Milan Kundera, "Cartea rîsului şi a uitării"

– e-book

Perioada lecturii: 16-23 septembrie 2014

Votul meu :

Despre îngerii uitării şi demonii rîsului

Trec anii şi vremurile acelea comuniste de lipsuri materiale şi spirituale, îndoctrinare politică şi batjocură intelectuală par din ce în ce mai îndepărtate. Trec anii şi frustrările de atunci par exagerate şi le rememorăm sub cenzura ironiei şi a minimalizării, transformîndu-le în anecdote şi poate în mituri urbane. La urma urmelor, e adevărat ce spune Kundera, că istoria nu se scrie sub ochii noştri, ea se uită acolo, printre adevărurile  trunchiate din documentele oficiale şi evocările dramatice dar personale din literatura exilului.

Mikhail Bulgakov, "The Master and Margarita"

– e-book

Read from March 5^th to 19^th 2013

My rating:

'When I emerged into the world clutching my novel, my life came to an end…'

“If the whole world I once could see

On free soil stand, with the people free

Then to the moment might I say,

Linger awhile… so fair thou art.”  

(Goethe, Faust)

“At the sunset hour of one warm spring day“ some time in the early 20^th century, here comes Devil to play havoc with the Muscovite literary and artistic life. It was the morning of the same day, two thousand years earlier, when Pontius Pilate had confronted Yeshua Ha-Notsri and decided it was too dangerous not to let him die. Or so the story goes, says the Devil. The story which Matthew the Levite recorded and the Master imagined, the story which Margarita saved and Ivan dreamt. The Story which this book is about.

Philip Roth, "The Plot Against America"

 – Vintage 2005, ISBN: 9781400079490

Read from: August 9^th to September 3^rd 2015

My rating:

Reality in the Making

Is there a more obsessively repeated question than “what if”? We ask it when we regret past actions, we ask it when we are frustrated by unexpected results, we ask it when we dream of changes. It is true, we rarely ask it to wonder whether things could have turned worse. Except for authors, of course, with their habit of diving straight into nightmares.

Philip Roth’s The Plot Against America is just this kind of a “what if” turned bad. Written in the style of non fiction novels, it looks so much like a historical memoir that you frequently have to remember that the events you are reading about never truly happened in those troubled times of the World War Two. A disquieting feeling of a disaster in the waiting, maybe because even though so far away, America did not entirely escape either the Nazi propaganda nor the blindness in front of the evil and so, under slightly changed circumstances it could have easily followed another way.

Aldous Huxley, "Brave New World Revisited"

 – Perennial Library, New York, 1965

Read from august 18^th to 30^th 2015

My rating:

Quis custodiet custodes?

Mankind has always dreamed of the perfect society, just as it has always feared the oppressive one. From this dream has been born the fantasy of Utopia and from this fear the nightmare of Dystopia.

But is Utopia truly the antithesis of Dystopia, and is it really an egalitarian society possible? From Thomas More to Karl Marx and H. G. Wells and many others, this perfect society generally abides by some rigid, unimaginative and sometimes implausible rules, the main one being the austerity caused by the absence of personal property. But, as it has already been seen in all Communist countries, this invests the State with an incredible power over the individual, denying the latter its importance whilst overstressing the importance of the community. And because there is nobody left to sanction its actions (that is, nobody to answer the question which is the title of this review), the State is prone to become, sooner or later, a dictatorship of the enforced good, a hell paved with good intentions, like in that old joke in which a young man eagerly helps an old woman get on a tram she didn’t want to climb. How easily Thomas More’s Utopia becomes George Orwell’s 1984.  

José Saramago, "The Cave"

 - (A Caverna) Translated from Portuguese by Margaret Jull Costa A Harvest Book/ Harcourt inc. 2003 ISBN 0151004145; 0156028794

Read from September 5^th to 18^th 2014

My rating:

Shadow Gods

COMING SOON, PUBLIC OPENING OF PLATO’S CAVE, AN EXCLUSIVE ATTRACTION, UNIQUE IN THE WORLD, BUY YOUR TICKET NOW.

I don’t know why the end of José Saramago’s novel reminded me of the old joke with the child who asks his father why the writers have got street names. In fact I know why – the apparently innocent question hints to the way of reasoning of an entire society whose values have no common point whatsoever with the culture anymore, a pragmatic society that sees the eternal ideas as simple curiosities projected on the wall for its amusement, that does not feel any metaphysical anxiety anymore and it is quite comfortable with the ropes around the neck and feet which keep it firmly tied to the stone-bench of the immediate, the concrete, the consumable. A society forever anchored in the immanence.

