Oliver Sacks, "The River of Consciousness"

 – e-book

 

Read from May 30^th to June 16^th 2021

My rating: 

 

I must confess The River of Consciousness, despite its Borgesian title, did not captivate me as much as other Oliver Sacks’ books. However, Sacks being Sacks, I learned a lot from this one, too (even slightly irrelevant facts I bet I won’t forget as easily as more important ones, like the fact that there are people with Tourette’s who can catch a fly on the wings because their have a different perception of speed).

One of the most intriguing essays is The Fallibility of Memory, with the doubt it rises about what we remember, that is, what we think we remember. It seems that our memories, especially our earliest ones, are rarely reliable because our mind often mingles stories we were told or read with what really happened to us. Actually, the psychologist and memory researcher Elizabeth Loftus has proved (by experimentally implanting false memories in her subjects’ minds) that the so-called recovered memories of traumatic experiences, memories that ruined lives and families, could have been, in some cases, insinuated or planted by others (perhaps a therapist, a teacher, a social worker, an investigator and so on), in the minds of highly suggestible persons (children, a teenagers, bipolars, etc.).

Jeremy Butterfield, "Damp Squid. The British Language Laid Bare"

Read from June 3^rd to 7^th 2021

My rating : 

 

Jeremy Butterfield’s Damp Squid would be nothing more than a Linguistic 101, if the disinhibited, casual approach did not make the book a funny reading for everyone, not only for would-be linguists.

The main objective of the essay is to convince grammar police and other language nerds that language is not a holy instrument to be carefully approached and used, but a live organism, forever growing and changing. Therefore, the author browses The Oxford Corpus (the 2006 edition, with over two billion words taken from contemporary English all over the world) in search of examples and statistics to illustrate it. If you didn’t know (I didn’t 😊), the Corpus (created in 1961 under the name of The Brown Corpus, which gathered then an impressive million words) is a collection of machine-readable different texts, organised in 40 domains (business, religion, sport, weblog etc.), each with its own subdomains.

Daniel Defoe, „Jurnal din anul ciumei”

  – e-book

 

Perioada lecturii : 6 - 20 aprilie 2021

Votul meu : 

Recunosc că m-a interesat Jurnalul lui Defoe în primul rînd ca să compar reacția de acum a oamenilor în fața COVID-ului cu cea din 1665, în fața ciumei, pentru a vedea dacă s-a schimbat ceva în comportamentul omenesc după patru secole. Ei bine, nici măcar n-am fost prea dezamăgită să aflu că nici pe departe: e reconfortant într-un sens lejer masochist 😊 să te asiguri că omul rămîne înduioșător de consecvent în reacțiile sale, fie bagatelizînd primejdia, fie dînd vina pe alții pentru ceea ce i se întîmplă, fie recurgînd la interpretări care mai de care mai bizare ale evenimentelor.

Pascal Bruckner, « Parias »

 – e-book

 

Lu du 15 février au 25 mars 2021

Mon vote : 

 

Ça fait tellement longtemps que l’écriture de Pascal Bruckner me fascine, plus d’un décennie, je pense, quand je l’ai découvert d’abord avec Lunes de fiel, qui m’est tombé je ne me souviens plus comment entre les mains, puis avec Les voleurs de beauté. Dès lors, l’auteur est devenu l’un de mes écrivains préférés et pourtant pour un temps je l’ai mis de côté et presque oublié.

Eh bien, Parias m’a rappelé toutes les raisons pour lesquelles je l’aime, car j’ai redécouvert dedans ses anti-héros ténébreux, ses descriptions en filigrane, ses incursions narratives en abîme de l’âme.

Adrian Schiop, „Soldații. Poveste din Ferentari”

  Polirom, Iași 2017, 260 p., ISBN 978-973-46-7108-3.  

