Mihai Radu, „Extraconjugal”

 –e-book

Perioada lecturii : 13 – 19 aprilie 2018

Votul meu:

Bezna in transmisiune directă

În Suplimentul de cultură din 8 ianuarie 2018, Eli Bădică include romanul Extraconjugal al lui Mihai Radu printre cele zece creații românești notabile ale anului 2017. Ceea ce ar fi fost mai mult decît suficient pentru a-mi trezi curiozitatea, mai ales că mi-am propus de la o vreme să urmăresc mai îndeaproape literatura românească contemporană, doar că eu am citit articolul abia după ce am terminat cartea, asupra căreia îmi atrăsese atenția recenzia unei prietene întru cărți de pe GoodReads (mulțumesc, Vio!)

Să spun drept, nici despre autor nu știam mare lucru, dar ceea ce am aflat din nota biografică (că scrie pentru Cațavenci și pentru emisiunea Starea Nației, că a publicat două volume împreună cu Simona Tache, al căror titlu cel puțin - Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băutși Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor- parodiază celebra stupizenie a lui John Gray, Men Are from Mars Women are from Venus) ca să nu mai vorbesc de recenta lectură, bineînțeles, l-a inclus deja în lista mea privilegiată de nume cu asterisc (adică „*de ținut minte”).

Romanul Extraconjugalse vrea (și reușește în mare măsură să fie) o imagine cît mai fidelă a României contemporane, făcînd adesea apel la tehnicile acelea realiste care alternau planul social și cel individual pentru a dezvolta tema, de obicei și ea socială. Stilul său neorealist, despre care vorbește pe larg și Cristian Fulaş în recenzia sa din Observatorul cultural (nr. 879, 6 iulie 2017), este vizibil de la prima frază, „Ieri am aflat că mama are o boală cu transmitere sexuală.“, frază a cărei cruditate a făcut să curgă ceva cerneală, fiind catalogată fie ca o cerșetoare de atenție, fie ca o introducere dezinhibată în text, ambele opinii în definitiv corecte, pentru că se știe foarte bine pe de o parte că felul în care se deschide narațiunea poate sau nu incita la lectură, în contextul de față fiind atît un avertisment pentru pudibonzi cît și o pistă falsă pentru iubitorii de pornografie, iar pe de alta că acum se stabilește ritmul narativ cu care trebuie să se acomodeze cititorul.

Interesant este și contrastul între această primă frază și cuvîntul care formează titlul, rece, formal, împrumutat din limbajul juridic, cuvînt asupra căruia naratorul însuși va medita la un moment-dat, simțind că este folosit impropriu de către soția sa:

Sosit din partea legal-instituțională a dicționarului, „extraconjugal“ avea aerul unui unchi bogat aterizat din străinătate. Poți să folosești un cuvânt ca „extraconjugal“ când vorbești de alți oameni, de unii pe care nici nu-i cunoști, dar nu când e vorba de viața ta… Te-ai futut cu alta, ți-ai băgat botul în pizda ei… Asta trebuia să-mi fi spus, așa ar fi fost empatic și corect..

Acest amestec candid de vocabular neutru și limbaj buruienos este de altfel o caracteristică a stilului lui Mihai Radu, imprecația și vulgarismele fiind folosite în dozajul optim pentru a a da o idee despre limbajul cotidian al omului educat, dar care nu se sfiește să exploateze toate registrele lingvistice pentru a-și exprima frustrările, bucuriile, atunci cînd nu le folosește ca pe un scut împotriva emoțiilor de orice fel. 

Mai puțin fericită mi s-a părut, prin contrast, folosirea procedeelor stilistice convenționale. Comparația, (aia pe care Camil Petrescu o considera cîndva singura permisă în proza de calitate), este adesea anemică (de exemplu, folosirea ei pentru a crea umorul macabru este doar parțial o reușită: „o moarte grasă, obeză, transpirată, o moarte ca o bucătăreasă de cantină”; „ridicolul morții – să stai într-o cutie îmbrăcat la costum, nemișcat, de parcă împachetează Moș Crăciun o păpușă urât mirositoare”), iar uneori de-a dreptul banală („i se simțea reproșul ca o respirație puturoasă”; „aș vrea să fiu ca aspirina”). Nici înșiruirea de epitete nu e mereu genială („o viață călduță, o viață frumoasă, alunecoasă”), ca să nu mai zic de platitudinea unor metafore („Camera în care se găsește lumea din afara ei”). 

