Wednesday, 31 May 2017

Javier Marías, „Inimă atât de albă”

 (Corazón tan bianco). Traducere din limba spaniolă: Tudora Șandru Mehedinți


Perioada lecturii: 20-24 mai 2017

Votul meu:



Epitetul „alb” este de atîta vreme un clișeu pentru puritate, încît conotațiile sale negative (care există totuși în expresii ca „alb de mînie”, „alb ca varul” etc.) tind să fie trecute cu vederea, în special dacă este asociat cu inima. Este prin urmare destul de firesc ca orizontul de așteptare al cititorului, la vederea titlului romanului lui Javier Marías, Inimă atât de albă, să fie dirijat într-o primă fază către această interpretare (mai ales dacă, pentru că nu a citit sau a uitat că a citit piesa lui Shakespeare, nu realizează că este de fapt un citat din Macbeth).

Primele îndoieli apar odată cu moto-ul care pe de o parte clarifică titlul iar pe de alta avertizează că întâmplările relatate vor trimite puțin sau deloc cu gîndul la inocență, dacă nu cumva inocența e, fie și numai parțial, doar a victimei, în contextul în care e greu de crezut că prima imagine a romanului, cea a sînului alb, rotund, al Teresei, în contrast cu celălalt zdrobit, însîngerat, este întâmplătoare. Tot o inocență de gradul doi ar putea fi considerată și aceea a martorului fără voie, forțat să vadă și să audă adevăruri pe care le-a evitat cu îndemînare pînă atunci. În rest, leitmotivul culorii albe reinterpretează și chiar lărgește conotațiile negative pe care i le dă Lady Macbeth atunci cînd, din solidaritate, își deplînge că inima prea albă în contrast cu mîinile, la fel de însîngerate ca ale soțului ei care tocmai îl omorîse pe Duncan. Naratorul, încercînd să descifreze această afirmație oarecum obscură a personajului, echivalează culoarea cu nepăsarea, cu frica sau chiar cu slăbiciunea femeiască, insistînd asupra ideii că faptele, spre deosebire de cuvinte, sînt ireversibile, sau, ca să folosesc aceeași cromatică, sînt roșii, ca sînul Teresei, ca mâinile lui Macbeth sau ale lui Ranz, în timp ce vorbele se pot șterge sau retracta, lasînd în loc spațiile albe ale uitării:


O instigare nu înseamnă altceva decât cuvinte, cuvinte slobode ce se pot tălmăci și transmite din om în om și dintr-o limbă într-alta și de la un veac la altul, mereu aceleași, instigând la săvârșirea acelorași acte de când nu exista nimeni pe lume, nici nu erau limbi și nici urechi să le asculte. Aceleași acte despre care nimeni nu știe vreodată dacă dorește să fie săvârșite, toate acele acte involuntare, actele care nu mai depind de cuvinte îndată ce sunt înfăptuite, ci le șterg pe acestea rămânând izolate de ceea ce a venit în urmă și de ceea ce a fost înainte, sunt acte unice și ireversibile, în timp ce pentru cuvinte există reafirmare și retractare, repetare și rectificare, putând fi dezmințite, iar noi ne putem dezice de ele, poate interveni răstălmăcirea și uitarea.
   
Dar sînt într-adevăr cuvintele atît de inofensive? Învățat să le manipuleze după bunul lui plac în virtutea profesiei sale de traducător și mai ales de interpret, naratorul știe prea bine, de fapt, cît de primejdios este trasul cu urechea, fie la cearta unor necunoscuți într-o cameră de hotel, fie la confesiunea propriului tată în timp ce-i dezvăluie nurorii sale secrete pe care lui nu i le-a spus niciodată, deoarece cuvintele sînt acelea care ne întrețin iluzia că sîntem unici și irepetabili, făcîndu-ne să uitam că nu e de fapt nici o diferență între ceea ce există și ceea ce nu există, între ceea ce respingem și ceea ce păstrăm, între ceea ce experimentăm și ceea ce nu cunoaștem, amăgindu-ne că viața noastră are „o istorie unică pe care să ne-o amintim și s-o putem povesti”. Aceasta este de fapt supratema romanului: repetabilitatea destinului omenesc, iar tehnica principală de dezvoltare a ei este o complexă mise en abyme cu ajutorul căreia se pun în evidență trei dihotomii: între cuvînt și faptă, între dragoste și căsătorie și între destinul individual și uniformitatea vietii.