Perioada lecturii: 6 – 19 martie 2021

Votul meu: 

 

 

Ce bine scrie Adrian Schiop! Și cînd mă gîndesc că am Soldații în bibliotecă de vreo trei ani de zile, cadou de la un văr al meu foarte darnic (mi-amintesc că m-a așteptat atunci cu o sacoșă de cărți la aeroport și pe toate le-am luat cu mine înapoi în Canada), și că abia acum, nu știu de ce, i-a venit rîndul!

Pentru că nu știam mai nimic despre autor, am parcurs opera destul de candid, fără să am adică habar de sursa ei de inspirație. Abia după ce am citit recenzia  lui Florin Dumitrescu de pe bookaholic.ro, în care acesta ezită între a o numi roman autoficțional sau jurnal antropologic, am aflat că are substrat autobiografic și mi-am pus și eu întrebarea care ar fi cea mai potrivită încadrare în specie (pînă atunci o inclusesem în categoria destul de largă a narațiunii literare documentare). Rămîn totuşi la varianta „roman autoficțional” căci mi se pare mult prea cizelată din punct de vedere stilistic și compozițional ca să lase impresia notării grăbite, pe teren, a observațiilor.

Mary Beard, "SPQR: A History of Ancient Rome"

  – kindle

 

Read from December 24^th to March 4^th 2021

My Rating: 

 

 

In the Epilogue of her SPQR: A History of Ancient Rome, Mary Beard confesses that the book is the result of about fifty years of history researching, archaeological sites visiting, Latin language learning, Latin literature reading and books with Roman subject studying, because for her “the Romans are a subject not just of history and inquiry but also of imagination and fantasy, horror and fun.”

Ancient civilizations, she says, do not teach direct lessons, either military or political, and are not necessarily models to follow. However, we are supposed to learn a lot by simply engaging with their history, which is our own:

We do not want to follow Cicero’s example, but his clash with the bankrupt aristocrat, or popular revolutionary, with which I started this book still underlies our views of the rights of the citizen and still provides a language for political dissent: ‘Quo usque tandem abutere, Catilina, patientia nostra?’ The idea of ‘desolation’ masquerading as ‘peace’, as Tacitus put into the mouths of Rome’s British enemies, still echoes in modern critiques of imperialism. And the lurid vices that are attributed to the most memorable Roman emperors have always raised the question of where autocratic excess ends and a reign of terror begins.

Lisa Smartt, "Words at the Threshold"

– e-book

 

Read from February 19^th to March 4^th 2021

My rating: 

 

 

 Maybe I wanted to read Lisa Smartt’s book, Words at the Threshold, because the agony has always been a painfully fascinating theme, with its thread of light under an otherwise firmly closed door, to take farther the metaphor in the title. Maybe because, like many others, I have always hoped to have an epiphany after hearing stories about it, in order to discover that death is nothing to be afraid of. Or maybe because apart from the fact that death is fascinating in its own terrifying way in any circumstances, it is when it robs you of a beloved that you need most to be reassured that it is only temporary, while desperately looking for explanations, for signs, for proof of another (better) world to alleviate your grief.

In such times, books like this one seem to help you cope. When my father died, I re-read Raymond A. Moody’s Life after Life for these exact reasons, somehow hoping to reconnect with my dad at another level. It did not happen, not in the way Lisa Smartt describes the reconnection with her own father, but it gave me peace, encouraging me to doubt the finality of death, to dream that sometime in the future...

Mary Roach, “Stiff. The curious Lives of Human Cadavers”

  – e-book 

 

Read from February February 2^nd to 18^th 2021

My Rating : 

 The horizon of expectations induced by the title of Mary Roach’s book, Stiff. The curious Lives of Human Cadavers, is, without a doubt, fulfilled. In fact, the whole book is a very interesting and pretty original effort to encourage people to change their belief that cadavers are gruesome, eerie, disgusting or simply boring, by proving that they are in fact some sort of superheroes, working for the ‘betterment of humankind’, that is helping us to test, experiment and understand the human body: they were the first ‘victims’ of the guillotine, the first subjects of the new embalming techniques, the first passengers to wear a seat belt. Moreover, that there is nothing disrespectful in relating amusing stories about them, for a cadaver is not a person anymore, it is simply an object without much dignity left:

Being dead is absurd. It's the silliest situation you'll find yourself in. Your limbs are floppy and uncooperative. Your mouth hangs open. Being dead is unsightly and stinky and embarrassing, and there's not a damn thing to be done about it.

