Thursday, 31 August 2017

Adriana Georgescu, „La început a fost sfârșitul”

 – e-book. Prefață de Monica Lovinescu


Perioada lecturii: 11 – 17 august 2017

Votul meu:


Libertatea nu este decît un trandafir albastru

Într-un interviu telefonic realizat de Mariana Conovici în 1998 si preluat de RADOR aici, Adriana Georgescu mărturisea că a scris La început a fost sfârșitul în primul rînd din disperare. Disperarea de a vedea indiferența Vestului la nedreptățile care loviseră România și de a asista la apatia cu care erau primite informațiile despre încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Eu aș adăuga un al doilea motiv: patriotismul exemplar care i-a dat puterea unei tinere fragile de 25 de ani să suporte tortura închisorii fără sa se lase doborâtă, și mai apoi să facă parte activă din Rezistența românească atît în țară cît și în străinătate, chiar și atunci cînd cauza părea (era!) definitiv pierdută.

Este o altă dovadă a superficialității vremurilor „foiletonistice” (ca să împrumut o expresie a lui Hermann Hesse) pe care le trăim faptul că autoarea este așa de puțin cunoscută, atît la noi, cît si în străinătate: nimic despre ea în Wikipedia (care îi dedică, desigur, o pagină lui Adrian copilul minune) și doar cîteva rînduri în Enciclopedia României. Eu însămi am dat peste numele ei din întîmplare, citind un interviu al Monicăi Lovinescu care mi-a trezit interesul. Cînd am regăsit-o menționată în cartea lui Dan C. Mihăilescu, Castelul, biblioteca, pușcăria (de citit, neaparat) am citit cu aviditate cele scrise despre ea, dar nu mi s-a părut destul.

Și aceasta pentru că viața și opera Adrianei Georgescu sînt mai mult decît remarcabile, sînt exemplare. În 1943, nu era decît o foarte tânără avocată, care scria cronici de film și nu știa mai nimic despre politică. Cinci ani mai tîrziu era considerată de Securitate inamicul public numărul 1 și a trebuit să părăseasca pe ascuns țara, dar nu a renunțat niciodată la  luptă. Ajunsă, după cum își amintește Monica Lovinescu în Prefață, în Parisul anului 1948, Adriana împreună cu ceilalți exilați au continuat să pledeze pentru eliberarea României într-un oraș vag ostil, pentru că era plin de „intelectuali marxiști, marxizanți, marxieni, comuniști, tovarăși de drum și de ideologie pentru care Moscova era un fel de Meccă a antifascismului” și pentru care a spune ceva despre Est însemna a fi calificat drept fascist.

În acel oraș care prefera să închidă ochii pentru a-și păstra intacte iluziile se hotărăsc Adriana Georgescu și Monica Lovinescu, după lungi discuții prin cafenelele din St. Germain-des-Prés, să lucreze împreună la un document care să denunțe iadul comunist: Adriana să-și scrie povestea pe care Monica să i-o traducă în franceză au fur et à mesure. Deja, în calitate de membră a partidului liberal și de secretară a generalului Rădescu, autoarea participa la diverse întruniri de sensibilizare a Occidentului, și depunea mărturie despre ororile pe care le trăise de cîte ori avea ocazia, ca în procesul intentat lui Renaud de Jouvenel pentru cartea sa L’lnternationale des Traîtres, unde, atunci cînd judecătorul i-a întrerupt depoziția cu observația  că nu i se pare că detenția prin închisorile comuniste ar fi lăsat urme asupra ei, tînăra și-a scos proteza pe care o purta de cînd îi fuseseră scoși toți dinții – fără anestezie – în închisoare  și a pus-o, fără un cuvînt, pe masă.

Publicată la Hachette, în 1951, în traducerea Monicăi Lovinescu (care semnase cu pseudonimul Claude Pascal din teamă pentru mama ei, rămasă în țară), cartea nu a avut, din păcate, ecoul așteptat și meritat. Si totuși, ea nu este numai un important document istoric, aducînd mărturie despre anii aceia tulburi pe care comuniștii i-au falsificat atît de bine încît pentru noi pînă și azi continuă să rămână suspendați nebulos undeva între ficțiune și realitate, ci și o operă literară de un talent incontestabil, prin reconstituirea plină de pitoresc a unei societăți pierdute pentru totdeauna, într-un stil care îmbină neașteptat burlescul, satira acerbă și observația lucidă.

Evenimentele, prezentate dintr-o triplă perspectivă: de șefă de cabinet a generalului Rădescu, de deținut politic și de membră a Rezistenței românești, oferă o viziune de ansamblu a societății de atunci, de la pătura cea mai înaltă la cea  mai umilă.

