Friday, 11 March 2016

K.J. Mecklenfeld, "Planeta de Aur"

                  

– ediţia a II-a, Olanda 2014-2015 ISBN 978-9082184402

Durata lecturii: 18 februarie – 10 martie 2016

Votul meu:



Pe strada Coada Şoricelului numărul nouă, din orăşelul Siepelstad, Olanda, acolo unde se află de altfel şi Muzeul Jucăriilor, locuieşte familia de Mol, formată (deocamdată) din Hendrik, un băieţel de vreo zece ani şi bunicul său Martinus. Sau locuia, pînă cînd unchiul cel rău şi-a transformat nepotul în cîrtiţă de pluş şi fratele în spărgător de nuci şi i-a dat pe mîna unor malefice jucării de lemn.

Aşa încep extraordinarele aventuri ale lui Hendrik, care, împreună cu prietena lui Hildegard, devenită ea însăşi o raţă de pluş, cu ursul său Berend, dovedit a fi un erou neînfricat în lumea jucăriilor, cu auto-intitulatul psiholog personal Peştele-Banană şi cu mulţi alţi prieteni curajosi pleacă într-o dublă misiune: de eliberare a bunicului, căzut în mîna sinistrului schelet Calavera Mariachi şi de salvare a celui mai preţios lucru din Universul Cunoscut, Planeta de Aur.


Desigur, fiind vorba despre o carte de aventuri nici prin cap nu-mi trece să fiu „spoilsport” şi să vă dezvăluiesc fie şi numai crîmpeie din uimitoarele peripeţii ale eroului nostru. În schimb, am să vă ofer cîteva argumente care sper să vă convingă să citiţi acest roman, că aveţi 10 sau 100 de ani.

Întîi şi-ntîi, pentru că personajul principal, bine construit, este înduioşător şi lipsit de stereotipii. Hendrik de Mol, cu toată dragostea pentru bunicul său şi decizia de a face totul pentru a-l salva nu este un erou neînfricat, are spaimele şi disperările lui, ia decizii greşite sau negîndite, şi se întîmplă să mai dea înapoi în faţa încercărilor. Deh, nu e lucru uşor pentru un biet băiat de 10 ani să-şi înfrunte în acelaşi timp duşmanii interiori (agorafobia de care suferă) şi pe cei exteriori (lemnoşii). Bineînţeles că cititorul adult îi va interpreta rapid pe aceştia din urmă ca pe o concretizare a primilor, văzînd în alegoria costumului spatial care se desface bucată cu bucată pe măsură ce încă un duşman este învins o victorie asupra bolii lui Hendrik, poate chiar mai mare decît aceea a lui Neil Armstrong, ale cărui vorbe naratorul le parodiază cu bonomie:

Un mic pas pentru un băiat-cîrtiţă, dar o mare victorie pentru un agorafobic.

Pe urmă, pentru că nici celelalte personaje nu sînt de ignorat; chiar dacă sînt mai puţin complexe, unele dintre ele sînt foarte amuzante, ca vrăjitoarea Wilhelmina, cu nelipsita mătură atotputernică şi cu vizuina zburătoare (care mi-a amintit de casa lui Ron din Harry Potter), ca elefantul de ştiinţă von Phantestein, inventatorul unui robot emoţional pe nume Nerdbot care plînge din orice (era şi în Asimov unul, parcă), ca Peştele-Banană (despre care am aflat din recenzia de-citit-neapărat a Emei că a fost inspirat de o povestire de Salinger) devenit nu numai psiholog ad-hoc dar şi petic improvizat pentru costumul din ce în ce mai ferfeniţit al lui Hendrik sau ca struţul multicolor şi desprăfuitor Pomponius (zău dacă nu mi l-a amintit pe Freddy Mercury în videoclipul la I Want to Break Free).

De fapt, întîlnim la tot pasul astfel de parodii care fac deliciul cititorului adult dar şi al copilului precoce: heraldica şi toponimia Orasului Cepelor - căci asta înseamnă Siepelstad (ca să nu mai vorbim despre toponimia capitalei Planetei de Pluş care se cheamă, cum altfel, Hamsterdam); obiceiuri de pe meleaguri stranii şi totuşi vag familiare, ca Planeta Jocurilor unde cărţile de joc joacă cricket ca-n Alice în Tara Minunilor, sau ca Planeta de Jad unde n-a mai călcat nimeni de la Dorothy încoace; sau crearea unor personaje după modelul altora, ca acest prezentator de televiziune în cel mai bun stil Muppet:

O figură ciudată de pluş, cu păr vîlvoi, urechi clăpăuge şi dinţi rari citea ştirile. Purta un papion roşu la gît asortat cu o cămaşă gălbuie cu motive florale.

Mi-a plăcut mai puţin (poate pentru că stereotipul e oarecum abuzat sau poate pentru că şi acum vremurile alea mi se par o glumă jalnică) parodia lui Calavera după Ceauşescu şi în general a Planetei de Lemn dupa România comunistă (deşi numele planetei, cu trimitere subtilă la limbajul din acelaşi material, e absolut genial).