Mario Benedetti, "The Truce"

 –ebook

 

Read from to February 5^th 2021

My rating: 

 

The Truce is the only (I think) Uruguayan book I have ever read, but what an introduction to the Uruguayan literature I’ve been offered! Moreover, I have learned (via Wikipedia , of course) that its author, Mario Benedetti, was a prominent member of the influential Generación del 45 and that he is considered one of the most important Latin American writers. A skilled translator (the first to translate Kafka), a mighty journalist, a brilliant novelist and poet, winner of a lot of international awards, he was nevertheless haunted by the same feeling of the worthlessness felt by many of his generation, as his last poem, dictated to his personal secretary just before dying, reveals:

My life has been like a fraud

My art has consisted

In this not being noticed too much

I've been as a levitator in my old age

The brown sheen of the tiles

Never came off my skin

Annie Bentoiu, „Timpul ce ni s-a dat”

 

 – ebook

 

Perioada lecturii: 12 - 22 ianuarie 2021

Votul meu: 

 

 

În excelentul său eseu, Castelul, biblioteca, pușcăria (datorită căruia am descoperit de fapt memoriile lui Annie Bentoiu, și nu numai), Dan C. Mihăilescu mărturisește că abia la lectura celui de-al doilea volum din Timpul ce ni s-a dat început să aprecieze stilul autoarei: în primul volum i se păruse, prin contrast cu cel al Aniței Nadriș (20 de ani în Siberia) sau al Adrianei Georgescu (La început a fost sfîrșitul), rece, lipsit de participare afectivă, pentru a-și da mai apoi seama că de fapt „lenta, voit nespectaculoasa acumulare a detaliilor ce pustiesc individualitatea și desfigurează (irepresibil și irecuperabil) ființa rațională” nu poate fi redată decît pe un ton a cărui principală calitate este „moderația, echilibrul, accentul nerevendicativ, oroarea de patetism”.

Ei bine, mie tocmai tonul acesta oarecum distant mi s-a părut interesant, văzînd în el o modalitate inedită, fără să fie totuşi discordantă, de abordare a ororilor instaurării comunismului. După Anița Nandriș, vocea obidit resemnată a țăranului român trimis în Siberia de regimul sovietic tocmai din vina de a fi țăran și român, sau Adriana Georgescu, vocea pătimaș indignată a politicianului patriot păcălit de un sistem care a schimbat toate regulile jocului, Annie Bentoiu reprezintă vocea critic analitică a intelectualilor, victime colaterale ale evenimentelor pe care le observă cu mirare sau neîncredere, încercînd uneori să găsească explicații sau justificări, dar de cele mai multe ori povestind fără patimă pentru a-i lăsa cititorului o imagine, ca să zic așa, obiectivă, a absurdului.

Oliver Sacks, "Hallucinations"

  – e-book

 

Read from January 4^th to 13^th 2021

My rating:

 

 In the Introduction of his Hallucinations, Oliver Sacks says that he conceived this book as “a sort of natural history or anthology of hallucinations”, and this is exactly what it is, a collection of first-hand testimonies from people whose common ground are hallucinations, either because of some medical condition (macular degeneration, migraine, epilepsy, narcolepsy, Parkinsonism etc.), or because of nightmares, shocks, use of some substances, or a combination of the two categories.

The author also hopes that the stories in this book “will help defuse the often cruel misunderstandings which surround the whole subject”, for although in many cultures hallucinations are a part of spiritual practices tried to be induced by meditation, drugs, or solitude, in modern Western culture, they are often stigmatized, considered either a sign of madness or of a grave illness of the brain.

