Alexandr Soljenițîn, "Arhipelagul Gulag" - vol. I

 – e-book

Perioada lecturii: 

13 decembrie 2015 - 31 ianuarie 2016

Votul meu:

Homo homini lupus

Urmăresc cu interes de vreo săptămînă încoace o dezbatere furioasă în presa românească despre trecutul legionar al intelectualității noastre interbelice și despre felul în care ar trebui să ne poziționăm față de acest trecut, dezbatere care se reduce în fond la controversata întrebare: scuză certa valoare a unei opere pe omul lipsit de valori morale care a creat-o?

Nu am să dezvolt răspunsul meu categoric negativ la această chestiune (care oricum are marele defect, cum bine observa cineva, de a face confuzie între etic și estetic), ci am să mă opresc asupra unei alte întrebări pe care dilema în cauză a generat-o: care este mai gravă, crima antisemită sau  cea politică? Mugur Varzariu, într-o replică acidă la un articol al lui Andrei Pleșu, care între altele susținea că ar fi nedrept să se facă distincția între victimele holocaustului și cele ale comunismului, afirmă că una este să mori pentru o idee (politică, religioasă etc.) și alta este să mori pentru un lucru pe care nu-l poți controla (rasa). Care va să zică, dacă am înțeles bine, există crime nobile, justificate moral, si crime absurde, lipsite de rațiune.

N-am să insist acum asupra faptului că rezultatul e cam același pentru victimă, indiferent de motivele exterminării ei, pentru că mi se va replica (articolul chiar anticipează o asemenea reacție) că privesc lucrurile din punctul de vedere al consecințelor asupra victimei, cînd aici e vorba mai ales despre mentalitatea ucigașilor. Ceea ce vreau să spun este că tocmai această diferențiere între mentalități e artificială, în contextul în care omul își scuză  cruzimea cu argumente înălțătoare de cînd există pe acest pămînt. De aceea nu, eu nu prea văd vreo diferență între atrocitățile antisemite descrise în Jurnalul lui Mihail Sebastian sau în Se questo è un uomo al lui Primo Levi și cele comuniste din Arhipelagul Gulag al lui Soljenițîn, de exemplu, al cărui prim volum tocmai l-am terminat de citit.

Masivul memorial Arhipelagul Gulag este încă o dovadă incontestabilă a faptului că omul nu ucide sau torturează cu adevărat pentru o idee, cum crede domnul Varzariu, ci pur și simplu pentru că poate, pentru că se trezește deodată într-o poziție de forță de pe care nu-l mai oprește nimeni să se dezlănțuie.

Ca o paranteză, dacă a fost ceva care m-a amuzat (amar) în această carte cutremurătoare, a fost să aflu că Lenin (inițiatorul terorii roșii, da, da, el, nu Stalin) voia să dea o lege de închidere a granițelor pentru că se temea că lumea din afară, văzînd realizările mărețe ale guvernului socialist,  o să năvălească în URSS. Cine știe, poate au existat naziști care au simtit același lucru pentru lagărul lor iubit.

În rest, această operă hibridă, ceva între un memorial de detenție și o analiză critică a legislației sovietice, este plină de relatări cu atît mai înfiorătoare cu cît cruzimea faptelor evocate depășește (autorul chiar spune asta undeva) imaginația celor mai prolifici scriitori de horror. Nimic nu are măcar o aparență de decență într-o lume kafkiană în care protagoniștii se transformă brusc în Gregor Samsa, gîngănii respingătoare numai bune de a fi strivite sub talpă.

La început e arestarea, ale cărei metode variate trădează ambiția arestatorilor de-a duce pe culmile perfecțiunii joaca de-a șoarecele și pisica. Astfel, nefericitul poate fi luat cu japca de la poarta fabricii, de pe masa de operație (!), în timpul unei vizite la închisoarea unde un membru al familiei este deja deținut și așa mai departe. Arestatorul, mare iubitor de măști, se poate deghiza în călător care cere găzduire, în casier de la electricitate, în administrator de cinematograf etc.

Nici motivele arestării nu suferă de lipsă de imaginație, chiar dacă în fond se reduc la dorința anchetatorilor de a realiza cifrele de control ale unui plan precis de umplere a închisorilor (nu, nu-s ironică). Este biata femeie care a fost închisă doar pentru că a venit să întrebe la poliție ce o să se întîmple cu sugarul vecinei ei care fusese deja arestată o victimă ideologică? Este bărbatul arestat în locul vecinului său care n-a fost găsit acasă un dușman de clasă? Ca să nu mai vorbesc despre doar aparent absurda poveste a garniturilor de tren a căror modernizare a fost propusă de un tovarăș de la Comisariatul Poporului, suspectat imediat de intenții criminale și împușcat. Înlocuitorul lui care-i vînase postul și crease atmosfera de suspiciune nu numai că adoptă aceeași măsură și este decorat, dar cînd, în beția succesului o aplică exagerat iar inginerii îl avertizează de pericol, ei sînt aceia care „au fost pe bună dreptate împușcați pentru neîncrederea în posibilitățile transportului socialist.”