I think this is the main theme of The Cave: the chains of ignorance the modern man proudly rattles, deluding himself he freely gave up his past, his inner life, his humanity as liabilities in change for the comfort of civilisation where having is more important than being.

Henriette Walter, "Le français dans tous les sens"

– Robert Laffont 2005

Lu du 17 juillet au 17 août 2015

Mon vote :

Il y a un ou deux mois je me suis beaucoup amusée en lisant une petite annonce collée sur la fenêtre de mon épicerie : « nous avons blé dinde ». C’est après la lecture du livre de Henriette Walter, Le français dans tous les sens, que j’ai constaté que, sans se rendre compte, la préposée qui avait écrit l’annonce ne s’était pas tellement trompée. Effectivement, le nom de la dinde a évolué du syntagme « poule d’Inde » comme elle était jadis nommée.

L’étude de Henriette Walter est plein de ce genre d’informations à la fois amusantes et intéressantes concernant non seulement l’évolution des mots, mais aussi celle des sens, de la prononciation et de l’orthographe, le tout organisé comme une histoire soit diachronique, soit synchronique du français dont elle révèle les traits historiques, géographiques et structuraux tout en capturant, comme dans un bildungsroman, son évolution dynamique.

Radu Pavel Gheo, "Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a"

– ebook

Perioada lecturii: 15-22 iulie 2015

Votul meu:

De ani de zile am un coșmar recurent care-l amuză la culme pe soțul meu: visez că sînt în România de mai bine de un an – habar n-am de ce – că suplinesc la aceeași școală unde am predat 15 ani înainte de a pleca, că nu am bani de avion să mă întorc în Canada și mi-e o frică grozavă că o să-mi pierd serviciul și casa… Mă trezesc de obicei răsuflînd ușurată cînd dau cu ochii de mobila familiară din dormitor…

Octave Mirbeau, "Le journal d’une femme de chambre"

 – Éditions Fasquelle 1971

Lu du 19 juin au 16 juillet 2015

Mon vote :

Si j’avais été plus familière avec la biographie mouvementée d’Octave Mirbeau, peut-être j’aurais été moins surprise à la lecture de ce livre qui a contredit en tout temps mon horizon d’attente suggéré par le titre. Mais, dans ma bonne tradition, si je n’ai pas d’avance des connaissances sur un auteur ou une œuvre, je ne m’informe qu’à la fin d’une lecture

Je peux maintenant dire qu’à la fin je n’ai pas été étonnée d’apprendre que l’écrivain a été un anarchiste. Il y a, dans son œuvre, une volonté de détruire toute une conception romanesque bâtie par ses prédécesseurs, et n’oublions pas que nous sommes à l’aube du XXe siècle, non à sa fin ! Et il commence si doucement, si conventionnellement, avec le motif du manuscrit, souvent utilisé pour créer l’illusion de réalisme dans l’art : l’auteur nous assure que le livre a été vraiment écrit par Mlle Célestine R. et qu’il n’a fait que l’ajuster ici et là, à contrecœur, à l’insistance de l’autrice. C’est peut-être un des motifs pour lesquels certains critiques se sont hâtés de l’inscrire parmi les réalistes avec des accents naturalistes.

Aurora Liiceanu - Alice Năstase, "Dincolo de bine, dincoace de rău"

 – e-book

Perioada lecturii: 23 iunie – 14 iulie 2015

Votul meu:

Poetizarea derizoriului și efectele ei terapeutice

Am citit nu demult Femei celebre pe divan, în care autoarea Catherine Siguret, după ce oferea un portret oarecum deformat unor personalități feminine, din cauza preocupării excesive pentru elementele de senzațional din biografia lor, îl completa cu scurte analize de comportament realizate de diverși psihologi sau psihiatri, poate în scopul de a descifra enigma succesului lor, ori poate pur și simplu pentru că, la fel ca orice jurnalist care se respectă,  se simțea datoare să alimenteze foamea cititorului de senzațional.

