(Célébration biblique. Portraits et légendes).
Traducere de Janina Ianoși – Editura Hasefer, București, 1998. ISBN
973-9235-52-2. 244 p.
Perioada lecturii: 6-24 februarie
2018
Votul meu:
Exemplarul
meu din Celebrare biblică, cel al
editurii Hasefer din 1998 mi-a fost dăruit în 2001, de ziua mea, de către o
prietenă, care mi-a scris pe pagina de gardă, alături de obișnuitele urări, și pariul
pascalian: „Pariați că Dumnezeu există. Dacă ați pariat că există și există, câștigați
totul. Dacă ați pariat că există și nu există, nu pierdeți nimic.” Deși m-a încîntat
atunci metoda de convingere a lui Pascal (de departe mai incitantă decît profeția
lui Malraux „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” a cărei
autenticitate, sau măcar exactitate a stîrnit ceva controverse, cum puteți vedea
de exemplu aici) și deși
recomandările prietenei mele nu mă dezamăgiseră niciodată, nu știu de ce am tot
amînat s-o citesc. E drept că a fost printre puținele cărți pe care le-am luat
cu mine atunci cînd am emigrat în Canada, patru ani mai tîrziu, dar ajunsă aici
am pus-o din nou pe raft uitînd complet de ea. Și uite-așa am ajuns s-o citesc după
douăzeci de ani de la publicarea în limba româna (cred că e prima ediție la
noi, da’ nu bag mîna-n foc) și după mai bine de patruzeci de ani de la apariție
(1975, Éditions du Seuil). Acum îmi pare rău că am ocolit-o atîta vreme pentru
că, în ciuda cunoștințelor mele biblice destul de limitate, lectura s-a dovedit
incitantă, iar interpretarea unor figuri religioase care erau și pentru mine,
ca pentru multă lume locuitoare a spațiului laic, doar niște simboluri sau alegorii, extrem
de interesantă.
O altă
surpriză a fost biografia autorului, despre care am aflat cu surprindere (și cu
oarecare jenă pentru lipsa mea de cunoștințe) că s-a născut în Sighet, că la 15
ani a fost dus cu familia la Auschwitz (pierzîndu-și acolo tatăl, mama și sora
mai mică), că este laureat al premiului Nobel și că, în urma scandalului
provocat de respingerea de către Răzvan Theodorescu, ministrul român al
culturii de atunci (vi-l mai amintiți pe pseudo-intelectualul acela găunos?), a
holocaustului românesc, Ion Iliescu a numit în 2003 o Comisie Internațională de
Studiere a Holocaustului în România, sub conducerea lui Elie Wesel, iar în 2005 a înființat Institutul Național
pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (poate cu asta o rămâne
și Iliescu în istorie). Mai multe detalii despre scriitor aflați aici.
Cea mai
cunoscută operă a sa, Noaptea, este și
prima carte publicată despre holocaust (Wiesel a încetățenit de fapt acest
termen), înaintea celei a Anei Frank sau a lui Primo Levi.
Celebrare biblică, cea de-a
paisprezecea carte a autorului, avînd subtitlul, Portrete și legende, evocă, pornind de la textul biblic pe care îl completează
cu alte scrieri, între care Talmudul babilonian, Talmudul palestinian și Midrașul
(despre care am aflat cu această ocazie că este o culegere de comentarii,
povestiri și eseuri etice) șapte figuri biblice: Adam, Cain, Itzhac, Iaacov, Iosif,
Moise și Iov, reunindu-i sub semnul atitudinii față de moarte (supratema
volumului), care a pus încă din illo
tempore bazele relației omului cu Dumnezeu.
