Dragomán György, „Rugul”

-  Máglya. Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă. Polirom 2015

Perioada lecturii: 16 noiembrie – 5 decembrie 2017

Votul meu:

„Povești și doine, ghicitori, eresuri...”

Oare care ar fi termenul cel mai potrivit (cuvîntul acela „ce ascunde adevărul” că tot l-am citat pe  Eminescu) pentru realismul împregnat de eresuri caracteristic literaturii  est-europene? Pentru că nu-i la fel cu realismul magic sud-american, asta-i sigur, dar nici nu găsesc o sintagmă la fel de fericită pentru a-l descrie – poate realism fabulos, deși e cam oximoronică și pretențioasă eticheta asta, dar mi-e greu să găsesc o alta care să sintetizeze la fel de bine proza de excepţie pe care am savurat-o în Rugul lui Dragomán György.

Într-un articol apărut în numărul 10 al României literare din 2016, Irina Petraş aude foarte bine tonul grav incantatoriu al acestei naraţiuni pe care o numeste inspirat „cadenţat-picturală”, cu toate că preferă să se ocupe doar de planul realist al romanului, lăsînd la o parte fabulosul, adică tocmai partea care m-a cucerit pe mine și care mă împiedică să-l așez nonșalant pe raftul literaturii cu subiect postcomunist. Adică, da, există un fundal sumbru-realist, descris în foarte reci nuanţe de gri, combinate cu o detașare aproape clinică: suferinţa agresivă a celor care și-au pierdut rude sau prieteni în evenimentele acelea confuze de dinainte de revoluţie, vînătoarea de vrăjitoare pe baza unor informaţii contradictorii, neverificate, false, dorinţa isterică de răzbunare, luptele pentru putere etc., dar o mînă extrem de dibace estompează contururile acelea care ar trebui să despartă ferm, chiar și în interiorul ficţiunii J,  realul de imaginar, prin refuzul de a specifica spațiul și timpul în care se petrec evenimentele – desigur, cititorul de astăzi ghicește cu ușurinţă că este vorba despre decembrie 1989, presupune just că acţiunea se petrece într-un sat din Ardeal, dar o face doar pentru că evenimentele îi sînt încă foarte proaspete în minte. Cititorul de peste un veac, însă, să zicem (și da, romanul va fi citit și peste un veac, e chiar așa de bun), nu va mai avea probabil habar de contextul istoric și va trebui să facă apel la istorici și la filologi dacă va fi interesat să cunoască sursa de inspiraţie. Dar va fi oare interesat? Pun această întrebare pentru că acest plan realist cenușiu pare a fi creat doar pentru a scoate și mai mult în evidenţă planul mult mai nuanţat al fabulosului, populat de două personaje excepţionale: Emma, o adolescentă de treisprezece-paisprezece ani, care este și vocea narativă a textului, și bunica ei, pe care o cunoaște, odată cu cititorul, abia în primele pagini, cînd vine să o ia de la orfelinatul unde ajunsese după moartea părinţilor. Prima impresie a nepoatei, în biroul directoarei, în aceleași nuanțe de fotografie veche și ștearsă de vreme, nu este încurajatoare:

„O bătrână. Adusă de spate, gârbovită, îi văd doar sveterul negru, umerii osoși, baticul mare și negru care-i învăluie. Încălzește între palme o minusculă ceașcă de cafea, o acoperă cu farfurioara, pe care o rotește, o clatină, o apasă cu degetele-i osoase peste gura ceștii, de parcă s-ar teme să nu sară ceva dintr-însa.

 Mă așez. Salut. Perna de piele a fotoliului e incomod de tare.

 Bătrâna se uită la mine, mă salută, îmi spune pe nume. Are ochi cenușii, reci, chip sever, voce glacială.”

Dar bunica se dovedește a fi mult mai mult decît o bătrînă aspră, dezvăluindu-i încă de pe acum cîteva dintre puterile ei extraordinare: o face să întrezareasca, în zaţul minusculei cești de cafea chipul mamei, care îmbătrînește încet-încet în chipul bunicii (ca o dovadă incontestabilă a legăturii lor de rudenie), iar la ieșirea pe poarta orfelinatului, cu ajutorul unei bucăţi de ramă carbonizată, îi trasează cinci linii simbolice în palmă, punînd-o apoi să o arunce peste umăr (ca o promisiune că suferinţa celor cinci luni petrecute acolo s-a sfîrșit). Micile vrăjitorii continuă la gară, unde sperie un mic hoţ de buzunare prinzîndu-i mîna în portofelul care i se pare acestuia plin de ace și în tren, unde dansează ca ielele în pădure pentru a-și proteja nepoata de atenţiile unor călători cam beţi. Bunica pare desprinsă dintr-unul din basmele acelea în care zîna cea bună sau Sfînta Vineri îi dezvăluie eroului un secret sau o cale de a depăși obstacolele,  arătîndu-i Emmei pasajul de trecere din lumea neagră în care se scufundase după moartea părinţilor spre o lume magică și stranie, în care poate trăi aproape de ei, fie și numai în amintire.