Pierre Bayard, « Comment parler des livres que l’on n’a pas lus »

  - ebook

 

Lu du 8 au 16 décembre 2020

Mon vote : 

 

 

J’étais sûre, avant de lire l’essai de Pierre Bayard (et à vrai dire, c’était la raison pour laquelle je voulais le lire), que son titre, Comment parler des livres que l’on n’a pas lu, annonce un de ces livres self-help ironiques, tellement fait partie de nos préjugés culturels l’interdiction de parler d’une œuvre sans la connaître. Eh bien, après l’avoir « parcouru », je peux finalement, trente ans après, ne plus me sentir coupable en me rappelant les examens de littérature à l’université, pour lesquels, découragée devant l’immense bibliographie, je trichais souvent en lisant seulement les critiques qui me donnaient une idée sur les contenus. En effet, il semble que, dans le fond, j’avais trouvé la meilleure façon d’en parler !

Roland Barthes, « Fragments d’un discours amoureux »

  – e-book

 

Lu du 16 au 27 novembre 2020

Mon vote : 

Généralement, les approches ludiques de Roland Barthes me fascinent, pourtant j’ai trouvé que dans ses Fragments d’un discours amoureux elles sont (juste) un peu forcées.

Peut-être parce que je m’attendais à un essai semblable à l’éblouissant Plaisir du texte (dont j’ai écrit – en anglais – quelques mots ici) où, au lieu de l’analyse sur texte que le titre semble suggérer, on est mis devant un fascinant portrait du texte devenu corps, non seulement concret mais sexuellement chargé – intellectuellement parlant, bien sûr, ce qui rend le tout encore plus incitant. (Il est vrai, il y a une certaine liaison entre les titres et les thèmes des deux œuvres, dans leur effort de la traduction d’une émotion dans un signe linguistique et vice versa  - ce qui n’a rien d’étonnant, bien sûr, vu que l’auteur est un fameux sémiologue).

Yuval Noah Harari, „21 de lecții pentru secolul XXI”

 

– e-book

 

Perioada lecturii: 8 – 27 octombrie 2020

Votul meu: 4/5 stele

 

 

Să spun drept, abia am așteptat să citesc 21 de lecții pentru secolul XXI, în primul rînd pentru că m-au fascinat de-a dreptul celelalte două cărți ale lui Yuval Noah Harari, și pe urmă pentru că autorul însuși a considerat-o, așa cum mărturisește în introducere, o continuare firească a lor, analizînd prezentul, după ce Sapiens (despre care am scris în engleză aici) a analizat trecutul, iar Homo Deus (despre care am scris, tot în engleză, că recenzez mereu în limba în care citesc, aici ) viitorul. Din păcate, de astă dată narațiunii istorice i-a luat locul prelegerea, ceea ce-i dă pe alocuri aspectul, bine zicea Helen Lewis în recenzia ei din The Guardian  unei cărți motivaționale, în ciuda intenției (sau a pretenției) auctoriale că nu oferă neapărat soluții, ci mai curînd material pentru dezbateri.

Cele 21 de „lecții” sînt grupate în cinci părți menite să ofere o imagine de ansamblu asupra provocărilor tehnologice și politice ale lumii actuale, să analizeze în ce măsură amenință ele viitorul lui sapiens și dacă pot fi contracarate, să afle dacă postadevărul e doar un eufemism pentru minciuna în care se refugiază contemporaneitatea pentru a scăpa de ele sau o constantă a umanității și în fine, să caute soluții de protecție și redefinire a eului în acest context.

Gregor von Rezzori, “The Snows of Yesteryear”

– kindle 

Read from August 17^th to September 21^st 2020

My rating: 

 

The Snows of Yesteryear is one of the best memoirs I have ever read. Not only the characters portrayed are fascinating (the telluric Cassandra, the neurotic Mother, the burlesque Father, the fairylike Sister and the down-to-earth Bunchy) but also, but especially the reconstruction of a lost era and of a lost land are truly magical: an era of bygone sunny even-when-cloudy days lived in a town that, belonging first to an Austrian defunct empire, then to a Romanian ephemeral kingdom and finally to a dystopic Soviet Ukraina, changed its name accordingly “from Czernowitz to Cernăuţi to the present Chernovtsy”. The narrative voice tries and brilliantly succeeds to recapture the spirit of that era in which

We did not live our own lives. Our lives were being lived by our period.