Într-un
articol din 1976, Edward Grossman îl acuză pe scriitor că repetă la nesfîrșit aceeași
temă, holocaustul, și că nici în Celebrare
biblică nu face altceva decît să vorbească despre evrei. Pe lîngă faptul că
acuzația mi se pare absurdă, din moment ce Vechiul Testament este o carte
despre evrei, am și impresia că Grossman suferă el însuși de opacitatea pe care
crede că o descoperă în scriitura lui Wiesel, pe care o analizează superficial și
cu o rea-voință vădită. Despre artificialitatea limbajului pe care i-o reproșează
încă din primele rînduri n-am să vorbesc aici, am văzut și alte recenzii în
limba engleză în care se vorbea despre stilul oarecum greoi, punînd faptul că
eu n-am sesizat-o pe seama unei proaste traduceri în limba engleză (sau a celei
excelente în limba română realizate de de Janina Ianoși). Ceea ce mi se pare nefundamentat
în recenzia despre care vorbeam este afirmația că interpretările lui Wiesel abundă
în nonsensuri – de exemplu, subliniază criticul, de ce s-ar interoga autorul
asupra alegerii numelui lui Itzhac cînd Biblia spune clar că se datorează
bucuriei mamei sale Sara la nașterea lui? Dar Wiesel este de părere că numele
lui Itzhac este oximoronic în ciuda explicației biblice. Sau, asta-i culmea, că
afirmațiile autorului nu sînt susținute de viziunea Patriarhilor cînd scopul cărții
(relevat și de subtitlu) este tocmai acesta - să ne ofere propria viziune,
propria interpretare.
Într-adevăr,
interpretările lui Elie Wiesel, care a studiat Biblia și Tora încă din copilărie,
sintetizează opinii din Talmud, Midraș,
sau scrieri ale unor Rabbi, într-o viziune originală care trădează uneori
îndoiala sa în fața justeții gesturilor divine (poate această îndoială l-o fi
iritat pe Grossman). Prima figură biblică menționată, Adam, pune în discuție păcatul
originar care, crede autorul, a fost impus cuplului, predestinat să greșească
pentru ca urmașii să-l poată proslăvi pe Dumnezeu. Condiția tragica a omului,
liber fără să fie cu adevărat („chiar și cînd omul îi spune lui Dumnezeu nu, el
nu face decît să împlinească voința Lui”), atunci s-a decis. Greșeala lui Adam și
a Evei a constat doar în faptul că au fugit de răspundere, dînd vina unul pe
altul și pe șarpe pentru cele întîmplate. Cu ocazia asta am aflat că iudaismul
nu crede în păcatul originar, că pentru evrei singura moștenire lăsată de
cuplul primordial este moartea:
Noi nu moștenim păcatele strămoșilor, chiar daca îndurăm pedeapsa. Culpabilitatea nu se transmite. De Adam ne leagă doar amintirea lui, care devine amintirea noastră, și moartea lui, care o vestește pe a noastră. Nu însă și greșeala lui.
Ca o
paranteză anecdotică, a trebuit să citesc cartea lui Elie Wiesel ca să aflu că
lui Adam i s-a oferit o altă femeie înaintea Evei, Lilith, pe care n-a vrut-o
pentru că nu avea nici un mister pentru el (fusese de față la zămislirea ei).
Cum s-ar zice, misterul feminin e scris în genele noastre – închid paranteza.
Ideea morții
ca moștenire nedreaptă este continuată în cel de-al doilea capitol, dedicat lui
Cain. Cain, primul ucigaș, care nu comite doar o crimă ci primul genocid, dat
fiind că el și fratele său reprezentau la acea vreme jumătate din populația pământului.
Autorul vine cu o ipoteză seducătoare menită să explice omorul: din motive
umanitare, Cain vrea să distrugă Creația, pentru că destinul oamenilor i se pare înfiorător, viața
lor un șir de suferințe de nesuportat. În Abel, Cain s-ar ucide pe sine însuși,
din moment ce „(o)rice ucidere este o sinucidere.” Interesantă ipoteză, pe care
autorul o răstoarnă mai apoi, cu argumentul că totuși Cain nu se va sinucide,
ba va avea la rîndul lui descendenți, deci a ucis degeaba.
Moartea ca
jertfă apare în povestea lui Itzhac, al cărui nume s-ar traduce, aparent atît
de impropriu, prin „cel care va rîde” și al cărui destin tragic constă tocmai
în faptul că jertfa sa a fost oprită, nu de dragul lui, ci pentru că a fost
doar un instrument în mîna lui Dumnezeu de testare a credinței tatălui său, Avraham. Destinul său, spune
Wiesel, după ce atrage atenția că „suferința nu conferă privilegii” în iudaism,
prefigurează destinul întregului popor al lui Israel:
...în calitatea sa de prim supraviețuitor, Itzhac îi învață pe supraviețuitorii istoriei iudaice care or să vină că se poate suferi și să deznădăjduiești o viață întreagă fără să renunți totuși la arta de a rîde.
