István Ráth-Végh, „Istoria culturală a prostiei omenești”

 - (Az emberi butaság) Traducere: Doina Todoran; editura Garamond, București, 2003 

ISBN 9739140866

Perioada lecturii:  26 aprilie – 15 mai 2017

Votul meu: 

În ciuda titlului cu morgă atît de promițător academică, Istoria culturală a prostiei omenești a lui István Ráth-Végh nu se ridică la nivelul așteptărilor. Sau mă rog, n-a corespuns orizontului meu de așteptare. În sensul că nu e nici o sinteză coerentă, nici un studiu avizat, nici măcar o incursiune istorică autentică, doar o culegere de bizarerii mai mult sau mai puțin culturale, unele foarte amuzante, e drept, dar greu de băgat toate în oala, oricît de încăpătoare, a, ca să folosesc celebra expresie eufemistică a lui Miron Costin, celor cu minte puțină (à propos, oare oamenii viitorului vor considera obsesia noastră pentru „politically corectness” tot o mostră de sărăcie cu duhul, așa cum a făcut-o Ráth-Végh cu regulile de etichetă?).

Cartea se deschide cu o „Prefață înțeleaptă” (epitet care deja îmi ridica un semn de întrebare cu privire la calitatea interpretativă a studiilor de caz ce urmau să fie prezentate) în care autorul face o trecere în revistă a principalelor opere apărute pe tema dată pînă la el, constatînd că nu sînt foarte multe si nu toate la obiect. Cît despre volumașul său, nici acesta nu respectă în totalitate promisiunea din titlu, pe de o parte pentru că din cauza lipsei de spațiu se rezumă doar la un fragment din istoria culturii, iar pe de alta pentru că, dorind să ofere în primul rînd „o lectură plăcută”, nu e un studiu riguros, ci mai degrabă o prezentare de „colorate realități culturale”.

Ei bine, aceste „colorate realități culturale” sînt destul de incitante, dar din păcate comentariile care le însoțesc sînt adesea pueril condescendente. Încă din primul capitol, dedicat obsesiei petru aur, impresia este de ironie ieftină și diletantism în tratarea subiectului. Iată un exemplu:

Ca să-și sprijine șarlataniile, aurul își face o reclamă uriașă. Cronicile antichității sunt pline cu nemaipomenitele minuni ale aurului; vechile aiureli sînt în stare să ațâțe până și în zilele noastre fantezia unor oameni.

Interesant de savurat în absurditatea lor, dacă puteți, cum spuneam mai devreme, trece cu vederea peste acest gen de comentarii, sînt figurile unor avari celebri de pe vremuri, ca Daniel Dancer sau Sir John Elwes. Primul era dușman declarat al schimbării, purtînd aceeași cămașă pînă cînd putrezea pe el și mîncînd zilnic același meniu pe care i-l pregătea sora sa de duminică pentru toată săptămâna: „supă de oase și paisprezece budinci, socotite câte două pentru fiecare zi”. În ceea ce-l privește pe Sir John Elwes, acesta era un fel de dr. Jekyll si Mr Hyde al avarilor, ca sa spun așa, sau un penny-wise and pound-foolish, căci pe de o parte era foarte generos, ajutîndu-și prietenii cu bani ori de cîte ori aveau nevoie, iar pe de alta era incredibil de zgîrcit cu mîncarea, cu hainele, cu focul din sobă etc. Semnificativ pentru firea sa contradictorie este faptul că a răsuflat ușurat cînd una dintre casele sale a ars, doar pentru că avea un chiriaș rău platnic.