K.J. Mecklenfeld, „Cartea miracolelor”

 – Ilustrații de Joanna Bucur. Humanitas Junior, 2020. ISBN 9789735068707. 280 p. 

Perioada lecturii: 19 - 29 august 2020

Votul meu: 

S-a întîmplat așa. A bătut Cartea miracolelor tot drumul din Olanda pînă-n Canada ca să ajungă la mine din generozitatea autoarei (mulțumesc, K.J. Meckenfeld, mulțumesc!) pe 18 august, la o lună după ce a fost trimisă, că așa funcționează poșta în vremuri pandemice). Am început s-o citesc chiar a doua zi cu toate că știam prea bine, cînd m-am apucat de ea, că n-am să am timp să-i scriu recenzia pe care n-aveam nici o îndoială că o va merita, pentru că n-am fost în stare s-o pun pe raft să aștepte vremuri mai liniștite, cînd dragonul acela de pe copertă mă tot ademenea cu promisiunea unor aventuri albastre, albastre (și cine poate rezista la cîntecul de sirenă al celei mai frumoase culori din lume?)

După cum bănuiam deja, Cartea miracolelor n-a dezamăgit nici un pic orizontul meu de așteptare, oferindu-mi zece zile de minunății pe care le-am înghițit pe nerăsuflate, urmate, e drept, de vreo trei săptămîni de remușcări că nu găseam timpul să scriu măcar cîteva rînduri despre ele. Așa că mi-am zis că e timpul să încerc să încropesc ceva, chiar dacă în grabă și printre picături (Doamne, cine a zis că dacă muncești de acasă e mai simplu, habar n-avea despre ce vorbea), sperînd ca ceea ce voi spune să reflecte măcar parțial delectarea cu care am urmărit ceea ce i se întîmplă lui Finn Stormwind, așa cum, acum patru ani (au trecut deja patru ani!) urmăream cu sufletul la gură peripețiile lui Hendrik de Mol în căutarea planetei lui de aur (și despre care am scris, mult mai inspirat și mai pe îndelete, aici ).

Lucian Boia, „Sfîrșitul Occidentului? Spre lumea de mîine”

- Humanitas 2013. ISBN 978-973-50-4010-9. 124 p.

Perioada lecturii: 1 – 6 iulie 2020

Votul meu: 

Am citit pînă acum vreo șase cărți ale lui Lucian Boia, și ideile expuse acolo m-au convins și entuziasmat de fiecare dată (după cum se vede și din recenziile mele superlative, la care îmi permit să fac discret trimiteri): cînd a spus că românii (ca și alte nații de altfel) își regîndesc periodic istoria, mistificînd-o pentru a conveni orizontului de așteptare al unui anumit moment (Două secole de mitologie națională), ba mai mult, întrețin în mod artificial și în scop politic anumite mituri naționaliste cu caracter autoritar și xenofob, care devin adesea o frînă în dezvoltarea țării (Istorie și mit în conștiința românească); cînd a observat incapacitatea românului de a renunța la folosul personal pentru binele public (Strania istorie a comunismului românesc) ca și lipsa lui de vizionarism, superficialitatea și adaptarea categoriilor morale la interesele personale (De ce este România altfel); în sfîrșit, atunci cînd a desacralizat  Mitul democrației, în care a văzut o utopie ca atîtea altele, dar care a împins omenirea spre progres. 

Julian Barnes, „Zgomotul timpului”

 – The Noise of Time, traducere de Virgil Stanciu. Nemira 2016. ISBN 978 606 758 622 0. 206 p.

