Saturday, 29 April 2017

Vlad Zografi, "Efectele secundare ale vieții"



 – e-book


Perioada lecturii: 26 aprilie 2017

Votul meu: 4/ 5 stele

În eseul „Sfârșitul cărților” (eseu din care puteți citi fragmente în excelentul interviu pe care Ema Cojocaru i l-a luat scriitorului pentru rubrica ei „Bibliotecă de scriitor” de pe bookaholic.ro) Vlad Zografi îşi amintește, vag amuzat, de supliciile la care l-a supus, în copilărie, „lectura obligatorie” a romanului lui Mihail Sadoveanu, Nicoară Potcoavă (pe care eu nu l-am citit, dar care mi-a amintit de alte două opere ale „Ceahlăului literaturii române” din aceeași categorie imperativă școlărească și care mi s-au părut tot atît de greu digerabile: Neamul Șoimăreștilor și Frații Jderi. De fapt, dacă stau să mă gîndesc bine, eu din Sadoveanu am rămas doar cu amintirea unui roman cît de cît onorabil, Creanga de aur, și cu anecdota aceea lejer stupidă cu milițianul – sau era Bulă? – care era curios să afle cum îl omoară Venea pe Siret). Atît l-a traumatizat cartea cu pricina, încît nu numai ca i-a închis apetitul pentru lectura pentru o bună bucată de vreme (i-l va redeschide abia în liceu cine altul decît Dostoievski) dar, pentru că nu a fost în stare s-o termine, i-a „dizolvat sfârșitul cărților”, în sensul că și acum finalul e partea dintr-o operă pe care nu și-o aduce aminte aproape niciodată, o consecință nu chiar nefericită pînă la urmă, dat fiind că


...în felul ăsta simt că poveștile nici nu se sfârșesc, că nimic nu poate și nu are dreptul să fie definitiv, că nu există concluzii, că-mi trăiesc lecturile într-un labirint de posibilități prin care mă plimb semi-inconștient. Și atunci mi se pare că un autor serios de romane nu ar trebui să ofere nici măcar finaluri multiple (s-a făcut, fără mare efect), ci pur și simplu să nu scrie finalul, să spună la urmă cam așa: „Eu mă opresc aici, dar cartea nu se termină. La drept vorbind, nu știu cum se poate termina”.

Tuesday, 25 April 2017

Julius Evola, "Metafizica sexului"


- (Metafisica del sesso), Humanitas, 1994 ISBN 973-28-0476-9. Cu un eseu introductiv de Fausto Antonini. Traducere de Sorin Mărculescu




Perioda lecturii: 28 decembrie 2016 - 31 martie 2017
Votul meu: 




În excelentul său eseu, Iubirea și Occidentul (despre care am scris aici), Denis de Rougemont face distincția între iubirea-pasiune și căsătorie (Eros versus Agape), declarîndu-le incompatibile din cauza faptului că sînt guvernate de legi diferite, prima ascultînd de legi emoționale și estetice care duc adesea la idealizarea sentimentului și la valorizarea absenței femeii, cealaltă de legi sociale și biologice, care au ca scop perpetuarea speciei, dînd ca exemple pentru prima iubirea cavalerească în care „Doamna” e adesea doar o noțiune abstractă, reflectînd nostalgia spre absolut, și pentru a doua contractele de căsătorie, bazate pe constrîngeri sociale și religioase. Totodată el urmărește laicizarea și vulgarizarea ambelor mituri atît în planul ficțiunii cît și în cel real.

Julius Evola, în eseul la fel de incitant Metafizica sexului analizează mai ales aspectul sexual al celor două tipuri de iubire, demonstrînd că la baza a ceea ce el numește „dragoste sexuală” nu stă o necesitate fizică, ci o dorință psihică. Trei idei importante se desprind din studiul lui: că erosul nu coboară omul la un nivel inferior, de animalitate, cum s-a crezut, ba dimpotrivă îl poate apropia de infinit; că egalitatea între bărbat și femeie este imposibilă pentru că țin de principii diferite (ceea ce mi-a întărit o convingere mai veche și anume că feminismul izvorăște nu atît dintr-o dorință de echitate socială, cît dintr-o încercare de escamotare a propriului sex, de care subconștientul feminin se jenează); în fine, că iubirea sexuală chiar între indivizi obisnuiți are potențialul de a reitera hieros gamos-ul primordial, întorcînd ființa limitată cu fața spre gura peșterii platoniciene. 

După ce enumeră trei dintre teoriile care au încercat fără succes să explice sexualitatea: finalismul biologic („prejudecata evoluționistă” darwinistă care consideră sexul doar un instinct animalic), impulsul genezic schopenhauerian (care presupune că un „geniu al speciei” alege si unește indivizii fără știrea lor în scopul procreației unor ființe cît mai aproape de perfecțiune) și plăcerea ca scop în sine (care pune la baza instinctului sexual tendința către voluptate a omului), Evola le opune teoria „magnetică" a iubirii (termen împrumutat de la Camille Mauclair) care explică erosul prin polaritatea sexelor ce se atrag ca într-un cîmp magnetic, idee inspirată de altfel de învățătura tradițiilor antice: de exemplu, doctrina tradițională extrem-orientală vorbește despre o energie specială sau un „fluid" imaterial, numit tsing, care ar crește proporțional cu gradul de yin și yang (esența feminină și cea masculină) care sînt prezente atît în bărbat cît și în femeie. 

...putem vorbi despre o magie naturală a dragostei, fapt hiperfizic absolut pozitiv, care intervine și în viața oamenii celor mai comuni, celor mai materialiști sau mai primitivi.” (s.a.)

Tuesday, 4 April 2017

Bill Bryson, "Notes from a Small Island"

 – e-book



Read from December 13th 2016 to April 3rd 2017

My rating



Wikipedia  informs us that, according to the opinion of listeners expressed in a poll initiated by BBC in 2003, Notes from a Small Island is the book that represented Britain best. Indeed, even though I can’t remember who recommended this book to me, I understand why I put it on my to read list: learning that its author was an American, I was curious to see how he perceived the British way, expecting a light and humorous reading, with many a linguistic and behavioural clash.

Well, the book answered and not my horizon of expectations. There are funny scenes, mentality contrasts, vocabulary misunderstandings and so on, but they do not always rate high in quality, sometimes the intended humorous observations are flat, or even vulgar or simply doubtful, like in this quote about names (although I found further ahead some very interesting study about the same subject):

I don't remember his name now, but it was one of those names that only English people have Colin Crapspray or Bertram Pantyshield or something similarly improbable.