Același model hibrid îl oferă cartea pe două voci și cu titlu nitzscheean a Aurorei Liiceanu și a lui Alice Năstase, Dincolo de bine, dincoace de rău, cu deosebirea că informațiile biografice au fost înlocuite aici cu o monografie a sentimentului iubirii. Nu știu (și mi-e lene să sap) dacă asemănarea între cele două opere este întîmplătoare sau nu, dar efectul este același, din păcate: în ciuda unei premise interesante (într-un veac care disprețuiește canoanele și căruia îi place să se joace impudic cu forme și materiale atît de diferite încît pînă mai an nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să le pună alături), volumul acuză totuși o lipsă de unitate structurală greu de pus pe seama unor tehnici ingenioase de contrariere estetică, dat fiind că disonanța dintre cele două voci – una prea sprințară, cealaltă prea serioasă – e uneori insuportabilă pentru ureche, iar efortul de înfrumusețare a superfluului devine cîteodată de-a dreptul ridicol, ca un scafandru care s-ar echipa din cap pînă-n picioare ca să sondeze o baltă a cărei apă îi ajunge abia pînă la genunchi.

Roberta Melchiorre e Fabio Bertino, "World Zapping. Racconti di viaggio"

-e-book

Letto dal 29 giugno al 13 luglio 2015

Il mio voto:

Non leggo spesso libri di viaggio. Forse è una reminiscenza della mia infanzia, quando saltavo sistematicamente le descrizioni per arrivare più velocemente ai dialoghi. O forse avevo un’idea preconcetta che un libro del genere è una longa sfilata di paesaggi che finirà per annoiarmi.

Niente di più sbagliato nelle mie percezioni, come l’ha dimostrato l’eccellente collezione di racconti di viaggio scritta da Fabio Bertino e Roberta Melchiorre e che ci porta un po’ dappertutto, non solo nello spazio geografico ma anche negli spazi sociali, culturali, storici.

Boris Pasternak, "Le docteur Jivago"

 – traduit du russe par Michel Aucouturier, Louis Martinez, Jacqueline de Proyart, et Hélène Zamoyska; Édition du Club France Loisirs, 1995

Lu du 30 mai au 10 juillet 2015

Mon vote :

Toute sa vie, il avait rêvé d’une originalité estompée et mise en sourdine, invisible au premier abord, dissimulée sous le voile d’une forme courante et familière. Toute sa vie il s’était efforcé d’élaborer ce style direct et sans prétention qui permet au lecteur et à l’auditeur d’accéder au contenu sans même remarquer comment il s’en rend maître. Toute sa vie, il avait eu le souci d’un style qui n’attire l’attention de personne, et il était effaré de voir combien il était encore loin de cet idéal. 

Cette citation, tout en résumant le massif roman de Boris Pasternak, Le docteur Jivago, révèle, à la fois, son meilleur et son pire trait : l’uniformité. La teneur équilibrée, le ton égal et détaché, qui ferait des merveilles dans une nouvelle, finit par étouffer vers la fin des 700 pages, comme le voyage interminable sur une rivière qui n’a pas de méandres, qui n’a pas d’obstacles et qui poursuit son chemin à travers une plaine plane, monotone et infinie.

Pourtant, les évènements décrits n’ont rien d’ordinaire, au contraire, font partie d’une des périodes de plus contradictoires de l’histoire, et avec des conséquences de plus dramatiques pour l’humanité : l’instauration du communisme en Russie. Mais, dans mon opinion, en forçant l’objectivité, l’auteur finit par lui enlever aussi le tragisme que le grotesque, même quand il raconte les évènements les plus tragiques, les plus grotesques. Il reste toujours l’image de la page imprimée devant nous, la lourdeur du volume entre nos mains, le sentiment gênant que ce qui s’est passé ne nous regarde pas vraiment.

Ismail Kadare, "The Ghost Rider"

 – e-book

Read from May 25^th to  June 19^th 2015

My rating:

Ghosts of the Tale 

I have always had a fascination for stories built on myths, legends or folkloric tales, for they tend to give another dimension to the nations subconscious that I’ve always believed populated by the latters. And I find it extremely interesting to see how these stories feed at the same time on the old and new, on the local and universal, on the real and the imaginary, how they can gain and lose specific meanings in time without losing beauty and depth.

And here it is, Ismail Kadare’s novel, The Ghost Rider, a strange tale (known apparently by all Albanian people), based on an ancestral belief – besa – a sacred promise that must be fulfilled no matter what. The narrative, whose general lines the author respects, is simple enough – a brother rises from his grave to keep the promise he made to his mother when he was alive and bring his sister back from a faraway land where she had gone to live with her husband. Simple is also, apparently, its message – the power of a word of honour that exceeds even death. Obviously there are other messages too, which speak about love and grief, about family and solitude, about estrangement and renunciation, etc.