Prima dihotomie, cea care încearcă să stabilească raportul de forțe între cuvînt și faptă, apare chiar din prima frază a romanului: 

N-am vrut să știu nimic, dar am aflat că una din fete, când nu mai era o copilă și se întorsese de curând din călătoria de nuntă, a intrat în baie, s-a așezat în fața oglinzii, și-a desfăcut bluza, și-a scos sutienul și și-a căutat inima cu vârful pistolului tatălui ei, care stătea în sufragerie cu o parte din familie și trei musafiri.

Spaima albă de cuvînt a naratorului este atît explicită cît și implicită. Explicită, în mărturia aparent candidă că a aflat ce s-a întîmplat împotriva voinței lui („N-am vrut să știu nimic, dar am aflat că...”), stîrnind astfel bănuielile cititorului despre cît de inocentă este cu adevărat o asemenea lipsă de curiozitate cu privire la istoria propriei familii; implicită, în prezentarea unei scene violente chiar la început, ca în romanele polițiste, ceea ce pune temporar cititorul pe o pistă falsă de receptare a narațiunii, în care evenimentul și nu interpretarea lui contează (fapta, nu cuvîntul), cel puțin pînă cînd naratorul îl va redirija spre direcția potrivită, avertizîndu-l asupra primejdiilor pe care le conține nu fapta, ci relatarea ei:

Cel mai primejdios e să asculți, căci înseamnă să afli, să știi și să fii la curent, urechile sunt lipsite de pleoape ce s-ar putea închide instinctiv la auzul cuvintelor rostite, nu te pot feri de ceea ce presimți că vei asculta, totdeauna e prea târziu. 

Cît despre fapta în sine, punînd brutal în opoziție dragostea și căsătoria (opoziție care trimite cu gîndul la trubaduri pentru a demonstra încă o dată că nimic nu-i nou sub soare), prin dezvoltarea temei cuplului în care unul îl devorează pe celălalt are ca model exemplar o poveste, o baladă pe care naratorul a auzit-o în copilărie de la bunica sa, fără să-i înțeleagă atunci semnificația, dar care îl ajută acum să interpreteze și să unifice poveștile aparent atit de diverse ale mai multor cupluri, inclusiv al său: Miriam – Guillermo, Ranz – Teresa, Berta – Bill și Juan – Luisa. Balada bunicii vorbește despre o prea frumoasă fată săracă, măritată de mama ei cu primul străin chipeș și bogat care o cere de nevastă. În noaptea nunții, deși o aude de mai multe ori strigînd-o și plîngîndu-se că e înghițită de un șarpe, mama, cu gîndul la averea ginerelui, preferă să-l creadă pe acesta cînd o asigură că totul nu e decît o joacă. A doua zi, însă, cînd intră în camera nupțială, găsește doar patul însîngerat în mijlocul căruia stă tolănit și ghiftuit un șarpe uriaș (de remarcat din nou contrastul alb/ roșu, fiecare culoare cu dublă semnificație: albul reprezintă atît inocența reală fetei cît și cea simulată a mamei, care nu vrea să creadă că există vreun pericol și ignoră strigătele fiicei, iar roșul atît jertfa fetei pentru bunăstarea mamei cît și lăcomia acesteia din urmă care egalează voracitatea ginerelui). 