Perioada lecturii: 20 – 30 iunie 2020

Votul meu: 4/5 stele

Spunea Miron Costin cîndva, „...nu suntu vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi” și nu există poate cuvinte mai potrivite pentru a ilustra destinul lui Dmitri Dmitrievici Șostakovici, marele compozitor rus care a inspirat biografia ficțională a Julian Barnes, Zgomotul timpului. Chiar dacă nu a avut destinul lui Osip Mandelstam, poetul care a plătit cu viața epigrama pe care a compus-o împotriva lui Stalin (sintagma titlului e preluată de altfel din memoriile acestuia, fiind un citat în citat, dat fiind că reprezintă definiția pe care poetul Alexander Blok a dat-o istoriei), soarta sa a fost la fel de tragică, pentru că, în anii Marii terori dar și după aceea, a fost forțat permanent să-și redefinească atît condiția umană cît și cea artistică. 

Cele trei părți ale romanului consemnează trei momente de cotitură în viața compozitorului, tot la doisprezece ani (1936, 1948, 1960), fiecare dintre ele începînd cu afirmația devenită leitmotiv că acela era „timpul cel mai rău” (dar nu spunea Shakespeare că „cel mai rău nu este/ Cît încă putem spune: Acum e cel mai rău”?)  

Iacob Negruzzi – „Amintiri din Junimea”

 – Humanitas 2011. Ediție îngrijită de Ioana Pîrvulescu ISBN 978-973-50-3750-5 (pdf)

 

Perioada lecturii: 25 mai – 8 iunie 2020

Votul meu: 

Dată fiind formația mea filologică, e destul de rușinos că n-am citit Amintirile lui Negruzzi niciodată de la un capăt la altul pînă acum (și e de mirare că nu mi-au picat la nici un examen 😊). O explicație ar fi poate că atît de multe dintre poveștile de acolo au intrat în cultura mea generală, încît nu mi s-a părut niciodată o prioritate această lectură, comparativ teancul de cărți necitite de pe noptieră. 

Iar acum că i-a venit în sfîrșit rîndul și pot confirma că nu am aflat multe lucruri noi, am savurat nevertheless fiecare pagină pentru că (are dreptate Ioana Pîrvulescu, cînd spune în Prefață că portretul colectiv făcut de Negruzzi Junimii este memorabil în ciuda talentului său literar destul de modest) volumul este mult mai mult decît informațiile pe care le conține, oricît de prețioase are fi ele. 

Oleg Garaz, „Territoria”,

 - Nemira 2018.ISBN 978-606-43-0261-8. 212 p.

Perioada lecturii: 23 mai – 1 iunie 2020

Votul meu: 

Din păcate, cunoștințele mele de literatură basarabeană contemporană sînt aproape nule. Imediat după Revoluție am citit, cu entuziasmul epocii, ceva poezie, mai ales Grigore Vieru și Leonida Lari, dar mai apoi am neglijat-o complet, din motive mai mult sau mai puțin frivole – valul de carte nouă occidentală care inundase piața, lecturile interzise de comuniști și care deveniseră brusc accesibile, goana după best-seller-uri (ei, da, am picat și eu în plasa asta de cîteva ori 😊) etc. etc. etc. 

Nici măcar Territoria, care-și aștepta de doi ani rîndul într-un teanc înalt de cărți dăruite de vărul meu nu am început-o din dorința de a îndrepta acest neajuns, mai ales că numele lui Oleg Garaz, cu rezonanțele sale exotice, m-a făcut să cred inițial că e vorba de o traducere. Nu mică mi-a fost mirarea cînd am  aflat nu numai că autorul este moldovean ci și profesor universitar la Academia din Cluj (unde, că nu degeaba-i lumea mică, lucrează și sora mea).

Cu atît mai plăcută a fost așadar surpriza descoperirii acestei autoficțiuni, care mi-a dezvăluit o lume în același timp familiară și diferită. Familiară în ansamblu, căci anii 80, cînd comunismul își trăia ultimele clipe, dar nu mai puțin represive, au fost și anii tinereții mele. Diferită în detalii, pentru că mecanismul terorii a găsit mereu forme ingenioase și originale de insinuare, în funcție de criterii geografice, sociale și/ sau politice, atît în viața publică cît și în cea interioară a victimelor sale.