Henri-Irénée Marrou, „Sfîntul Augustin și sfîrșitul culturii antice”

Saint Augustin et la fin de la culture antique Traducere de DRĂGAN STOIANOVICI și LUCIA WALD

Perioada lecturii: 21 februarie – 6 mai 2019

Votul meu: 

Scrisă în perioada interbelică, teza de doctorat a lui Henri-Irénée Marrou, Sfîntul Augustin și sfîrșitul culturii antice își păstrează pertinența (în ciuda amplei Retractatio din final), oferind o imagine incitantă a vieții intelectuale dintr-o perioadă care, așa cum autorul însuși observă în Introducere, este mai puțin cunoscută decît cea anterioară și cea următoare ei.

Distingînd între cultura pregătitoare (atît din punct de vedere perfectiv, care va să zică al conținutului, cît și formativ – ca antrenament al spiritului) și cultura în sens generalizat, ca „aspect intelectual al civilizației", Marrou își propune să îi observe ambele aspecte în ramura ei occidentală, latină (pe care mărturisește că o cunoaște mai bine decît pe cea orientală, greacă), prin intermediul unei personalități reprezentative, Sfîntul Augustin, ceea ce îi va permite pe de o parte analizarea evoluției generale a civilizației „decadenței” și pe de altă parte punerea în valoare a originalității augustiniene.

Studiul este structurat în trei părți, corespunzînd celor trei etape ale evoluției spirituale a lui Augustin: Vir eloquentissimus ac doctissimus, cu portretul său intelectual înainte de convertire, cînd cultura lui, în esență literară, o oglindea pe cea a epocii; Studium sapientiae, din perioada celor patru ani de convertire (386-391), cînd se orientează exclusiv spre căutarea înțelepciunii, îndepărtîndu-se de cultura literară; Doctrina christiana, după hirotonisire, în care are mai puțin timp de studiu, deși acum scrie capodopera filosofică, partea a doua din De Trinitate.

Se pare că la sfîrșitul secolului al IV-lea, omul cultivat avea o educație liberală: după ce învăța scrisul, cititul și socotitul  în copilărie, continua cu gramatica și retorica, al căror studiu îl încheia pe la 20 de ani. Interesant de menționat că gramatica nu studia limba latină vie, ci pe cea clasică, din cărți. Pînă și vitia (greșelile de limbă) studiate erau cele întîlnite la mari autori, fiind singurele permise vorbitorului de rînd.

Gramatica se înfățișează ca păstrătoarea unei moșteniri transmise de istorie. întregul edificiu al acestei științe se sprijină pe cărțile trecutului, ceea ce are drept consecință dezvoltarea noțiunii de autoritate, care capătă o valoare esențială: pentru fiecare formă, pentru fiecare structură sintactică se cere să poată fi invocat exemplul unui clasic, al unui autor din vechime.

Metoda gramaticienilor, folosită în toate perioadele de școala romană (care o împrumutase de la greci) cuprindea, începînd de la Varro, un studiu în patru faze:

•  lectio, constînd în citirea expresivă, cu voce tare și cu dicție, era exercițiu complex pentru că trebuiau pe de o parte delimitate cuvintele, fragmentele și perioadele deoarece nu exista punctuație, iar pe de alta explicate anumite ambiguități care duceau la sensuri diferite;
•  emendatio, un amestec de critică textuală – corectare, verificarea autenticității și stilistică – calități, defecte, plan, originalitate etc., era necesar din pricina caracterului nesigur al manuscriselor care nu ofereau niciodată texte identice, ceea ce putea schimba hotărîtor valoarea operei, și cerea din partea profesorului, dar și a simplului cititor, efortul de a adopta forma de text cea mai apropiată de original (tehnica alegerii manuscrisului bun era însă destul de subiectivă);
•  enarratio, comentariul literar și literal al textului, era elementul esențial al studiului literar, aplecîndu-se atît asupra formei (morfologie, tropi, figuri lexicale și retorice, metrică etc.) cît și a sensului cuvintelor luate izolat;
•  iudicium era judecata de valoare a operei, dar era focalizată mai mult pe detalii decît pe ansamblu:

Vergiliu era citit nu așa cum se contemplă de sus un vast peisaj, ci așa cum se admiră un colier de perle ținut între degete, examinînd pe rînd fiecare bob pentru propria-i frumusețe.

În ceea ce privește retorica, și aici modelul era grecesc, atît în plan teoretic (cu cele trei genuri de elocință — epidictică, judiciară și deliberativă; cu cele cinci părți, între care  invenția, dispunerea, și elocuția etc, cu distincția între cele trei categorii de cauze, cele trei genuri de stil, etc.) cît și practic (avînd un caracter dogmatic și formal).