Magice sînt casa și curtea bunicii, sau ca să împrumut un termen al lui Mircea Eliade, spaţii sacre, unde orice se poate întîmpla, bunica însăși avînd puteri aproape absolute, învăţîndu-și nepoata să vadă, să audă și să facă lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate vedea, auzi sau face: să surprindă cu coada ochiului sau în reflexia unei vitrine umbra bunicului mort în împrejurări suspecte chiar înainte de revoluţie, să asculte plînsetul unui copil ucis cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, să se elibereze de toate grijile, dorul, durerea, desenîndu-le în făină, toate acestea făcînd parte din ritualul aducerii-aminte,  pentru că „trebuie să ne amintim totul, pentru că doar atât avem, ceea ce ne amintim, ceea ce uităm nu mai există, dispare din trecut, dispare de pe lume”:  

„Lemnul scârțâie sub unghia mea, în jurul degetului meu ninge cu făină, chipul Tatei îl desenez în făină, e încruntat, însă știu că nu pe mine e supărat, pe alții e supărat, pe mine mă iubește. Știu că în spatele încruntării se află un zâmbet, știu că aș putea să și desenez acel zâmbet, n-o fac, stau, privesc, apoi desenez și chipul Mamei, nu numai degetul mă doare, ci și brațul, și spatele, și picioarele, atât de tare apăs cu degetul, încât toate mă dor. Chipul Mamei e trist, însă știu că nu din cauza mea, iar dincolo de tristețea ei se ascunde pe undeva și bucuria, mă uit la ei și ei se uită la mine din făină.”

Încetul cu încetul, Emma învaţă să-și iubească bunica, în ciuda informaţiilor din lumea „profană” care vor s-o transforme într-o Baba Cloanţa care și-ar fi denunţat ginerele, determinînd-o pe fiica ei să plece de acasă, sau care ar fi fost turnătoare la Securitate, și în ciuda demonilor interiori care n-o lasă să uite că și-a trădat cea mai bună prietenă, dînd-o pe pe mîna nemţilor. Deși bunica are o explicaţie pentru fiecare dintre aceste jumătăţi de adevăruri (e adevărat că se temea că ginerele ei ar fi putut să-i bage pe toti în bucluc dar nu l-ar fi putut denunţa niciodată, pentru că știa cît îl iubea fata ei, e adevărat că a informat Securitatea, dar numai despre lucruri neesențiale, deja știute de ei și numai pentru ca bunicul, abia întors din închisoare, să fie lăsat în pace, iar pe prietena ei, pe care o ascunsese în magazie, a trădat-o doar în ultimul ceas, ca să-și salveze părinţii de la moarte), pînă la urmă Emma nu are nevoie de aceste justificări ca s-o iubească, și îşi dovedește această dragoste salvînd-o la rîndul ei, exact ca în poveste, prin intermediul animalelor/ insectelor recunoscătoare (furnici, vulpi), al obiectelor magice (ghiocul) și al gesturilor ritualice. Mai întîi îi alină suferinţa provocată de „omul cel rău” care-i rupsese în bucăţele ultima scrisoare a bunicului înainte de a apuca să o citească, reconstituind-o cu ajutorul furnicilor pe care le ferise cîndva de înec, apoi o salvează de mînia unui grup de muncitori furioși care voiau s-o interogheze despre arhivele Securităţii cu ajutorul vulpilor pe care le eliberase din captivitate și care-i arată unde era ascuns camionul cu dosare și a treia oară o aduce înapoi din moarte, prin puterea gîndului si a gestului magic:

„Îi strâng mâna între palme, știu ce-ar trebui să fac, ar trebui să-i apăs inelarul în zăpadă, făcându-l să deseneze fulgere și flori, să deseneze soare, să deseneze lună, îi privesc fața, dincolo de ridurile ei văd chipul Mamei, chipul meu. Ar trebui să mă răstesc la ea, să-i lovesc inelul de capota ninsă, să-i poruncesc să trăiască, asta ar trebui.

 Îi las mâna, mă dau un pas înapoi.

 Ochii Bunicii se deschid.”

Lumea miraculoasă a Rugului, formată din fragmente de legendă, de basm și de eresuri atît creștine cît și evreiești (apare chiar și un golem la un moment-dat), sparte de istoria necruţătoare dar reconstituite apoi cu răbdare, ca ulciorul bunicului, în mit, mi-a amintit un pic de lumea Uriașului îngropat al lui Kazuo Ishiguro. O lume de descoperit neapărat, un roman de citit absolument.