Dai Sijie, „Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză”

(Balzac et la petite tailleuse chinoise) traducerea Daniela Boriceanu. Postfață de Alexandru Călinescu. Polirom 2002. ISBN 9736811379. 198 p.

Perioada lecturii: 29 octombrie 2017

Votul meu:

Una dintre perlele de gîndire ale marelui conducător Mao Tze Dun suna cam așa: „Clasa capitalistă este pielea; intelectualii sunt firele de păr care cresc pe piele. Cînd pielea moare, nu mai există păr.”

Care va să zică, intelectualii sînt parte integrantă a capitalismului, tot atît de firesc asociați cu el cum este iarba cu pămîntul sau obrazul cu barba și prin urmare trebuie epilați temeinic, ca elemente destabilizatoare pentru un popor care n-are timp de gîndit.

E drept că intelectualii  sînt un grup bizar cu care nici o orînduire nu prea a știut ce să facă, exilîndu-i de obicei într-o zonă incertă, undeva la limita de jos a scării sociale, de unde rareori s-au ridicat dacă au decis să subziste doar prin propria creație fără s-o pună în slujba puterii. Și asta nu numai pentru că societatea se simte inconfortabil în preajma lor, dar și pentru că îi privește circumspect, suspectîndu-i (si nu totdeauna pe nedrept, din păcate) de manipulare. Niciodată însă n-a avut clasa intelectuală o poziție mai precară decît în comunism, orînduire care a încercat fie s-o transforme într-un instrument de propagandă (amintiți-vă că proletcultismul și cultul personalității în România, început în obsedantul deceniu, a atins culmi de rafinament nebănuite sub Ceaușescu), fie s-o elimine pur și simplu, umplînd cu ea închisorile ori distrugîndu-i opera.

Yasunari Kawabata, "House of the Sleeping Beauties"

 – e-book

Read from April 21^st to 22^nd 2014

My rating:

I’ve always had a certain uneasiness in how to approach Asian literature. Since my knowledge of its background is very limited, I never knew whether the association of a symbol, an image or a metaphor with a Western myth or a Western writer is not risky or simply showing. But then I remembered that there is no such thing as a wrong interpretation (only a dull one J), that a text generally speaks to us what we want it to speak, that, in the end, its voice is always also universal and personal, so that you are free to beat about the bush if you do it gracefully.

All this to explain why to me this novella reminded not only of the two brothers, Hypnos and Thanatos, but also of Orpheus and Eurydice and of a Mircea Eliade’s story, Youth without Youth (made into a film by Coppola, by the way).