Dan C. Mihăilescu, "Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare"

- Humanitas 2013. ISBN 978-973-50-4250-9 ; 194 p.

Perioada lecturii: 5 – 17 octombrie 2016

Votul meu:

Cînd palatul şi biblioteca nu mai sînt decît nişte închisori ceva mai rafinate

După dezamăgitoarele lecturi ale romanelor unor scriitoare ca Cella Serghi  şi Anişoara Odeanu, începusem să cred că îndemnul lui Heliade-Rădulescu (uşor adaptat pentru a se potrivi contextului în „Scrieţi, fetelor, orice, numai scrieţi”) se reverberase pînă în perioada interbelică, pentru a umple locul acela unde ar fi trebuit să se afle literatura noastră feminină şi care părea sa fie ocupat cu adevărat doar de un singur nume şi acela pus în dreptul scrierilor de calitate, dar care nu-s capodopere: Hortensia Papadat-Bengescu. A trebuit să-mi pice în mînă cartea lui Dan C. Mihăilescu, Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare, ca să-mi revizuiesc opiniile, vorba lui Caragiale, pe ici pe colo,  şi anume în punctele esenţiale.

E adevărat că opera celor paisprezece figuri evocate (şi care nu toate aparţin numai perioadei interbelice) face parte din zona aceea a literaturii care ezită între ficţiune şi non ficţiune, fiind vorba de jurnale, memorii şi epistole, dar, poate că, aşa cum susţine autorul în prefaţa sa, memorialistica s-ar cuveni şi ea inclusă în beletristică, alături de literatura epistolară. Pînă una alta însă, pentru că, aşa cum se întîmplă cu operele de acest fel, graniţa dintre autor şi narator se estompează, figurile evocate, plătind într-un fel sau altul, ca să împrumut frumoasa metaforă a autorului,  vamă atît vieţii cît şi literaturii, se transformă în eroine exemplare, dînd naştere, în viziunea lui Dan C. Mihailescu, a trei tipuri, la fel de  exemplare, ale feminităţii româneşti: prinţesa, intelectuala, martira.

Fiecare dintre ele îşi vede destinul îngrădit de vremurile tulburi care năvălesc asupră-i, astfel încît tema „feminităţii exemplare” se împleteşte cu tema ratării, creînd o imagine dezolantă a continuităţii în eşec sub presiunea evenimentelor care au dezorientat fie sufletele, fie trupurile, fie ambele, măcinindu-le sub pietrele de moară ale istoriei.

Povestea începe cu ce ar fi trebuit să fie epoca de aur a intelectualităţii româneşti, perioada interbelică:

În ciuda realizării unora, în ciuda celebrităţii, chiar mondiale, a altora, cartea generaţiei '27 este una a ratărilor: biografic şi bibliografic, emoţional şi istoric, psihologic şi politic, profesional şi moral. Iar patima confesivă, fie prin jurnalul scris la cald, fie prin memorii, evocări, interviuri, fie prin corespondenţă, a fost şi încă este, în cazul de faţă, mult mai mult decât obedienţa faţă de moda epocii Gide-Papini.

Într-adevăr, chiar de la prima figură evocată, Regina Maria, aparent cea mai luminoasă, sentimentul eşecului se detaşează imediat, spectru inexorabil care însoţeşte confesiunile unei personalităţi care ar fi putut schimba istoria dacă n-ar fi avut neşansa de a se naşte femeie:

Aş vrea să fiu rege. Simt că mi-aş strînge oamenii laolaltă cu o energie aprigă. Este nevoie de mîna unui stăpîn. În cazuri extreme este nevoie de mijloace extreme.

Toate cele patru „castelane” evocate, Regina Maria, Maria Cantacuzino-Enescu, Zoe Cămărăşescu şi Cella Delavrancea, ridicînd pe rînd cîte un colţ din cortina lăsată peste controversat de fascinanta epocă interbelică, nu numai că ne lasă să întrezărim scene dintr-o lume dispărută pe vecie, dar ne oferă în mod indirect şi explicaţia drumului pe care acea epocă şi l-a ales, efect al unei lipse pe care regina a remarcat-o tăios şi concis („Imaginaţia este, de fapt, un dar rar. Scriitorilor noştri le cam lipseşte.”). Capricioase, tumultoase, sensibile şi foarte inteligente, ele devin cronicarii vremurilor moderne, uneori admirativi, uneori maliţioşi, uneori tragici, oferind în orice caz o perspectivă proaspătă şi neaşteptată asupra unor figuri şi evenimente pe care istoria le înţepenise în imagini imuabile: indeciziile şi slăbiciunile lui Nando (regele Ferdinand) aşa cum sînt ele relatate de Regina Maria, zgîrcenia lui Iacob Negruzzi, morga academică a lui „Tuti” Maiorescu şi scorţoşenia lui Duiliu Zamfirescu din evocările lui Zoe Cămărăşescu, dezastrele în iubire, uneori tragi-comice, ale „prinţesei moldave” Maria Cantacuzino-Enescu, culminînd cu aceea pentru Nae Ionescu, personaj central şi în viaţa capricioasei Cella Delavrancea, copil teribil şi nonconformist cînd nu e răuvoitor de-a binelea:

...proverbiala subiectivitate dătătoare de fiori a Cellei: „La Băneasa am ascultat jalnicele creaţii ale lui Enescu. Suita sătească este nocivă datorită lipsei de forţă. Şi atît de ovreiască încît mi-a amintit prin transpunere de Marcel Iancu! Cum se mai răzbună elementele bastarde ale unei rase pentru că nu au fost luate în seamă. Nimeni nu s-a gîndit să le stăvilească şi pătrund din nefericire în tot ce este mai important!”

