Michael Shermer, „De ce cred oamenii in bazaconii. Pseudoștiință, superstiții și alte aiureli ale vremurilor noastre”

(Why People Believe Weird Things. Pseudoscience, Superstition, and Other Confusions of Our Time). Traducere din engleză de Anca Florescu-Mitchell.  e-book

Perioada lecturii: 4 – 17 martie 2018

Votul meu:

Nu-mi place să încep proiecte marțea. Bat în lemn să alung ghinionul, da’ nu în masă că se potrivește. Nu pun niciodată paharul jos fără să beau din el, după ce am dat noroc. Am o ușoară stare de neliniște existențială în zilele de 13 (mai ales dacă-i și marți). Nu mă duc la biserică, da’ nici nu îndrăznesc să mă declar atee – dacă Dumnezeu există totuși și mă aude? Nu mă miră deci că, de-a lungul întregii lecturi a eseului De ce cred oamenii în bazaconii, Michael Shermer mi-a vorbit cu vocea prietenei mele Nana – cu aceeași ironie, cu același umor și cu aceeași mirare amuzată în fața misterelor din mintea umană, care-i conduce uneori la raționamente absurde chiar și pe cei mai inteligenți (așa ca mine J ).

Desigur, la fel ca prietena mea Nana, care s-a priceput nu o dată să pună frîu imaginației mele cînd începea s-o ia razna, Michael Shermer e un sceptic. Iar scepticii sînt adesea priviți cu suspiciune de ceilalți, ba chiar acuzați că ar călca în picioare lucrurile sacre ale umanității, ca tradiții, eresuri, credințe. Aceasta pentru că lumea uită că, așa cum observă și Stephen Jay Gould în prefață, aceste intangibile sacralități au scos adesea la iveală monștrii din noi, conducînd la genocide, la robie și alte încălcări flagrante ale demnității umane, demnitate pe care scepticismul vrea s-o restabilească pentru că el este „agentul rațiunii împotriva iraționalului organizat... una din cheile decenței umane, sociale și civice.”

Lucrarea lui Michael Shermer este într-adevăr o pledoarie în favoarea rațiunii, cu atît mai mult cu cît știe că oamenii sînt greu de zdruncinat din convingerile lor, și dă ca exemplu o întîmplare trăită de el însuși: invitat la o experiență de percepție extrasenzorială, a fost mai apoi abordat de o femeie care, identificîndu-l drept sceptic, l-a întrebat cum îşi explică totuşi coincidențele de tipul prietenei care sună exact în momentul în care te-ai gîndit la ea, și pe care ea le consideră dovezi irefutabile de comunicare paranormală. La replica autorului că e doar o coincidență statistică între numărul de dăți în care s-a gîndit la acea prietenă fără ca ea să telefoneze, ori s-a îndreptat spre telefon fără ca acesta să sune și dățile în care chiar a telefonat, femeia pare a înțelege că-și amintește doar de ocaziile cînd aceste lucruri s-au întîmplat, pe celelalte uitîndu-le, dar nu acceptă că ar fi vorba de o percepție selectivă, fiind convinsă în continuare că aceasta se întîmplă doar pentru că puterile paranormale nu funcționează mereu.

Metoda științifică pe care o aplică Michael Shermer se bazează pe triada ipoteză –teorie – fapt, atrăgînd atenția că una este teoria (care demonstreză că organismele vii au evoluat, de exemplu) și alta concepția (care doar afirmă că organismele vii au fost create de Dumnezeu).

Prin metoda științifică, tindem spre obiectivitate: fundamentarea concluziilor pe validare exterioară. Și evităm misticismul: fundamentarea concluziilor pe trăiri personale care eludează validarea exterioară.

Încă din Introducere, Shermer împarte bazaconiile în  două categorii: cele izvorîte din credința în ceva ce nu există (OZN-uri, paranormal, spiritism etc.) și cele bazate pe respingerea unui adevăr (creaționiștii și cei care neagă Holocaustul).

La limită între aceste două tipuri stă experiența morții iminente, care, alături de experiența ieșirii din corp, continuă să fascineze psihologia. Mai greu de definit ca bazaconie, ea a fost trăită de numeroase persoane, ale căror mărturii au fost consemnate în lucrări devenite celebre, ca aceea a lui Raymond Moody, Viața de după viață, din 1972. Un deceniu mai tîrziu, medicul Michael Sabom a prezentat în Amintirile morții rezultatele studiului său asupra unui mare număr de indivizi care au trecut prin această experiență remarcînd asemănările dintre ele la oameni foarte diferiți. Singura obiecție a lui Shermer la acest studiu este că autorul lui trece sub tăcere faptul că oameni de religii diferite „văd figuri religioase diferite în timpul experiențelor de moarte iminentă, ceea ce arată că fenomenul se petrece înăuntrul minții, nu în afara ei.”