Povestea exemplară din planul mitologic oferă cheia de interpretare a celorlalte patru, din planul „realității” narative, suprapuse, cum spuneam, cu ajutorul tehnicii de mise en abyme, în care cuplul Miriam – Guillermo anunță cuplul Ranz – Teresa, sugerînd totodată deznodământul cuplului Berta – Bill, iar cuplul Ranz – Teresa este la rîndul lui premonitoriu pentru cuplul Juan – Luisa. Nu e așadar întâmplător că Juan este confundat de Miriam cu Guillermo pe cînd se afla în călătorie de nuntă cu Luisa, și nici că aude cum Miriam își presează iubitul să-și ucidă nevasta chiar înainte de a afla despre crima propriului tată. De fapt, poveștile sînt atît de asemănătoare încît Juan nu numai că ajunge să-şi explice cu ajutorul lor frica de căsătoria pe care tocmai a contractat-o, dar ajunge și să se teamă de puterea lor de a substitui realitatea, pe măsură ce conștientizează similitudinile, tiparul, uniformitatea în aparenta diversitate:

…poate că Gloria, sau Miriam, sau Nieves, sau Berta sau Luisa izbutește să se întoarcă și-și îndreaptă chipul cu o ultimă sforțare, o clipă, și cu ochii ei miopi și neajutorați vede triunghiul foarte păros de pe pieptul lui Ranz, tatăl meu, păros ca cel al lui Bill și al meu...

La urma urmelor viața, după cum îl informează tatăl său Ranz, e plină de asemenea povești mai mult sau mai puțin asemănătoare, încît faptul că poți distinge între ce ți s-a întîmplat ție și ceea ce s-a întîmplat altora este uneori cu adevărat remarcabil: 

Vouă, care sunteți mai tineri, n-o să vi se întâmple așa ceva, dar vine un moment în care ajungi să confunzi ce ai văzut cu ce ți s-a povestit, ce s-a întâmplat cu ce ai citit, de fapt e o adevărată minune că în mod normal distingem toate astea, distingem destul de multe la urma urmelor, și e ciudat, toate poveștile care de-a lungul unei vieți se aud și se văd, la cinema, la televizor, la teatru, prin ziare, prin romane, toate se îngrămădesc și sunt ușor de confundat. E chiar uimitor că majoritatea oamenilor mai știe ce i s-a întâmplat cu adevărat.
Ultimele imagini ale romanului, cu Luisa fredonînd în baie poate aceeași baladă pe care o cîntase odinioară bunica, pun viitorul proaspetei soții sub semnul predestinării. Nu e nevoie decît de apariția unei Miriam, sau a unei Teresa și Luisa va împărtăși poate soarta nevestei lui Guillermo sau a lui Ranz, cuvîntul întrupîndu-se iar în faptă, dat fiind că

Să asculți e cel mai primejdios, (...) înseamnă să știi, să afli, să fii la curent, urechile nu au pleoape ce se pot lăsa instinctiv la auzirea celor rostite, nu se pot feri de ceea ce se presimte că vor asculta, totdeauna e prea târziu. Acum am aflat, și e cu putință ca aceasta să ne păteze inimile atât de albe, sau poate sunt palide și temătoare, sau fricoase.

Interesant și foarte bine scris, romanul lui Julian Marías nu este totuşi „overwhelming”. Am auzit că scriitorul poate chiar mai bine de atît. Mai am o carte de el pe listă, Febra și lancea, așa că ne mai auzim😀.



2 comments:

  1. Mie cel mai mult mi-a plăcut Mâine în bătălie să te gândești la mine. Febra și lancea e prima parte din trilogia Chipul tău mâine, așa că dacă vrei să te apuci de ea, fii pregătită pentru toate volumele. :) Eu am mai citit și mi-au plăcut Când eram muritor (povestiri, foarte bune, una a stat la baza romanului Inimă atât de albă) și Romanul Oxfordului (primul lui roman, care duce puțin cu gândul la mediul universitar descris de David Lodge; stilul lui Marias încă nu mi s-a părut definit acolo). Mai am Bărbatul sentimental și Îndrăgostirile, iar de trilogie vreau și eu să mă apuc de mult timp, dar am tot căutat primul volum și nu l-am găsit nici în librării, nici în anticariate.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Da, stiu ca e vorba de o trilogie, din care culmea, eu am numai primul volum. Da' daca-mi place le caut si pe celelalte.

      Delete