Acum eu nu știu dacă avariția este neapărat o dovadă de prostie sau e mai curînd o manifestare a unei boli psihice, așa cum nu m-aș hazarda să pun nici formalismul rigid de la curtea regală, despre e care vorba în capitolele următoare,  sub această etichetă, că dacă aș face-o ar trebui să tratez cu același dispreț orice fel de ceremonie, fie ea militară, oficială sau civilă, dat fiind că în fiecare dintre ele există elemente care unui profan îi pot părea irelevante. Trebuie totuși să recunosc că m-am amuzat teribil citind despre ritualul strict de sculare (le lever) al Regelui Soare, despre „legea taburetului” (cine pe ce fel de scaun trebuia să stea în funcție de rangul pe care-l avea în raport cu interlocutorii săi) sau despre cît de lungă avea voie să fie trena rochiei doamnelor, tot în funcție de rang.

De asemenea, am aflat de unde vine expresia „soț încornorat”. Cică pe vremea împăratului bizantin Andronicus, cînd se considera o onoare ca fata sau chiar soția de nobil să fie râvnită de domn, pe principiul că sîngele domnesc nu poate dezonora, suveranul își alegea amantele dintre soțiile demnitarilor de la curte, făcînd cadou acestora, în semn de recunoștință, terenuri mari de vânătoare, „împroprietărirea” fiind anunțată prin prinderea unor coarne de cerb de poarta castelului noului proprietar.

O altă expresie pitorească, „a tămâia” are și ea origini feudale, amintind de obligația preotului ca în timpul slujbei să treacă de trei ori cădelnița prin fața suzeranului lui (ceea ce francezii numeau le droit d’encens).

Printre exemplele de servilism, alături expresiile de mai sus, este inclusă și întîmplarea următoare, despre care autorul ne asigură că e reală, nu anecdotă și care privește nașterea fiului Mariei-Antoaneta, întîmplare destul de distractivă dacă puteți face abstracție de tentativele ironice ale comentariilor:

„Sosind pe lume, primul lucru pe care 1-a făcut micul Dauphin a fost să se scape în scutece, de față cu toată nobilimea de la curte. N-avea ce face, deși încă de pe atunci era cavaler al ordinului Sfântul Ludovic și comandantul mai multor regimente. Înaltul act fiziologic a fost aplaudat cu mare însuflețire de către curteni, iar a doua zi, atelierele pariziene nu pridideau să fabrice cea mai proaspătă culoare la modă, caca Dauphin.”

Alte ciudățenii pe care le-aș pune totusi mai greu pe seama prostiei privesc domeniul juridic. Autorul tratează cu un dispreț suveran atît procesele intentate cadavrelor sau animalelor, cît și jurisprudența referitoare la scrisorile de dragoste, la stafii și la pălmuit. Decizia fiului lui Carol I de a se spînzura cadavrul lui Cromwel, o fi ea morbidă, dar nu mi se pare foarte diferită, dacă ținem cont de spiritul epocii, de aceea a retragerii post-mortem a unor onoruri acordate unor persoane controversate, deși tre’ să recunosc că povestea condamnării la biciuire a clopotului care a îndrăznit să sune cînd l-a tras unul dintre discipolii lui Savonarola la execuția magistrului său mi s-a părut de un absurd delicios. Cît despre procesele intentate animalelor, iaca o mostră că în evul mediu întunecat drepturile acestora erau luate în considerare, din moment ce nici animalele dăunătoare nu erau înlăturate fără judecată. Autorul prezintă pe larg procesul intentat unor șoareci de cîmp, contra cărora au fost audiați martori, pentru care s-a angajat un apărător din oficiu și care au fost condamnați să părăsească imediat zona (oferindu-se însă păsuire celor temporar imobilizați din cauza vîrstei fragede sau a sarcinii!) și se întreabă retoric despre soarta unui berbec condamnat la deportare în Siberia. Că aceste procese erau luate foarte în serios o dovedeste și faptul că au fost pe rol timp de mai bine de patru sute de ani:

Prima sentință care ne-a parvenit datează din 1266 și a fost pronunțată împotriva unui porc: cea din urmă sentință împotriva animalelor condamnă la moarte o iapă, în 1692.