De aceea, el preferă să pună aceste experiențe pe seama stărilor alterate ale conștienței (provocate de acele evenimente înregistrate de un „observator ascuns” din mintea umană, dar care nu ajung la nivel conștient), teorie care ar conduce la explicații mai realiste ale fenomenului, de natură biologică și neurofiziologică: halucinația zborului e declanșată de atropină și alți alcaloizi ai beladonei, experiențele extracorporale de anestezicele disociative, alte droguri utilizate stimulează senzația de regresie în timp, provocînd amintirea lucrurilor uitate, iar LSD-ul produce halucinații vizuale și auditive și creează o senzație de contopire cu universul.

Cu toate acestea, autorul recunoaște că experiențele trăite în timpul morții clinice nu sînt încă pe deplin elucidate.

Mărturiile de răpiri de către extratereștri însă, deși provin din partea unor oameni care cu greu pot fi bănuiți de șarlatanie sînt mai greu de crezut, este de părere autorul, care a trăit pe propria piele una asemănătoare, pe cînd participa la o cursă ciclistă în Mexic. Pentru a cîștiga timp, nu dormea aproape deloc, iar lipsa somnului i-a provocat halucinații puternice: „Majoritatea erau halucinații de genul celor trăite de șoferii de camion istoviți care numesc fenomenul „febra liniei albe”: tufișurile iau formă de animale, crăpăturile drumurilor devin contururi încărcate de sens, iar cutiile poștale seamănă cu oamenii. Am văzut girafe și lei. Le-am făcut cu mâna cutiilor poștale. Am trecut chiar printr-o experiență extracorporală lângă Tucumari, New Mexico, unde m-am văzut de sus rulând pe autostrada Interstate 40.” Ba la un moment dat era ferm convins că membrii echipajului său au fost înlocuiți de extratereștri. Abia cînd și-a revenit, a realizat că creierul său procesase multe clișee și fragmente de emisiuni sau filme SF pe care le văzuse. Din acest motiv, preferă să aplice criteriul filosofului David Hume de testare a minunilor („nici o mărturie nu ajunge pentru a stabili producerea unei minuni decât dacă mărturia este cumva de așa natură încât falsitatea ei să fie mai miraculoasă decât faptul pe care ea năzuiește să-l stabilească”): deși nu e imposibil ca extratereștrii să aterizeze fără a fi detectați, e mult mai probabil ca oamenii să treacă prin stări alterate ale conștienței, influențate de puhoiul de filme, programe de televiziune și literatură științifico-fantastică despre extratereștri și OZN-uri.

Vînătoarea de vrăjitoare, din aceeași categorie, se explică prin feedbackul pozitiv (aceeași informație intră și iese în mod repetat într-un sistem închis, ceea ce face ca o trăsătură a ei să crească galopant – ca la bursă). Ea nu s-a sfîrșit din păcate în Evul Mediu: în anii ’80, s-a declanșat panica satanistă (se credea că mii de culte sataniste activau în secret în toată America, sacrificând și mutilând animale, maltratând sexual copii și practicând ritualuri sataniste), iar în anii ’90 a apărut așa-numitul curent al „memoriei regăsite”: prin tehnici terapeutice speciale (chestionare care sugerează răspunsurile, hipnoza, regresia hipnotică în timp, vizualizarea, injecțiile cu amital de sodiu („serul adevărului”) și interpretarea viselor) se regăseau pretinse amintiri despre abuzuri sexuale suferite în copilărie și reprimate de victime. Oricine poate fi astfel acuzat, mulți bărbați și chiar câteva femei ajungînd la închisoare, fiind condamnați pentru abuz sexual doar pe baza memoriei regăsite.

Cu creaționiștii și negaționiștii intrăm în cea de-a doua categorie, a celor care neagă un adevăr.

Lupta între religie și știință, veche de secole, a luat forme noi în epoca modernă, fundamentaliștii creștini utilizînd pe rînd, în scopul anihilării teoriei evoluției, trei strategii de impunere a convingerilor lor religioase: scoaterea evoluționismului în afara legii în 1925, prin legea Butler, votată în Tennessee, care a fosti anulată în urma celebrului „Proces al maimuțelor” din același an (ceea ce n-a dus însă la predarea evoluționismului în licee); solicitarea unui timp egal pentru povestea Genezei și darwinism, după ce America, realizînd că dacă nu încurajează educația științifică rămîne în urma rușilor (care lansaseră în 1957, primul satelit artificial, Sputnik), readuce evoluționismul în curentul principal al învățământului public; botezarea creaționismului drept știință pentru a putea solicita timp egal de curs pentru „știința” creației și știința evoluției, în procesul de la Louisiana, pierdut din fericire în apel în urma solidarității fără precedent a comunității științifice.