Arestați și condamnați pentru vini imaginare au fost preoții cu enoriașii lor cu tot, călugării și călugărițele (ale căror chilii evacuate vor fi numai bune de transformat în celule), cei suspectați că ar fi ascuns aur, de care statul avea mare nevoie, „cozile de topor” (cei care se împotriveau, deși nu erau chiaburi, activiștilor responsabili cu colectivizarea), sau „sabotorii agriculturii” care, de exemplu, se făceau vinovați de crima de a fi cules spicele rămase pe jos în urma recoltării. La închisoarea Krestî din Leningrad, în decembrie 1932, se aflau printre cei două sute șaizeci și cinci de condamnați la moarte, pentru vini mai mult sau mai puțin imaginare, șase asemenea sabotori, niște colhoznici care, după ce au cosit fînul colhozului, s-au întors să cosească pentru vacile lor ce mai rămăsese pe mușuroaie:

Dacă Stalin n-ar mai fi ucis niciodată pe nimeni, numai pentru acești șase țărani... I-aș fi socotit vrednic să fie executat prin tăierea în patru! Și mai cutează unii să cîrîie: „Cum ați îndrăznit să-l demascați?", „să tulburați măreața umbră?", „Stalin aparține mișcării comuniste universale!" Da. Și codului penal. De altfel, Lenin și Troțki cu ce sunt mai buni? Ei au început!

Dar ce părere aveți despre catastrofa etnică a țăranilor deschiaburiți care, între 1929 si 1930 sînt trimiși cu milioanele spre « țara GULAG », cu toată familia lor? Imaginați-vă lungile lor convoaie și încercați să le diferențiați de cele ale evreilor în drum spre lagărele de exterminare, argumentînd că măcar au murit pentru o cauză, ei și mai ales copiii lor.

A, și apropo de lagăre, știați că deținuții ruși găsiți la Buchenwald au fost trimisi și ei la închisoare, suspecți tocmai pentru că au îndrăznit să supraviețuiască? De altfel, prizonierii ruși erau culpabilizati și renegați cu indignare de regim, pe principiul revoluționar că „ostașul incomparabilei Armate Roșii nu se constituie prizonier!”

După arestare venea momentul altor plăceri rafinate din partea puterii: ancheta.  Soljenițîn enumeră nu mai putin de 31 de metode de tortură, fizice, psihice și combinate, între care injuria, umilirea, boxa cu ploșnițe, lipsa de somn, fractura coloanei vertebrale sau cămașa de forță.

În sfîrșit, dacă supraviețuia șocurilor administrate pînă atunci, bietul martir politic era numai bun de trimis într-una dintre celulele de 25 de locuri care adăposteau peste 300 de oameni (autorul povestește că nimerind la un moment dat într-una cu 80 de persoane i s-a părut culmea confortului) și în care suprema fericire a deținutului era să constate că vasul pentru făcut nevoile nu lipsește:

Fantezia scriitorilor este săracă în comparație cu realitatea existenței indigenilor din Arhipelag. Cînd vor să scrie ceva de rău, denigrator, despre închisoare, se leagă întotdeauna de hîrdăul care ține loc de closet. Acesta a devenit în literatură simbolul închisorii, simbolul umilinței și al putorii. O, cîtă superficialitate! Păi oare hîrdăul este un rău pentru deținut? Este invenția cea mai caritabilă a temnicierilor. Toată groaza începe din clipa cînd hîrdăul lipsește din celulă.

Așadar dragii mei, dacă erați și voi de părere că există unele crime mai justificabile decît altele, citiți Arhipelagul Gulag pentru o rapidă revizuire de opinie. Nu este o lectură confortabilă, desigur, dar la urma-urmelor numai Sofocle, și el într-un inexplicabil acces de optimism, mai putea crede că „minuni mai mari ca omul nu-s”. Asta dacă nu cumva era pur și simplu sarcastic.

Am să închei cu un citat din marele Lenin, incomentabil:

„Tovarășe Kurski! ca o completare la discuția noastră vă trimit ciorna unui paragraf suplimentar al Codului Penal... Sper că ideea principală este clară, cu toate neajunsurile ciornei: să se evidențieze în mod deschis teza principală și justă din punct de vedere politic (și nu numai în sens juridic îngust), care motivează esența si justificarea terorii, necesitatea și limitele ei. Tribunalul nu trebuie să elimine teroarea; a promite acest lucru ar fi o autoamăgire, sau amăgire, ea trebuie argumentată și legiferată în principiu, clar, firesc și fără înflorituri. Formularea trebuie să fie cît mai largă cu putință, fiindcă numai simțul revoluționar al dreptății și conștiința revoluționară vor hotărî condițiile de aplicare, mai mult sau mai puțin largă, în practică.

Cu salutări comuniste, Lenin.”