Ca șefă de cabinet, Adriana are prilejul să-i cunoască îndeaproape pe comuniștii „de vază” ai momentului: un Emil Bodnăraș care încearcă s-o atragă în partid și apoi recurge la amenințări voalate pe care la început tânăra nu le ia în seamă, fiind ferm convinsă că „(r)ăzboiul se va încheia, rușii vor părăsi țara noastră și, fără sprijinul lor, e sigur că nici un vot la o mie de alegători nu vor obține comuniștii”; un Petru Groza, țărănos, parvenit și slugarnic, care a făcut avere de pe urma persecutării evreilor și a relațiilor cu comuniștii și al cărui principal titlu de glorie „este o lună petrecută în închisoare, de unde a ieșit grație intervenției lui Iuliu Maniu”; în sfîrșit, o Ana Pauker cu privirea posomorîtă și un Gheorghiu-Dej cu „ochi inteligenți și o față deschisă”. Mai apoi va  asista neputincioasă la preluarea brutală a puterii de către comuniști, care nu se sfiesc nici să tragă în mulțimea care cînta imnul regal (învinuind mai apoi guvernul pentru masacru) nici să falsifice alegerile:

„Teohari Georgescu și comitetul central al P. C. s-au dus la ambasada sovietică spre a-l pune lui Kaftaradze aceeași întrebare telegrafiată de prefecții din provincie: „Opoziția obținut majoritate de 80%. Ordonați telegrafic ce e de făcut”. Kaftaradze a luat contact cu Moscova, iar Moscova a ordonat: voturile opoziției trebuie să fie trecute pe seama coaliției guvernamentale și vice-versa.”

Fresca ororilor (și acesta este marele farmec al cărții, această originală împletire de grotesc și pitoresc) este umanizată de detalii neașteptate, care odihnesc privirea cititorului făcîndu-l să uite pentru o clipă ansamblul de coșmar pentru a savura mici scene umoristice, satirice, picarești: o imagine de un tragi-comic savuros este aceea a defilării femeilor-soldat ruse în uniforme împodobite cu tot felul de articole de îmbrăcăminte inedite (prăzi de război, desigur), ca jupoane, cămăși de noapte sau chiar sutiene purtate pe deasupra vestonului:

„Inima mi se strânge brusc și uit de armata care jefuiește și fură ca să nu mai zăresc decât aceste femei stângaci de cochete, încerc să-mi imaginez viața lor, hainele pe care le-or fi purtat înainte de a fi îmbrăcat uniforma”

...sau ironia înduioșătoare a unei întâmplări care ar putea oricînd servi ca material pentru  un banc politic:

„În fața sediului P.p. din cartier o femeie foarte bătrână privește în vitrină uni mare portret al lui Stalin. Îl întreabă pe un bărbat care iese de la sediu:
— Spune-mi, maică, cine e?
Ca niște autentici gură-cască, ne oprim cu toții ca să auzim răspunsul.
— E Stalin, răspunde comunistul. Cel care i-a izgonit pe nemți din țara noastră.
— Dumnezeu să-l binecuvânteze, spune bătrâna. Când o să-l gonească și pe ruși?”

Ca deținută politică, Adriana este printre primele victime ale cruzimii inimaginabile a torționarului Alexandru Nicolschi, pe care-l numeste „omul-șobolan” și care va deveni autorul experimentului Pitești. Interogatoriile, bătăile, farsa procesului, condițiile mizere de detenție și ororile din spitalul închisorii, unde operațiile se fac pe viu iar transferul în salonul de contagioase este o măsură disciplinară, sînt din nou contrabalansate de portretele vii ale deținutelor de drept comun, hoațe, prostituate, ucigașe care trăiesc într-o lume subterană, dar la fel de bine organizată ca societatea „normală”.

„Hoațele cele mai stimate sunt cele care au mai mulți ani de închisoare la activ și au reușit mai multe evadări. Hoațele de mărunțișuri sunt considerate diletante. În închisoare, ele sunt sclavele hoațelor de carieră, care le numesc „pișăcioase”. Găinăresele le fac patul celorlalte hoațe, le spală rufele și asigură „corvoada căldărilor” în locul lor. Nu visează decât un singur lucru: să intre în carieră adevărată. Când ies din închisoare, se duc la una din adresele indicate de o hoață pe care au servit-o și își încep ucenicia; ele numesc asta „a merge la școală”.”

În sfîrșit, amintirile din perioada în care a fost membră activă a Rezistenței, ar putea constitui o dovadă că românul poate avea coloană vertebrală, de vreme ce, deși mai tîrziu țara noastră a fost printre cele mai apatice în ceea ce privește revolta împotriva comunismului, în primii ani activitatea clandestină românească a fost printre cele mai efervescente din Blocul de Est. O întreagă organizație subterană tipărea și împărțea manifeste, îi camufla pe cei căutați de KGB și în general întreținea speranța unei reveniri la normal. În peregrinările prin casele unde se ascundea de Securitate, Adriana dă peste tot felul de oameni curajosi, de la mama care o ascunde chiar și de copiii ei care n-ar ezita s-o pîrască la școală (și care-i povestește cum fiul ei de șapte ani a întrebat-o dacă zînele din poveste sînt reacționare), la intelectualii care trăiesc din traduceri pe care le semnează alții pentru că numele lor nu e de origine sănătoasă sau la ofițerul care, revenit din Rusia după ce fusese luat prizonier la Iași imediat după armistițiu, mărturisește că s-a înscris în partid după doi ani de lagăr de frică să nu moară în infernul de acolo, dar că acum îi este și mai frică:

„— Mi-e frică de responsabilul politic al unității, care s-a înscris în partid înaintea mea. Lui îi e frică de mine fiindcă sunt un fost prizonier din Rusia. Amândurora ne e frică de comandantul unității, iar comandantului îi e frică de noi. Și mai ales rușine. Ați văzut cum îi privesc oamenii pe ofițerii din divizia comunistă? Cu ce dispreț?”