Așadar, digresiunile, abaterile repetate de la subiect, amestecul de teme și subiecte care dau acel caracter prolix compoziției augustiniene, făcînd-o greu de digerat de către cititorul modern sînt reminsicențe ale acestor tehnici școlare, ceea ce-l determină pe autor să-i asemene opera „cu concepția pe care o au unii despre ordinea din gospodărie: ei își îngrămădesc hîrtiile sau obiectele mărunte în diferite sertare; la prima vedere, totul pare rînduit de minune, dar trageți sertarul și veți vedea toate de-a valma.”

Marroux găsește șase explicații pentru aceste așa-zise defecte de compoziție: intenționalitatea – la urma urmelor, prolixitatea în antichitate nu era un defect ci o calitate; servirea unui scop mai înalt – nu crearea unei opere de artă, ci mîntuirea sufletului; rigurozitatea mai laxă a unor genuri – problemele teologice răspund și resping adesea obiecții eretice; condițiile dificile de lucru pentru episcopul de Hippona, împovărat de sarcinile funcției sale; multitudinea de idei care vin tumultuos, ca niște realități vii („există o familie de spirite la care creația și viziunea sistematică se află în opoziție. Sfîntul Augustin e unul dintre ele.”); pregătirea sa școlară – anticii nu acordau importanță prea mare compoziției. 

Augustin nu e singurul care dă termenului prolixus un sens mai degrabă pozitiv. El este, în această privință, moștenitorul întregii școli antice. Începînd de la Cicero, autorii se feresc mai cu seamă de o expunere prea seacă; scurtimea era în mod normal socotită un defect.

Literatul decadenței are așadar ca ideal oratorul, vir eloquentissimus (model – Cicero) și eruditul, vir doctissimus (model – Varro), cu specificarea că erudiția în tradiția clasică nu însemna știința  așa cum o percepem noi, ci acea cultură generală esențială pentru formarea oratorului, al cărei program, întocmit de Cicero cuprindea o treaptă elementară a studiului artelor liberale (disciplinele literare, dialectica, ansamblul științelor matematice – aritmetică, geometrie, astronomie și muzică); și una superioară (istoria, dreptul și filosofia).

Dar pentru că în epoca decadenței totul e sacrificat retoricii, văzută de către tineri ca unica șansă de reușită, tehnica acesteia  se complică atît de mult, încît începe să fie studiată încă din școala elementară, în detrimentul artelor liberale. Profesorul de gramatică, singurul în măsură să le predea (nu existau profesori specializați), dădea doar cîteva informații, predînd în fapt doar două arte din cele șapte: retorica și gramatica, ceea ce a dus la deteriorarea studiilor științifice, la transformarea lor într-un amalgam de informații spicuite din clasici. Dar acest fenomen nu a dus la pierderea interesului pentru ele; dimpotrivă, renunțînd la idealul ciceronian, literații imperiului au admis un al doilea pol pe lîngă talentul oratoric și anume erudiția:

Erudiția, în loc să fie un simplu mijloc în slujba îndeletnicirii de profesor de gramatică, devine un scop în sine, un obiectiv principal pe care și-l propune oricine aspiră la adevărata cultură: ea este, alături și în prezența talentului literar al elocvenței (eloquentia), centrul de interes esențial al vieții literaților.

Opera lui Augustin oferă nenumărate exemple în acest sens, de la erudiția gramaticală (mai ales etimologiile), la exempla împrumutate din mitologie sau din istorie sau la mirabilia luate din istoria naturală, medicină și fizică. Spre deosebire de contemporanii săi, pentru care era doar împlinirea unei curiozități, Augustin a sintetizat această erudiție în mod original, fie filosofic, fie teologic.

Partea a doua a operei stă sub semnul a ceea ce autorul a numit inspirat „convertirea culturală” a lui Augustin: convertirea la filosofie. Convertirea propriu-zisă a avut ea însăși mai multe aspecte: religios (aderarea la biserica catolică), moral (despărțirea de concubina sa și renunțarea la orice planuri de căsătorie), social (renunță la funcția de profesor și la ambițiile de carieră de retor și funcționar public), filosofic (se desprinde de scepticismul academic aderînd la neoplatonicism) și cultural (se orientează exclusiv spre căutarea înțelepciunii, îndepărtîndu-se de cultura literară)

Problema centrală a filozofiei augustiniene fiind cea a înțelepciunii, căutarea ei va avea trei aspecte: unul religios, axat pe problema căutării fericirii, care poate fi găsită în înțelepciune, care este unul din numele lui Dumnezeu, Dumnezeu fiind singurul bine care ne poate asigura fericirea; unul moral, definind moralitatea exemplară într-un amestec de elemente creștine (proslăvirea lui Dumnezeu, credința, dragostea, speranța), și plotiniene (renunțarea la glorie, la ambițiile politice, căutarea liniștii sufletești); și în fine unul intelectual, îndemnînd la cercetarea metafizică și la meditație, dat fiind că doar cel care studiază temeinic îl va vedea pe Dumnezeu, și se va bucura de această contemplare a lui Dumnezeu prin meditația zilnică.