Zidurile palatului nu mai oferă de mult protecţie şi intimitate acestor „suflete tari”, ci s-au transformat într-o închisoare pe cît de luxoasă pe atît de sufocantă.

Veriga de legătură între „castelane” şi „erudite” (Alice Voinescu, Annie Bentoiu, Pia şi Cornelia Pillat), adică între perioada interbelică şi perioada aceea tulbure de la sfîrşitul războiului şi începutul comunismului este constituită de Jeni Acterian, evocată într-unul dintre cele mai frumoase capitole ale cărţii, „Abecedar pentru Cartea ratărilor”. Singura ei operă, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, oferă un tablou atît de fidel al generaţiei interbelice încît autorul sugerează profesorilor de liceu să înceapă studiul acestei perioade a literaturii noastre cu ea.

Agonia acestei feminităţi, a cărei vulnerabilitate a crescut direct proporţional cu excesele propriei forţe de caracter, dă seama o dată mai mult de ratarea unei generaţii cu potenţial uriaş. În filigranul acestei (de)căderi se pot – şi se cer – întrevăzute nu reuşitele, nu individualităţile salvate, într-o măsură sau alta, de la răzbunările istoriei, ci enormul potenţial uman, intelectual, spulberat în România anilor 1940-1964. Căci Jeni Acterian nu este un caz izolat, e „doar” un factor exponenţial.

Vocea lui Jeni Acterian prefigurează celelalte voci ale intelectualităţii feminine, care se vor refugia în bibliotecă pentru a scăpa de barbaria epocii ca să realizeze că dincolo de uşile grele nu mai e nimic, nici siguranţa pămîntului moştenit (ce dulce amară e evocarea Miorcanilor pillatieni de către Pia şi Cornelia!), nici prestanţa numelui de veche viţă boierească (Annie Bentoiu) sau a titlurilor academice de prestigiu (Alice Voinescu). Incitantă la lectură a fost, pentru mine cel puţin,  observaţia scriitorului că Jurnalul lui Alice Voinescu s-ar situa în prelungirea celui al lui Mihail Sebastian, descrierea atrocităţilor Dreptei fiind completată, în aceeaşi cheie gravă, cu cea a atrocităţilor comuniste:

...venind la puţină vreme după Jurnalul lui Mihail Sebastian, Jurnalul lui Alice Voinescu umple şi celălalt taler al balanţei, ca să zic aşa. Mărturia lui Sebastian se oprea la barbaria Dreptei şi se sfîrşea în iarna lui 1944. Mărturia lui Alice Voinescu (cele 32 de caiete cuprind perioada septembrie 1929 – mai 1961) desfăşoară cealaltă jumătate a sferei. Altfel spus, face pod peste ambele maluri ale aceleiaşi ape negre: ea se înfioară în anii ’30 de furia legionarismului, dar devine victima barbariei comuniste a anilor ’50.

Şi astfel, ajungem la ultimul cerc al infernului, în anii „obsedantului deceniu”, în care închisoarea nu mai are nici măcar aparenţa refugiului, ci devine instrument de tortură la vedere. E cercul „martirelor”, începînd cu mama Monicăi Lovinescu, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, trecînd prin treimea „feminităţii torturate”: Lena Constante, Adriana Georgescu şi Oana Orlea, pentru a sfîrşi cu vocea molcomă a Aniţei Nandriş, cuminte replică ţărănească la tonul exuberant princiar al Reginei Maria. Ca şi în celelalte cazuri, autorul preferă să citeze extensiv, făcînd doar notaţii inspirate pe margine şi introduceri punctuale în subiect:

  

Oricine frecventează, cu sfială sau stupoare, cu oroare şi revoltă sau cu jalnică resemnare ceea ce lumea de specialitate numeşte cu ifos academic „literatura universului concentraţionar” va fi constrîns să accepte în final că, faţă de suferinţele bărbaţilor, feminitatea torturată e ceva cu mult mai degradant, mai greu de imaginat şi suportat sufleteşte.

Cartea lui Dan C. Mihăilescu propune aşadar un altfel de itinerar al scriiturii feminine româneşti, care, deşi trece prin vama închisorilor şi este jalonat de suferinţe, eşecuri şi limitări, duce spre o luntre a lui Caron ce îi dirijează reprezentantele, surprinzător, nu spre infernul uitării ci spre purgatoriul marii literaturi.  

N.B. De citit neapărat:

Pia Pillat, Zbor spre libertate (The Flight of Andrei Cosmin)

Cornelia Pillat, Eterna întoarcere

Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Scrisori către Monica

Lena Constante, Evadarea imposibilă (L’évasion silencieuse)

Adriana Georgescu, La început a fost sfîrşitul (Au commencement était la fin)

Oana Orlea, Ia-ţi boarfele şi mişcă! (Les années volées)

Aniţa Nandriş, 20 de ani în Siberia

Regina Maria, Povestea vieţii mele

Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre şi lumini

Zoe Cămărăşescu, Amintiri

Alice Voinescu, Jurnal

Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat