe un amestec nu totdeauna fericit între expansivitatea latină şi spiritul negustoresc nemilos slav, preluînd cu admiraţie aproape involuntară consemnările unor corespondenţi de război care îşi aminteau amuzaţi că Athenee Palace fusese singurul hotel din Europa unde naziştii şi aliaţii au dormit vreodata sub acelaşi acoperiş, iar reporterii americani/ englezi au discutat cu ofiţerii SS în uniformă la aceeaşi masă.

Evocînd vorbele ţarului Nicolae al II-lea, care spusese în glumă că „România nu este o ţară, este o meserie”, Kaplan trece în revistă  alte aspecte de rîsu’-plînsu’ din istoria noastră, ca fascismul şi guvernarea carlistă, sau ca grandomania ceauşistă (văzînd în monstruozitatea numită Casa Poporului „împlinirea dorinţelor unui ţăran răzbunător”), pentru a conchide că ţara noastră este greu de încadrat în nişte tipare anume, fiind mereu, ca să zic aşa, la limita între sublim şi ridicol:

România este o amestecătură foarte originală: o populaţie care pare italiană, dar are expresia ţăranilor ruşi; un fundal arhitectural care aminteşte adesea de Franţa şi de Europa Centrală; servicii şi condiţii fizice care seamănă cu cele din Africa.

O nevoie urgentă de coerenţă în toată această brambureală balcanică îl face pe autor să stabilească, pentru fiecare dintre ţările pe care le vizitează, un simbol al mulţimii, după modelul sugerat de Elias Canetti, care identificase marea pentru englezi, pădurea învecinată pentru germani, revoluţia franceză pentru francezi, sau ieşirea din Egipt pentru evrei (simboluri sociale asemănătoare cu „matricile stilistice” ale lui Lucian Blaga ca simboluri culturale). Kaplan caută aceleaşi simboluri în Balcani: pentru croaţi, despărţiţi de sîrbi doar prin religie, simbolul ar fi Biserica sau moştenirea arhiepiscopului Stepinac; dimpotrivă, pentru sîrbi ar fi cei doi stîlpi de foc: primul constituit din mănăstirile medievale, al doilea de Kosovopolje (Cîmpia Mierlei), unde au fost definitiv înfrînţi de turci; pentru români este căminul, familia aşezată în jurul mesei umile; pentru bulgari „icoana bizantină, o lume de pasiuni explozive, care conţine un secret adînc”; în sfîrşit, pentru greci ar fi două: unul al turiştilor, Partenonul, celălalt, al nativilor, Hagia Sofia (construită de împăratul Iustinian pe la jumătatea secolului al VI-lea d. Chr.,  acum „întinată” de turci, care au transformat-o în muzeu).

Opera se încheie cu ieşirea simbolica a autorului de sub „cerul negru” de conflicte interetnice al  Balcanilor spre Adrianopol, şi cu identificarea, cît se poate de justă, a sindromului de care suferă întreaga regiune (şi de care vorbeste, în fond, şi Mioriţa):

...acel sindrom balcanic de recuperare: fiecare naţiune pretinde ca teritoriu naţional toate pămînturile pe care le deţinuse în momentul celei mai puternice expansiuni.

Închizi cartea şi nu te poti abţine să nu te gîndeşti că deşi portretul pe care ni l-a facut Kaplan nu prea ne avantajează, nici pe noi nici pe vecinii noştri, e foarte greu să ne prefacem că nu ne recunoaştem în el. Sîntem şi vom rămîne încă multă vreme, din păcate, doar „o regiune a viziunilor înguste.”

No comments:

Post a Comment