Cît despre negaționiști, aceștia pretind că nu neagă Holocaustul în totalitate, ci doar trei puncte din definiția acestuia: intenția unui genocid rasial (condițiile de război sînt aspre pretutindeni); existența unui program de exterminare (camerele de gazare erau folosite doar pentru dezinfecție); cifra evreilor uciși (mult sub cinci-șase milioane, zic ei). Autorul dovedește pe rînd lipsa de fundament a acestor trei puncte, deși este de părere că în fața multitudinii dovezilor este clar că nu e de datoria istoricilor Holocaustului să demonstreze că acesta a existat, ci a celor care-l neagă să demonstreze că nu a existat.

În ultimul capitol, după ce observă că bazaconiile ca atare sînt ușor de recunoscut chiar dacă mai greu de definit, autorul enumeră cîteva dintre cauzele pentru care ele par atît de convingătoare, de la lipsa educației și a gândirii critice, la lecturile insuficiente sau greșite, și, bineînțeles, la ignoranță și prostie. Oamenii cred pentru a se consola (credo consolam), sau pentru că multe bazaconii oferă o răsplată imediată, sau pentru că ele oferă explicații mult mai ușor de înțeles cu privire la lumea complexă și haotică în care trăim decît explicațiile științifice.

Eseul se încheie atrăgînd atenția iar și iar că singura modalitate de a contracara aceste credințe este informația: experiența mersului pe cărbuni aprinși, de exemplu, îşi pierde caracterul magic, în momentul în care aflăm că ea se explică nu prin gîndirea pozitivă, ci prin fizică: așa cum în cuptor, în ciuda faptului că aerul, tava și prăjitura au toate 200°C, numai tava te frige, nici cărbunii încinși nu te ard dacă mergi suficient de repede pe ei, pentru că nici ei nu conduc foarte bine căldura.

...oamenii sunt, prin natura lor, o specie care privește înainte, căutând mereu să-și sporească fericirea și mulțumirea. Din păcate, corolarul este că oamenii sunt prea adesea înclinați să se agațe de promisiuni nerealiste privind o viață mai bună sau să creadă că pot ajunge la o viață mai bună doar rămânând intoleranți și ignoranți. Uneori, concentrându-ne asupra vieții viitoare, pierdem din vedere viața aceasta. Dar speranța ar putea veni din altă parte. Am putea spera că inteligența umană, însoțită de compasiune, e în stare să rezolve nenumăratele noastre probleme și să ne aducă o viață mai bună, că progresul istoric ne va aduce libertate și toleranță, iar că rațiunea și știința, împreună cu dragostea și empatia, ne pot ajuta să ne înțelegem universul, lumea și pe noi înșine.

Nu pot încheia fără să promit solemn că voi încerca să renunț la micile superstiții și tabu-uri personale, de care Michael Shermer m-a făcut să mă rușinez corespunzător.

P.S. Habar n-aveam că:

• ·      Imaginea omulețului gri a fost impusă de filmul The UFO Incident, difuzat de NBC în 1975;
• ·      Columb, pentru că se credea în Asia, a identificat mai multe plante din Lumea Nouă ca fiind asiatice: scorțișoara, rubarba chinezească etc.;
• ·      grupul rock The Doors și-a luat numele de la cartea lui Aldous Huxley Porțile percepției;
• ·      este un mit că s-ar fi fabricat săpun din evreii din lagărele de concentrare;
• ·      Taofizica lui Fritjof Capra s-a vândut în peste 500.000 de exemplare deși costă 30 de dolari, e plină cu grafice, diagrame, curbe și are trei sute de pagini de anexe, note și referințe, iar subiectul este obscura psihometrie, doar pentru că „una dintre aceste curbe prezintă diferența de cincisprezece puncte între coeficientul de inteligență al americanilor albi și cel al americanilor negri.”;
• ·      există oameni de știință care au încercat să reconcilieze religia și știința, ca Frank Tipler, care, în Fizica nemuririi, îşi imaginează că omul va crea în viitor un supercalculator atît de atotcunoscător și de atotputernic, încît va fi aidoma lui Dumnezeu.