Cu atît mai remarcabilă devine, în acest context, iluzia de „felie de viață”, ca să mă exprim naturalist, pe care autorul reușește s-o întrețină pe tot parcursul romanului, roman pe care n-aș merge totuși pînă acolo încît să-l numesc „cronică de familie” așa cum a făcut-o Cristian Fulaş, în recenzia pe care am amintit-o mai devreme, dar care surprinde în instantanee memorabile un colțde stradă, o reuniune de familie, un coridor de spital, un vagon de tren și așa mai departe. Scena de la maternitate, de exemplu, văzută prin ochii unui narator cu creierii îmbibați de alcool și panică este gotic balcanică, grotesc caricaturală, amuzant sinistră într-un mod absolut fabulos și atît de familiară încît abnormalitatea ei înduioșează orice inimă de român:

Lumina care se ascunde în întuneric, lumina pe care ai aduna-o dacă ai putea să storci întunericul ca pe niște rufe murdare puse la spălat, lumina aceea se adunase în jurul asistentei mari, al asistentei mici și al lui Laur, niște bule gazoase, lipsite de consistență. Nu știai dacă asistenta cea mică aproba ce spunea asistenta cea mare sau dacă o simpatie a materiei provoca această reacție în lanț. Mă gândeam că întunericul ascunde multe forțe subtile, nebănuite, mai ales că, făcând gărzi de noapte de atâta timp, era vorba deja de o comunicare subtilă prin întuneric stabilită între acești oameni. Mă mai gândeam că poate nici nu eram la maternitate, că poate umblaserăm prea mult pe stradă, iar acolo nu era „curul“ maternității, ci o altă clădire, vecină, unde acționau niște demenți. Nu vorbisem la telefon cu Alexandra, ci cu cineva care îi imita vocea ca să mă trimită acasă și să scape așadar de mine. De ce nu erau și alți bărbați care să aștepte?

Poate că secretul forței indiscutabile a acestei proze stă și în amestecul abil al planurilor temporale, sugerînd prin prezentarea fragmentară a vieții celor două generații că istoria se repetă inexorabil – la urma urmelor cuplul Robert – Alexandra este imaginea în devenire a cuplului părintesc, o familie în sensul ei cel mai superficial, care ilustrează, uneori cu umor, alteori cu resemnare, dar punînd mereu în evidență absurdul existențial, tema centrală a cărții, și anume perimarea valorilor tradiționale, începînd cu căsătoria, continuînd cu reunirea familiei în jurul mesei de Paște (episodul mielului cu breton, care-l face pe narator să descopere că nu numai mama, ci și tatăl se face vinovat de adulter, este delicios) și terminînd ca să zic așa cu miturile populare, că nu degeaba noua Ana îngropată între zidurile casei nou-nouțe a lui Robert este păpușa fiicei sale Ve, jertfă plîngăcioasă pînă i se termină bateria. 

Romanul se încheie, într-un haotism temporal care nu ține atît de nonconvențialismul postmodernist cît de dorința de a sublinia cît mai apăsat ideea aceea despre care vorbeam mai sus, că nimic nu-i nou sub soare, cu întoarcerea lui Robert și a Alexandrei, proaspăt căsătoriți, dintr-o vizită nereușită (eufemistic vorbind) la părinții naratorului. În trenul spre București puțind a pișat, Robert are glorioasa certitudine că destinul lor va fi diferit, că iubirea lor este unică și indestructibilă: 

M-am gândit atunci că eram singuri, că ne aveam unul pe altul în cel mai simplu și mai banal mod cu putință, o legătură care va fi imposibil de rupt vreodată. 

Desigur, solemnitatea momentului este repede compromisă de intruziunea sinestezic-trivială a realității înconjurătoare – țigări, pișat și Coca Cola, toate concură la readucerea cuplului (și a cititorului, desigur) cu picioarele pe pămînt. Fraza finală capătă astfel conotații la fel de geniale (și de oraculare) ca aceea inițială, cu rîsu’-plînsu’ ei care pare să traducă în modul nostru neaoș românesc vorba aia life sucks and then you die: 

Alexandra a adormit în brațele mele, mă uitam pe fereastră ca la un mare ecran de televizor: se transmitea în direct întunericul.