De aceea, cultura filosofică nu trebuie clădită pe curiozitate (curiosus are sens peiorativ la Augustin), ci cu dublul scop de a contribui la elaborarea filosofiei (slujește la pregătirea minții pentru mînuirea realităților inteligibile) și de a antrena spiritul (ceea ce ar explica motivul pentru care Augustin continuă să predea literatura discipolilor săi la Cassiciacum deși se lepădase cu dezgust de îndeletnicirea de profesor de literatură).

Cea de-a treia parte se ocupă cu analiza culturii augustiniene de la hirotonisire la moarte (391-430). De acum încolo, el subordonează în totalitate cultura religiei, acceptînd doar acea viață intelectuală în acord cu cerințele creștinismului. Condamnarea vehementă a culturii literare și a curiozității erudite sînt sînt în opinia lui Marrou o dovadă a faptului că el conștientiza decadența epocii sale.

Pînă la Augustin, toți Părinții trăiesc cufundați în șuvoiul civilizației antice, neputîndu-se detașa de ea. Nu sînt în stare să conceapă posibilitatea unui alt tip de civilizație; pentru ei, nu există decît un tip de cultură posibil; după cum nu există altă formulă politică decît cea a imperiului roman. Acesta e motivul pentru care ei nu pun problema edificării unei culturi noi, atitudinea lor fiind mai mult critică decît constructivă: ei critică, tem­perează, corectează, neavînd în aceeași măsură aptitudinea de a crea. (...)

În opoziție cu ei, Augustin este autorul Cetății lui Dumnezeu. Este omul care a văzut, a trăit prăbușirea Romei, pe care acest eveniment l-a putut impresiona, fără însă ca gîndirea sa, pregătită deja, să fi fost cu adevărat răvășită de producerea lui. Oricare vor fi fost la el rămășițele tehnice ale culturii antice, Augustin nu mai este profund solidar cu ea: o coardă s-a rupt, inima i s-a dezacordat... (...)

Sfîntul Augustin este primul care și-a dat seama ce însemna decadența, primul care a văzut și a simțit profunda decrepitudine a culturii antice, primul care a înțeles că de la ea nu mai era nimic de sperat, decît niște elemente, niște materiale; primul care a priceput că ea nu mai era decît un edificiu în ruină și s-a orientat de aceea în mod clar spre viitor, spre reconstrucția totală a culturii pe un plan nou.

Cultura creștină pe care se străduiește s-o edifice în ambele aspecte: sapientia (știința creștină, exercițiu al inteligenței care aprofundează datele revelației) și fides („credința”), se bazează pe un program care „se definește prin studiul Sfintei Scripturi, constînd din exegeză și din anexele ei încă slab diferențiate — teologie, controversă, apologetică”. Acest program de studii superioare folositoare creștinului (ce trebuie să rețină și ce trebuie să uite din educația liberală) va fi expus în De doctrina christiana. Există totuși cîteva limite ale schemei sale de învățare, între care faptul că nu se ocupă deloc de educația elementară și că neglijează aspectul insituțional (face un plan de studii, dar nu se ocupă de punerea lui în practică)

În Încheiere, autorul observă că dacă pe de o parte structura intelectuală a Sfîntului Augustin prefigurează cultura Evului Mediu occidental, fiind medievală prin „preocuparea de a așeza toate manifestările inteligenței sub imperiul credinței”, prin programul (studiul filosofiei și cel „științific” al Bibliei care prefigurează teologia) și tehnica ei (bazată pe studiul celor șapte arte liberale), prin lacune (uitarea limbii grecești, ignorarea spiritului științific, gustul pentru speculații și mirabilia), pe altă parte ea rămîne pronunțat antică prin materiale și prin metode: discipol al lui Cicero, influențat de filosofii raționaliști greci și romani. Prin urmare, nu e vorba de o continuitate între Antichitate și Evul Mediu, ci de două culturi care coexistă la Sfîntul Augustin.

Să luăm, de pildă, filozofia lui Augustin. Ce sărăcie în datele sale inițiale! Augustin nu-l cunoaște practic pe Platon; din Aristotel, n-a citit decît Categoriile; din Plotin, abia cîteva tratate, vix paucissimos libros...; în plus, cîteva manuale școlare; asta-i tot; și, în aceste condiții, una dintre cele mai viguroase minți pe care le-a produs istoria gîndește și transfigurează această moștenire sărăcăcioasă!

Ce trebuie să credem ? Să admitem accidentul istoric și să regretăm că un om ca el a trăit într-o epocă ingrată? Sau să recunoaștem, dimpotrivă, că decadența a reprezentat o condiție favorabilă dezvoltării unei gîndiri radical înnoitoare; o uitare, cel puțin relativă, a patrimoniului civilizației antice nu era oare necesară spre a permite o schimbare de perspectivă, apariția unei civilizații noi?