Domeniul juridic al scrisorilor de dragoste se vrea cît mai exhaustiv, atît în ceea ce privește autorul cît si conținutul. De exemplu, scrisoarea de dragoste a unui minor obligă la căsătorie doar dacă părinții au consimțit la scrierea ei, iar cea a unui nebun sau a unui bețiv se tratează în funcție de gradul de nebunie sau de beție. Cît privește conținutul, el trebuie interpretat cu mare prudență:

Juriștii au căzut de acord că declarațiile vagi, în genul locurilor comune ca, de exemplu: „Ești a mea”, „Să fii a mea” etc, nu obligă. În schimb, da, sunt considerate drept promisiuni de căsătorie frazele astfel însăilate: „Orice ar spune lumea, vreau să fii a mea"; „Scumpa mea, ești a mea, niciodată nu te voi părăsi''; „Numai moartea ne poate despărți".

Că a existat o jurisprudență privitoare la stafii și la posedări nu trebuie să ne mire dacă ne gîndim că fenomenul caselor bîntuite continuă să fascineze lumea și astăzi. Cît despre dreptul pălmuitului, el ar putea fi considerat printre primele legi împotriva violenței, dat fiind că stipula că stăpânul n-are dreptul să-și pălmuiască servitorul, iar pe nevastă doar dacă o prinde sărutându-se sau purtînd corespondență cu altul. Dar și atunci, dacă palma e prea violentă, adică dacă o plesnește de-i dă sângele din nas, faptul poate constitui un motiv de divorț.

Alte două povești cu care m-am delectat sînt cea a savantului Michel Chasles si cea referitoare la Cartea sălbaticilor. Matematicianul Chasles se pare că nu a rămas în istoria culturală doar cu teorema sa referitoare la funcția armonică și raportul enarmonic (hi, hi, după ce v-am dat pe spate cu știința mea, o să recunosc spășit că am gugălit asta, sînt nulă în matematici!) ci și pentru naivitatea cu care s-a lăsat păcălit de un plastograf, de la care a cumpărat mii de scrisori „originale”, între care una a lui Attila, una a lui Pontius Pilatus către împăratul Tiberius și una a Mariei Magdalena către Lazăr cel înviat din morți. Cît despre Cartea sălbaticilor, ea era de fapt un caiet misterios, plin de semne indescifrabile, adus din Statele Unite și păstrat în Biblioteca Arsenalului din Paris sub titlul Livre des Sauvages. La cererea directorului bibliotecii, un geograf de renume, abatele Domenech, a interpretat figurile din caiet drept ideograme ale pieilor roșii care descriau peregrinărilor triburilor indiene. La publicarea studiului, un învățat german a descoperit că nu erau decît mâzgălelile unui copil neamț care se plictisea pe o plantație din America. 

Ultimul capitol face o scurtă istorie a flirtului (și aici ar fi de discutat cît de apropriate sînt exemplele, da’ m-am plictisit), cuvînt care provine, se pare, din englezescul to flirt, a mișca ceva repede dintr-o parte într-alta, și a cărui îmbogățire de sens se datorează  doamne din secolul al XVIII-lea: aceasta se juca cu evantaiul deschizîndu-l, închizîndu-l și ascunzîndu-se în dosul lui, iar cînd i s-a reproșat în glumă că are o atitudine provocatoare, a răspuns că nu face decît o flirtation, adică își flutură evantaiul.

Istoria culturală a prostiei omenești se încheie abrupt, fără concluzii și fără promisiuni, doar cu o invitație către cronicarii moderni „de a investiga cu ajutorul mijloacelor științifice tendința de dezvoltare, apogeul și declinul flirtului modern”.

Hm, mă gîndeam c-o să expediez această carte în cîteva rînduri, și iată c-am compus ditamai recenzia. Da’ erau prea multe întîmplări desprinse parcă din universul urmuzian ca să le trec cu vederea. În orice caz, acum gata, o pun în bibliotecă, pe raftul divertisment/ curiozități/ știați că.