Friday, 26 May 2017

Anița Nandriș-Cudla, "20 de ani în Siberia. Destin bucovinean"

–e-book


Perioada lecturii: 15 – 24 mai 2017

Votul meu:


Pe vremea cînd citeam Arhipelagul Gulag, mi-amintesc că am avut o discuție în contradictoriu cu un prieten, care era de părere că memorialul lui Soljenițîn este o carte de ficțiune. Deși am înțeles imediat că nu punea la îndoială adevărul istoric ci doar pe cel al relatării, suspectîndu-l adică pe scriitor numai de cosmetizarea amintirilor, n-am putut niciodată accepta ca acest gen de mărturii (fie ele despre închisorile comuniste sau despre lagărele de concentrare naziste) să fie învinuite de estetizarea realității. La urma urmelor, nu  văd de ce talentul narativ al autorilor, care n-a făcut decît ca aceste opere să prezinte și interes literar, le-ar scădea în vreun fel valoarea documentară.

Printre aceste documente cu valoare și literară se numără o carte excepțională, 20 de ani în Siberia, scrisă de bucovineanca Anița Nandriș-Cudla, un Creangă feminin căruia destinul i-a furat șăgălnicia, dar nu și extraordinarul talent de povestitor. Opera, despre care am aflat pentru prima dată, din păcate, la mai bine de un sfert de veac de la apariție din excelentul studiu al lui Dan C. Mihăilescu, Castelul,biblioteca, pușcăria,  are ea însăși o istorie întortocheată, care duce cu gîndul (ca să constatăm iar că granita între ficțiune și realitate este uneori irelevantă) la acele romane care ofereau „tentația realului” prin utilizarea motivului manuscrisului găsit. Terminată pe la începutul anilor ’80 la Cernăuți, încredințată unui nepot, Gheorghe Nandriș, cu rugămintea de a o trece în România și a o face cunoscută, cartea va fi trimisă spre publicare editurii Humanitas aproape zece ani mai tîrziu,  în 1991.


Oralitatea stilului te „prinde” încă de la prima frază, care, cu simplitatea și resemnarea ei, cu inflexiunile ei țărănești cuminți, va da tonul întregii narațiuni:

Prin cîte poate trece o ființă ominiască fără să-și dea siama...

Cu această dulce și molcomă vorbă moldovenească își începe Anița biografia, povestind că s-a născut în 1904, în satul Mahala din județul Cernăuți, singura fată într-o familie de țărani înstăriți care a mai avut șase băieți. În 1914, cînd începe războiul, fetița de zece ani vede pentru prima dată diferența între ocupația armatei austro-ungare (care plătea bunurile rechiziționate „cu un preț foarte redus, dar totuși, se făcia cinstit și după lege”) și ocupația „moscalilor” care „(c)e întîlneau înaintea lor tăt luau, căruță, cai, vite, porci și chiar și lume, dar numai partia bărbătiască”. „Moscalii” sînt cei care, venind să le ia caii din curte, îi  bat mama atît de tare încît aceasta nu se va mai putea ridica din pat niciodată. Acesta este primul dintre evenimentele care vor marca viața Aniței, punîndu-i-o de pe acum sub două semne: cel al jertfei de sine (cu voie sau fără voie, după cum vom vedea) și cel al iubirii de mamă în ambele sensuri: pe de o parte dragostea pentru mama ei, pe care o va îngriji cu devotament tot timpul în care îi va fi alături (una dintre condițiile pe care le pune cînd este vorba să se mărite este să o poată îngriji în continuare) și la care se va gîndi neîncetat în Siberia, iar pe de altă parte dragostea de copiii ei, pentru care nici un sacrificiu nu va fi prea mare în timpul detenției, și pentru care se va bate chiar și cu moartea.  