În orice caz, această mică obiecţie, împreună cu alte cîteva, la fel de neînsemnate, referitoare la formă pe care le-a descris (tot în trecere) Răzvan Zamfirescu pe blogul său şi pe care nu le mai reiau şi eu, toate acestea, cum spuneam, sînt detalii minore, fără impact real nici asupra acţiunii bine temperate către punctul culminant, nici asupra personajelor bine diversificate care o populează, nici asupra vocii narative care oferă repere morale discret, fără sîcîiala tonului pedagogic, şi nici asupra limbajului, accesibil fără să fie rudimentar, ba chiar uneori cu inflexiuni ironice numai bune să-l incite pe tînărul cititor la aprecierea de subtilităţi lingvistice:

Cu lemnoşii nu poţi negocia niciodată, sînt… inflexibili în natura lor, hehe. Aşa s-a pornit Războiul de eliberare a Planetei de Metal, zis şi Primul Mare Război sau Războiul Halebardelor. A fost distractiv, zise ea. Dar şi distructiv, hi, hi.

M-am gîndit adesea, pe parcursul lecturii, la ce impact ar fi avut Planeta de Aur asupra mea la 10-12 ani şi cu cîtă nerăbdare aş fi aşteptat apariţia celui de-al doilea volum. Da’ la urma-urmelor, nici 40 de ani mai tîrziu nu-s mai brează, aşa că, domnule K.J. Mecklenfeld, pune mîna şi scrie urmarea, că eu una abia o aştept!

16 comments:

  1. Vai de lăbuțele și nasul meu de pluș! M-am înroșit și de emoție dar și de râs! Mii de mulțumiri pufoase, Stela, pentru această recenzie fantastică!
    Dacă nu te superi, de unde ai ajuns, frate, de la Pomponius la Freddy Mercury? Unde-s emoticon-urile pentru bulversare? Haha! Serios, mi-s foarte curios :-)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Uita-te la videoclip si zi-mi si mie daca nu seamana Freddy cu un strut infumurat acolo :))))). Adevarul e ca si pe mine m-a distrat imaginea cînd mi-a venit în cap :D

      Delete
    2. Aaaaaaaaaa! Am râs cu lacrimi! Da, uitasem! Se potrivește bine, într-adevăr. Mulțumesc și pentru porția asta de râs!

      Delete
  2. PS. Nu pot publica pe FB înca. De cîte ori încerc îmi apare titlul necorectat. Am sa încerc peste vreo ora.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Aha. Stai că încerc și eu, direct pe pagina cărții. Mulțumesc pufos :-)

      Delete
  3. Scriu urmarea, să trăiți! Mulțumesc pentru îndemn. Folosește, să știi :-).

    ReplyDelete
  4. Şi eu care credeam că d-l K.J. Mecklenfeld e un scriitor străin (care scrie in engleza). hmm... oare de ce? :D

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mi-s pe jumătate străin, mulțumim de comentariu. Nu, nu scriu în engleză, și nici în olandeză, ci în română (născut ș crescut la Ieși :-)).

      Delete
  5. Ce fain că ai citit „Planeta de Aur”! :D Mă bucur tare mult că ți-a plăcut! Și eu de-abia aștept volumul al doilea, mai ales că, între timp, la nerăbdarea de a mă întoarce pe meleagurile de pluș și la personajele acestea simpatice s-a adăugat și un motiv personal, pe care, cu voia lui KJ, îl voi dezvălui la un moment dat. :D

    Stela, ca de obicei, observi lucruri pe care le-am trecut cu vederea! Cum de nu m-am gândit că numele Planetei de Lemn face trimitere la limbajul de lemn?! Și nici la Calavera nu m-am gândit ca la o parodie a lui Ceauşescu, hmm. Ori n-am comunismul în sânge, ori îmi scapă amănunte, deci mai am cale lungă până să ajung un cititor perspicace. :))

    ReplyDelete
    Replies
    1. Yeeee! Mulțumim pentru vizită și comentariu, Ema.
      Cred că știu la ce te referi, hihi. Acușica, acușica :-)

      Delete
    2. Io zic ca-i diferenta de vîrsta Ema! Eu aveam 23 de ani la Revolutie, deci traisem cea mai urîta parte a ceausismului în adolescenta - greu de uitat :(.
      În orice caz, daca toti cititorii ar vedea acelasi lucru într-o carte, nimeni n-ar mai citi ca ar sti dinainte la ce sa se astepte! Ca sa nu mai spun ca dupa atîtea superrecenzii - ca a ta, ca a Mihaelei, a Laviniei sau a lui Vlad - trebuia sa gasesc si io ceva ca sa nu para ca va imit :D :D

      Delete
  6. L-am folosit intenționat pe Ceașcă - cum spuneai și tu: cât ar fi de urât, cineva tot trebuie să povestească pentru cei care vin după noi.
    Întâmplat cu adevărat: fetița unei prietene întreabă: "Chiar spunea Ceaușescu "pretini"?" Răspunsul mamei: "Da" Fetița: "Cum de nu i-a spus nimeni că este greșit?" Mda.
    PS - mă bucur mult de toate comentariile (și de faptul că este cea mai populară recenzie a ta - iuhuuu! - mulțumiri din nou :-)).
    Un 1 aprilie pufos vă doresc!

    ReplyDelete
    Replies
    1. La fel si tie! Imbratisari pufoase!

      Delete
  7. Ai mare dreptate, Stela, ar fi o lume cam plicticoasă dacă toți cititorii ar percepe o carte în același mod. Atunci cu siguranță n-ar mai exista nici cronici, nici bloguri de carte, iar noi nu ne-am mai fi cunoscut. :))
    Ca de obicei, arunci toate laudele în ograda celorlalți. :))

    ReplyDelete
    Replies
    1. Iar tu ca de obicei esti superdraguta - ai dreptate, mare noroc am avut sa ne cunoastem!

      Delete