David Foster Wallace, "The Broom of the System"

 - e-book

Read from  July 2^nd to August 25^th  2013

My rating:

The Word Out of System

Funny, witty and disinhibited, David Foster Wallace’s “Broom of the System” prend à la légère the theories of Wittgenstein and Derrida right from the title, whose significance is partly revealed in a dialogue between Gramma Lenore and her grandson, whom she asks about the more elemental part of the broom – the bristles or the handle. When he points the bristles, she triumphantly yells:

Aha, that's because you want to sweep with the broom... If what we wanted a broom for was to break windows, then the handle was clearly the fundamental essence of the broom…

Adrian Chivu, "Strada"

 – ebook

Perioada lecturii 1-16 iunie 2015

Votul meu:

Privind înapoi cu mînie

Acum mai bine de treizeci de ani (la un sau doi după întîmplările  narate în Strada, dacă stau bine şi mă gîndesc), pe cînd mă pregateam de admiterea la filologie, vînam prin cărţile pe care le citeam frazele lungi şi stufoase, cu promisiuni de challenge gramatical. Preferatul meu era Marin Preda, dar nici Breban sau Ţoiu nu mi se păreau de ici de colo cu întortocherile lor stilistice! He-he, ce mină de aur ar fi fost pentru mine atunci romanul lui Adrian Chivu, cu cele 29 de fraze care-l compun şi cu cîtă pasiune aş fi construit schema a măcar uneia dintre ele!

Anton Tchekhov, "Le duel et autres nouvelles"

– Gallimard, 1989 ISBN 2-07-037433-5

Lu du 22 mai au 8 juin 2015

Mon vote :

Le droit à la médiocrité

 « Lorsque pour un effet déterminé on met en jeu le minimum de gestes, cela s’appelle la grâce. » (Anton Tchekhov)

J’avais oublié l’ineffable atmosphère de la littérature russe, avec ses héros à au moins trois noms (sans compter les diminutifs) parmi lesquels tu risques de te perdre si tu ne fais pas attention en tout temps, avec ses paysages qui alternent l’étendue infinie des steppes et l’encombrement claustrophobique de petites villes, avec ses maisons où les domovoi, ces mystérieux esprits du foyer,  accompagnent de leur chant plaintif au fond de la cheminée les discussions interminables sur le progrès, l’âme russe et le destin.

Cette atmosphère commune à toute la grande littérature russe bien que rendue unique par chaque auteur, on la retrouve pleinement dans l’anthologie d’Anton Tchekhov, Le duel et autres nouvelles, recréée dans des lignes si simples, si austères, si dénouées du tragisme, qu’à la fin de la lecture on est émerveillée d’avoir presque tout compris, d’avoir presque tout saisi, bref, d’y être. Mais peut-on vraiment comprendre ce qui l’auteur même appelait, dans une lettre à Gorki, l’état de grâce de l’artiste ?

Leonid Dimov "Texte"

 – e-book

Perioada lecturii: 30 mai – 4 iunie 2015

Votul meu:

Stiați că în popor există un obicei al schimbării numelui copiilor bolnavi pentru ca moartea să nu-i găsească? La el m-am gîndit atunci cînd am citit despre hotărîrea pe care a luat-o mama lui Leonid Dimov de a-i da alt nume, cînd poetul avea 15 ani. Hotărîre cu două tăișuri, dat fiind că prin această încercare de a-l scăpa de persecuțiile la care erau supuși evreii în perioada interbelică, deci de la o potențială moarte fizică, ea își confruntă copilul cu o criză de identitate, deci cu o potențială moarte spirituală.

Așa s-ar putea în parte explica de ce adolescentul nu numai că își reneagă originile evreiești, dar chiar trece de partea cealaltă a baricadei, devenind un înfocat susținător al legionarilor. Căci lui Leonid Dimov lașitatea îi este străină, ba mai mult, un demon al teribilismului îl va împinge, 15 ani mai tîrziu, să urineze pe statuia lui Stalin (ceea ce-l va costa închisoarea la Jilava), într-un gest nu numai de protest împotriva comunmismului ci și, cine știe, de răscumpărare a „rătăcirilor ideologice” din adolescență. 