La șaptesprezece ani, Anița se mărită cu un flăcău din sat, cu care își încropește din mai nimic o gospodărie frumoasă, iar la 26 de ani, deja mamă a trei copil, i se părea că viitorul le surîde:

Eram toți, cum ziciau bătrînii, fiecare pe pînia lui. Mă simțiam și eu foarte fericită, gospodăria mi-am fost întemeiat-o binișor, casa am gătit-o, grajdul cu studolă l-am făcut, căruță nouă, plug, grapă, tot rîndu gospodăriei de acuma îl aviam. Copiii creștiau bine, erau mărișori. Grajdul plin de vite: doauă vaci, buhai, mai o vițică, o iapă tînără. Cînd o înhamam la căruță mergia jucînd. De acuma era numai de-a dragul de trăit.

Din păcate, vine anul 1940. În urma pactului Ribbentrop-Molotov, armata română se retrage și satul intră în panică. Anița, care rămăsese cu frica în suflet de „moscali” este imediat de acord cu decizia fratelui ei Florea de a pleca în România, dar soțul ei, căruia îi părea rău de gospodăria lăsată în urmă, insistă, cu lacrimi în ochi, pînă o convinge să se întoarcă, deși ajunseseră deja aproape de graniță.

Pe drumul de întoarcere se pornește o teribilă furtună premonitorie, dar Anița, la fel ca Ana lui Manole, a cărei poveste învățată la școală o va compara mai apoi cu a sa, va înfrunta intemperiile pentru a-și împlini și ea destinul întru jertfă:

Era o poezie foarte dureroasă, cu jele tîlcuită, frumos, de bună siamă. Eu am uitat din versuri, cum au fost alcătuite de frumos, dar de atîta durere care m-a pălit și pe mine nu o mai pot uita niciodată. Căci parcă Dumnezeu a trimis și înaintia mea, cînd am făcut pasul cel nenorocit și m-am întors înapoi, din drumul pe care am fost pornită, ploaie așa grozavă, cu trăsnete, ca un semn parcă să-mi spuie: de ce te-ai întors la necaz și nenorocire? Mergi pe drumul drept pe care ai fost pornită. Dar iacă, așa ca și nivasta lui Manolia, nu ni-am întors, ci am venit pe calia cea nenorocită, spre casă și avere, de care i-a părut rău bărbatului să se despartă.

Cine l-a citit pe Soljenițîn sau a avut în fața ochilor alte mărturii ale perioadei staliniste are o idee despre arestările abuzive din acele timpuri. În postfața intitulată Și eu am fost martor, Gheorghe Nandriș ne spune că, deși nu există documente oficiale (desigur că nu!), după o listă reconstituită este cert că cel puțin 190 de familii (602 persoane), adică „(a)proape o treime din populația comunei Mahala a pierit sau a fost deportată în acel an”. Printre ele, cei cinci membri ai familiei Cudla, ridicați, în bine-cunoscutul stil kaghebist, în noaptea de 13 iunie 1941, cînd intră „o ciată niagră în ogradă”, înconjoară casa și îi ia pe toți, cu excepția mamei paralizate. Disperarea fiicei, durerea ei sfîșietoare nu pentru soarta proprie, ci pentru cea a mamei, este greu de descris:

...cînd a venit momentul cela și m-a smuls și pe mine de lîngă ea, dureria mea și scîrba mea, ce au fost în clipele acelia, numai unul Dumnezeu le știe și el poate să mă criadă. Să las pe o mamă bolnavă în pat, care nu să putia stăpîni singură, fără nime lîngă dînsa și să fii răpită, ca de niște fiară crunte, fără suflet și fără nici un pic de milă. Mă gîndiam chiar atunci că mult mai bine ar fi să-mi deie un plumb, să nu văd, să nu știu că a rămas scumpa mea mamă, amărîtă, necăjită, străină, între patru păreți, fără nime lîngă dînsa. Mă gîndiam că poate să și moară de atîta suferință și cine o să aibă grijă de ea. Dar nu i-am mai putut folosi cu nimic. Am fost sălită să o las și să plec.