Moartea ca
spaimă este simțită de două personaje biblice a căror teroare este cu atît mai
greu de înțeles cu cît amândouă au avut privilegiul de a contempla viața veșnică
unde știu dinainte că vor avea un loc: Iaacov și Moise.
Iaacov, care
va deveni întemeietorul poporului iudaic, este terifiat de scara la cer pe care
o vede în vis și pe care nu are curajul s-o urce. Mai mult, pentru că a obținut
binecuvîntarea tatălui său prin înșelăciune (l-a păcălit că este fratele său
Esau), va aduce asupra urmașilor săi blestemul lacrimilor vărsate de fratele rămas
fără binecuvîntare, tradus în surghiunul perpetuu, acea moarte prin plecare,
prin dezrădăcinare.
Moise, pe de
altă parte, cel care a stat de vorbă cu Dumnezeu în atîtea rînduri, care i-a răspândit
cuvîntul și legea și i-a eliberat poporul din robie, nu vrea nici el să accepte
moartea, și poate de aceea, crede autorul, nici nu a murit cu adevărat:
Nimeni nu cunoaște locul în care el odihnește. Pentru oamenii munților, mormîntul său se află în vale; pentru oamenii văilor, el se află pe munte. Mormîntul lui nu s-a transformat nici în templu, nici în imperiu. El se află pretutindeni și în altă parte, mereu în altă parte. Atunci cînd murise, nimeni nu-i fusese în preajmă. Într-un fel, el mai trăiește încă în noi, în fiecare dintre noi. Căci atît timp cît, undeva, vreun copil al lui Israel îi proclamă Legea și adevărul, Moise trăiește în el și pentru el, așa precum trăiește tufișul arzînd care mistuie inima oamenilor fără să le mistuie credința în om și în chemările sale sfâșietoare.
Cel mai
tragic dintre toate personajele evocate este însă Iov, în destinul căruia inegalitatea
raportului omului cu Dumnezeu este cel mai bine pusă în valoare. Iov, spune
autorul, este angoasa dinlăuntrul fiecăruia dintre noi, modelul exemplar al suferinței
al cărei sens îi scapă mereu omului. Iov este, desacralizând puțin, o idee
platoniciană:
Experiența individuala a lui Iov, nenorocirile sale personale nu intră în calcul; ceea ce contează este contextul, vederea de ansamblu. Ideea de suferință este mai importantă decît suferința; problema cunoașterii e mai importantă decît cunoașterea. Dumnezeu îi vorbește lui Iov despre orice, în afară de ceea ce-l atinge direct; El îi neagă lui Iov dreptul la individualitate.
Iov i-a arătat
omului că singura armă împotriva predestinării și a morții este acceptarea
aparentă, rezistenta pasivă. Supunerea lui lipsită de revoltă este umilă doar la
prima vedere. Iov închide cercul vinovaților fără vină deschis de Adam cu o
demnitate cu atît mai impresionantă cu cît e singurul poate care avut curajul să-i
arate lui Dumnezeu, fără o vorbă, că omul este în stare să se ridice din țărână,
să stea drept, mîndru și singur în fața urgiei propriului destin:
La capătul luptei, pe care o știe dinainte pierdută – căci cum ar putea vreun om să spere că-L va birui pe Dumnezeu? – Iov descoperă o metodă simplă prin care să persevereze în rezistența sa: va face așa de parcă s-ar da bătut, încă dinainte de a se fi angajat în luptă.(...) și noi înțelegem că în ciuda aparențelor, sau chiar din cauza lor, Iov continuă interogatoriul cerului. Dacă el se pocăiește pentru păcate pe care nu le-a comis, dacă justifică o suferință nemeritată, o face pentru a ne atrage atenția că nu crede în propriile sale mărturisiri; ele nu sînt decît o stratagemă. El întruchipează neostoita căutare a dreptății și a adevărului, el nu și-a plecat capul. Așadar, încercarea lui nu va fi zadarnică; datorită lui am aflat noi că îi este dat omului să transforme nedreptatea divină în dreptate omenească.
No comments:
Post a Comment