După o primă încercare de părăsire a țării neizbutită pentru că a coincis cu abdicarea regelui, autoarea reușește să plece în 1948. Un prieten „ilegalist” îi dăruiește una dintre parolele de care se folosiseră în activitatea lor clandestină, „Niciodată trandafirii n-au fost atât de albaștri”:

„— ... De acum înainte, nimeni nu o va mai folosi aici. Îți aparține. Dacă o aud vreodată, voi ști că ați ajuns cu bine, în cealaltă parte a lumii.
Și, deschizând ușa:
— Și întorceți-vă repede pentru ca trandafirii să înceteze într-o zi să mai fie albaștri, nu-i așa copii?”


Din păcate, trandafirii au încetat să mai fie albaștri abia în 1990, cînd Adriana, revenită cu atîtea speranțe în România, a aflat repede in Piața Universității că n-au facut decît să capete culoarea roșie a altui partid „eliberator”: FSN aka PSD...

Tuesday, 22 August 2017

Ludmila Ulitskaya, "The Big Green Tent"

– e-book


Read from April 19th to August 10th 2017

My rating: 


The Guilt of the Innocent

“It’s a strange, inexplicable law that the most innocent people among us are the ones predisposed to the greatest sense of guilt.”

While looking up the Internet for possible meanings of the title of Ludmila Ulitskaya’s novel, I found this interesting information that, in the Qur’an, the martyrs are gathered in a big green tent at the shore of a river close to the door of Paradise, from which provisions are brought to them day and night. Therefore, they don’t enter Paradise but are fed by it.

I don’t know whether the author is familiar with this image, but her book convenes too, under the big tent of art this time, a world martyrized by one of the most oppressive regimes the world has known: the communism, the very regime that promised humanity Paradise on Earth. Injustice, betrayal, diverted and/ or stopped short destinies, broken wings are whirled down in the bottomless funnel of a society well-known for its dexterity in crushing citizens like bugs at the slightest sign of disobedience. A society that Ludmila Ulitskaya knew very well, since she was an active part of those who tried to oppose it then (just as she is a relentless of the Putin’s debatable democracy now). And it is this world of more or less mighty dissidents her book is about.

Wednesday, 16 August 2017

Vladimir Propp, "Morphologie du conte"

 suivi de « Les transformations des contes merveilleux » et de E. Mélétinski « L’étude structurale et typologie du conte ». Traductions de Marguerite Derrida, Tzvetan Todorov et Claude Kahn. – Éditions du Seuil 1973 ISBN 2-02-000587-5 254 p.



Lu du 8 juillet au 13 août 2017

Mon vote :


Parue en 1927, mais devenue célèbre seulement environ trente ans plus tard, la Morphologie du conte de Vladimir Propp a été pendant longtemps, et continue de l’être malgré certaines contestations et modifications, une vraie Bible du folkloriste. Je me rappelle même aujourd’hui les fréquentes références que notre professeur de folklore faisait, en 1985, à cet ouvrage, aussi qu’il était une lecture absolument obligatoire pour tous les étudiants de la faculté de philologie.

Je l’ai relu avec un grand plaisir, surtout parce que sa rigueur convient à ma pensée, et aussi parce que, bien que je ne sois jamais devenue spécialiste en folklore (loin de ça), je continue à être fascinée par les contes merveilleux dans lesquels je cherche, moi aussi, les traces des mythes.

Friday, 11 August 2017

Elsa Morante, "L’isola di Arturo"

– e-book


Letto dal 16 giugno al 10 agosto 2017

Il mio voto:


Nessun uomo è un’isola, diceva, più di quattro secoli fa, John Donne, splendido nella sua certezza che siamo talmente tutti parti dell’umanità che anche quando la campana suona per annunciare la morte di qualcuno, non suona solo per lui, ma anche per noi.

Contradirebbe L’isola di Arturo, il piccolo romanzo di Elsa Morante, quest’idea? A prima vista, il suo maggior tema pare la solitudine. Arturo, l’io narrante si vede solo e orgoglioso come la stella della figura di Boote che porta il suo nome, come il leggendario re dell’antichità. Da sua madre, morta alla sua nascita, non tiene che una foto presa da un fotografo ambulante: “Figurina stinta, mediocre, e quasi larvale; ma adorazione fantastica di tutta la mia fanciullezza.” Suo padre, benché molto vivo, non è mai vicino a lui, visitatore talmente sporadico e disinteressato che diventa per il suo figlio una figura mitologica, intangibile, sacra.