Tot Gheorghe Nandriș va povesti ce s-a întîmplat pînă la urmă cu mama infirmă: frații Aniței au venit s-o ia în România cînd armata noastră a recucerit Bucovina și Basarabia (la numai două săptămâni după deportarea familiei Cudla), unde a mai trăit patru ani. Chiar și după despărțire, legătura între mamă și fiică era atît de puternică încît, în momentul în care mama, pe patul de moarte, le cerea fiilor ei să nu uite de Anița, Anița, parcă presimțind ceva, îi trimitea o scrisoare înlăcrimată, cerîndu-i iertare că a părăsit-o:

„Scumpa și mult dorita mea Mamucă, (...) aș dori tare ca bucățica asta de hîrtie să ajungă la dumneavoastră ca să știți că noi sîntem în viață... Te rog, dulcea mea mamă, iartă-mă de fapta ce-am făcut-o fără voia mea că te-am lăsat în cele mai grele clipe din viață, dar ce să facem dacă așa ne-a fost împărțit”... „îți sărut mîna Mamucă și îți cer încă o dată să-mi dai iertare pentru că te-am lăsat așa străină. A dumitale fiică Anița cu nepoții, Mitruță, Vasile și Toader, care mult doresc să te mai vadă o dată.”

Mi se pare o impietate să rezum în cîteva rînduri calvarul de aproape două decenii al Aniței, al cărei curaj de a înfrunta și birui toate nenorocirile abătute asupră-i a transformat-o dintr-o o femeie simplă într-un erou exemplar; paginile acestea de o inefabilă frumusețe tragică trebuie citite pe îndelete, fără a sări nici un cuvînt, fie și numai pentru că, la fel ca memorialul lui Primo Levi, Se questo è un uomo, închid pandoric în ele, dincolo de dovezile despre bestialitatea umană, credința, fie ea și  firavă, în demnitatea umană:

Am petrecut acolo floaria vieții, cînd trebuiau copiii să criască, să prindă putere, cînd trebuiau copiii să deprindă cum să trăiește, cum să se poarte cu lumia, să învețe ceva pentru viitorul lor. Nu a fost posibilitatea, dar totuși prin muncă destul de gria nu ni-am lăsat la perit.

Reabilitați tîrziu și după multe cereri oficiale din partea băieților (care află după mai bine de cincisprezece ani că tatăl lor, de care fuseseră despărțiți imediat după arestare, murise, într-un lagăr nu prea departe de al lor), se întorc cu toții în sat, unde „în loc să-ți alini durerile din urmă, a trebuit din nou să mai suferi”, pentru că îşi găsesc casa ocupată de străini și vor trebui să lupte pentru a intra în ea, la exact douăzeci de ani de la părăsire, adica pe 13 iunie 1961. Dar casa era goală și băiatul cel mare e nevoit să se întoarcă în Siberia să mai muncească un timp pentru a le trimite bani să-și refacă gospodăria. Ultimele fraze din manuscris, simple și pline de iubire, sînt de altfel dedicate lui Vasile, cel care moștenit din plin vocația jertfei pentru cei dragi:

A trecut prin multe greutăți, dar tot timpul a fost cu curaj și nădejde în viitor. Cu toate că era copil, ne îmbărbăta pe toți, căci toate greutățile vor avia un sfîrșit.

După cum am spus mai sus, după ce ni-am întors pe locurile noastre, tot el a avut mare grije de familie.
Aciastă dragoste și iubire de familie ni-a dat putere în toate greutățile și am putut rezista și ni-am sălvat viața.

Că Anița a mai trecut printr-o grea încercare aflăm din postfață, care ne spune că înainte de a închide ea însăși ochii a trebuit să-și îngroape fiul cel mic, pe Toader.


„La 30 august 1986, Anița se stinge din viață, la 82 de ani, în casa ei, în patul ei, înconjurată de dragostea copiilor, a nepoților și strănepoților ei. Se odihnește binemeritat în cimitirul din Mahala, unde o aștepta să-i țină de urît Toader, cel care i-a mai ținut de urît, în lungile nopți ale Siberiei, atunci cînd Mitruță și Vasile erau plecați pe ape.”

No comments:

Post a Comment