Mara Wagner, „În spatele blocului”

 – Nemira, 2017. 264 p. ISBN 9786067589146

Perioada lecturii: 26 august – 8 septembrie 2018

Votul meu: 

După cum era fără nici o îndoială și intenția autoarei, cartea de debut a Marei Wagner, În spatele blocului, mi-a trezit o mulțime de amintiri, unele luminoase (că de, e și tinerețea mea pe-acolo pe undeva – în iarna lui 1988 eram în ultimul de facultate), altele furioase (pentru că, spre deosebire de micuța eroină Maria, eu la 22 de ani simțeam mult mai acut lipsurile alimentare, frigul, lipsa cărților, îndoctrinarea, în fine, toată atmosfera aia idilică pe care o evocă întruna nostalgicii regimului ceaușist). 

Scene familiare de altădată, dar pitite pînă acum undeva într-un colț al memoriei, revin să ne bîntuie fără să-și fi pierdut nimic din urîțenia de odinioară: statul interminabil la cozi (scena în care Maria și fratele ei se trezesc dis-de-dimineață și pleacă cu bunicul la coadă la lapte mi-a amintit cu câtă pasiune îi uram pe pensionarii care veneau mereu înaintea tuturor și nu plecau niciodată cu sacoșa goală), defilările și spectacolele cu ocazia sărbătorilor naționale (unde, la fel ca eroina cărții ba ne plictiseam, ba ne amuzam), obsesia părinților noștri pentru note și premii (ideea aceea, care a rămas înrădăcinată în mintea românilor încă multă vreme după Revoluție că dacă n-ai facultate ești un nimeni), educația cu bățul chiar și în familiile cu pretenții intelectuale (că de, unde dă mama crește), pachetele din străinătate ajunse la destinatar cu jumătate din conținut (după dubla verificare de la vamă și de la poștă), desenele animate la sfîrșit de săptămînă și în general programul TV aproape inexistent:

Sigur că astfel de emisiuni nu se puteau rata, desenele animate se dădeau rar la televizor, doar sîmbăta și duminica. În restul zilelor era program TV doar seara două-trei ore, se numea Telejurnal. N-aveai ce vedea, numai oameni și vorbărie, imagini cu Tovarășul, fabrici și cîmpuri. Nimic interesant, foarte rar cîte un film american vechi.

...și nu în ultimul rînd, locul acela magic din spatele blocului, unde copilăria  își reintra în drepturi în hărmălaia veselă a jocurilor, în seriozitatea prieteniilor „pe viață”, sau în suferința tăcută a trădărilor din dragoste. 

Scris în stil indirect liber, din punctul de vedere al unei pre-adolescente (Maria merge pe 13 ani) , cu un neîndoielnic talent în special pentru dialog (are dreptate Doina Ruști), ponderînd cu iscusință tonul evocator și stop-cadrul obiectiv, romanul se adresează totuși, după părerea mea, în primul rînd publicului adult, mai precis aceluia care și-a trăit copilăria și tinerețea în ultimii zece ani de comunism. Și aceasta nu numai pentru că evenimentele narate se petrec într-o perioadă care noii generații nu-i mai spune (din punct de vedere afectiv, desigur) mare lucru, dar și pentru că acea componentă emoțională, constituită din veșnicele probleme sentimentale ale adolescenței de oricînd și oriunde, care pare să ocupe prim-planul narativ și care ar putea atrage publicul tînăr, își pierde pe nesimțite din importanță: încetul cu încetul, în spatele poveștilor de amor mai mult sau mai puțin fericite ale Mariei se profilează, cenușie, uneori ridicolă și totuși încă vag amenințătoare  societatea în care am fost crescuți, cu talentul acela teribil al ei de a trăi firesc în nefiresc, cu valorile ei sociale, familiale și politice discutabile, cu mentalitățile ei conservatoare, adesea retrograde, dar și cu kitschurile ei delicioase, rămase pe bună dreptate celebre:  

Sufrageria în care dormeau Ramona și Maria avea pe mijloc o masă cu șase scaune. Pe masă, în centru, într-o vază din sticlă colorată erau trei trandafiri din plastic cu care, când nu erau părinții Ramonei acasă, se mai duelau copiii, folosindu-le cozile drept spade. Într-o vitrină înaltă, plină ochi de bibelouri, stăteau balerine, animale și pescari pe mileuri croșetate din macrameu. Aceleași mileuri se regăseau și pe servanta alăturată, în ale cărei sertare ținea familia Cocea la păstrare pachete de țigări Kent și cafea, în caz că trebuiau să dea la doctor. Deasupra servantei, un raft cu cărți, Biblia și câteva romane. Maria obișnuia să citească titlurile de pe cotoarele cărților, le știa pe dinafară, căci nu erau prea multe, spre deosebire de biblioteca ei de-acasă, patru corpuri masive, pline de cărți de sus și până jos, care își mai și schimbau locul din când în când. Mileurile o lăsau rece, dar bibelourile îi plăceau nespus, în special balerinele, căci ea nu avea așa ceva acasă, doar la bunici mai găsea vreo două-trei. Le privea fascinată și s-ar fi și jucat cu ele, dar știa că tanti Cocea nu permitea, se puteau sparge prea ușor.

Pe de altă parte, într-un interviu apărut în Suplimentul de cultură în 2017, la întrebarea lui Eli Bădică despre mesajul transmis de roman, Mara Wagner da un răspuns interesant, și anume că și-ar dori ca acesta să devină o punte între generații:

„Îmi place să vad romanul ca pe un pod, unde părinții de azi, care au fost adolescenții de atunci, si copiii lor, care sunt adolescenții de azi, se întâlnesc undeva la mijloc si se împrietenesc si se înțeleg mai bine. Dacă am reușit să fac din adulții de azi pentru scurt timp înapoi copii, mă declar mulțumită.”

Mi s-a părut genială această sugestie, pentru că, deși nimeni n-a găsit încă soluția aplanării eternului conflict între părinți si adolescenți, măcar lectura romanului În spatele blocului le-ar putea oferi tinerilor nu numai o imagine concretă a sîcîitoarei sintagme „pe vremea mea” ci și o explicație cu privire la așteptările exagerate, la severitatea excesivă, la pudoarea de a discuta despre sex și în general despre tot ce tine atît de fiziologie cît și de psihologie și la toate celelalte frustrări ale părinților lor. 

În concluzie, În spatele blocului este un excelent roman de debut, pe care îl recomand fără ezitare. Hotărît lucru, peisajul literaturii române contemporane devine din ce în ce mai bogat si diversificat. Drept pentru care mi-am promis să-l vizitez din ce în ce mai des.