Catherine Siguret, "Femei celebre pe divan"

 – e-book

Traducător Laszlo Alexandru

Perioada lecturii : 8-27 mai 2015

Votul meu: 

Deşi se pare că a scris peste 50 de cărţi, trebuie să recunosc că nu ştiam nimic despre Catherine Siguret cînd m-am apucat de citit Femei celebre pe divan, carte pe care de altfel am căpătat-o graţie generozităţii domnului Laszlo Alexandru,  excelentul ei traducător şi căruia îi mulţumesc pe această cale.

Ei bine, lectura s-a dovedit interesantă, şi în perfect acord cu orizontul de aşteptare al titlului : scriitoarea alege cîteva femei celebre fie din sfera literaturii (ca Françoise Sagan, Simone de Beauvoir, Virginia Woolf sau Colette), fie din sfera politicului şi/ sau a socialului (ca Lady Diana sau Jackie Kennedy), fie din sfera show-biz-ului cinematografic sau muzical (ca Dalida, Maria Callas, Édith Piaf, Josephine Baker sau Marlene Dietrich), le schiţează o scurtă biografie după care dă cuvîntul unui psihanalist sau unui psihiatru să le comenteze comportamentul.

Halldór Laxness, "The Fish Can Sing"

- e-book

Read from April 27^th till May 24^th 2015

My rating:

“Where fish leaves off in Iceland, Latin takes over”

I know I am unjust with my three-star rating, but The Fish Can Sing is one of those books I’ve instantly recognized the literary value of, but I couldn’t care much for. Moreover, it constantly reminded me of Salman Rushdie’s Satanic Verses (I hear some very loud, very heartfelt protests here!) in a bizarre, twisted kind of way, not only because I had the same mixed feelings about that one too, but also because it is its total opposite: instead of a rich, overcrowded, overcoloured narrative, a severe, grey and angular one; instead of an aggressive magic realism an apparently naïve, primitive one; instead of a complicated, postmodern structure, the medieval form of a chronicle, instead of a chaotic, devouring city, a quiet and uneventful village. What connects them, however, is the same search of identity, be it social like in Rushdie’s novel, be it artistic, like in Laxness’s one.

Umberto Eco, "Kant et l’ornithorynque"

  - Grasset 1999 ISBN 9782253150268

Lu du 7 avril au 21 mai 2015

Mon vote :

C'est curieux que je n’ai pensé ni même un moment à la sémiose quand j’ai acheté Kant et l’ornithorynque, étant donné que je m’attendais à ce que les catégories kantiennes soient mises en doute, mais d’une façon ironique-philosophique, disons, car le penchant d’Umberto Eco pour les paradoxes et les associations bizarres m'était familier (vous rappelez-vous Comment voyager avec un saumon ?)

De toute façon, après cette lecture je me suis rendu compte que de la sémiose me reste quelques vagues notions de mes années universitaires même si à un moment donné elle m’a passionnée tellement que j’aurais aimé approfondir mes études dans cette direction. C’est-à-dire je possédais jadis un « Contenu Molaire » alimenté de plusieurs lectures de spécialité (dont Eco était le premier favori) que j’ai perdu graduellement au fil des années jusqu’à ce qu’il se transforme dans un « Contenu Nucléaire » assez rudimentaire (plus ou moins réduit à la définition « science des signes ») et qui coïncide avec mon « Type Cognitif ».

Evelyn Waugh, "Brideshead Revisited"

 – e-book

Read from August 28^th to September 4^th 2014.

My rating:

A Catholic Epiphany

Brideshead Revisited is the third novel I’ve read by Evelyn Waugh after A Handful of Dust and Vile Bodies and I found it so different from the other two that I almost suspected someone stole his name and put it on the cover. Gone is his original and controverted technique of the external approach that used the dialogue, juxtaposition and the annihilation of the cause-and-effect chain to suggest the lack of values, the emptiness and the senselessness of the society, technique that singularized his voice in a time of the triumph of subjectivity, of stream of consciousness and other discoveries of the modernists in the interwar London. As David Lodge pertinently observed in his Modes of Modern Writing,

In Work Suspended (1942) and still more obviously in Brideshead Revisited (1945), Waugh made a radical change in his technique. His style became heavily metaphorical, given to long, elaborate analogies, but at the same time the narrative itself became more conventional in structure, following the fortunes of a group of interrelated characters as they unfolded in time and space.