Amin Maalouf, „Samarkand”

 (Samarcande) Traducere din limba franceză,  Florin Sicoie. Polirom, 2014.

Perioada lecturii: 5 – 21 ianuarie 2018

Votul meu:

S-ar părea că viața lui Amin Maalouf a fost la fel de spectaculoasă ca aceea a eroilor săi. Născut la Beirut în 1949, din părinți creștini, a locuit acolo împreună cu familia pînă în 1975, cînd a izbucnit războiul civil și a fost, așa cum el însuși mărturisește, confruntat pentru prima dată cu atrocitățile pe care oamenii le comit în numele religiei, căci pînă atunci creștinii și arabii conviețuiau pașnic în Liban. Refugiat la Paris, a renunțat la profesiunea de jurnalist pentru a deveni scriitor, publicând mai multe cărți, atît de ficțiune cît și de non ficțiune, toate în limba franceză.

Apărut în 1988, Samarkand, al doilea roman al său, seduce încă din titlu cu promisiunea de a dezvălui cîte ceva din misterele Orientului, promisiune de care se achită magistral, împletind cu finețe realul și imaginarul, informația istorică și ficțiunea cu scopul a recrea acea atmosferă specifică, amestec de intrigi și filosofie, de cruzime și blândețe, de atrocități și poezie a lumii celor o mie și una de nopți. O lume imuabilă, al cărei prezent  se agață cu încăpățînare de trecut, unificând ceea ce părea inițial imaginea a două Persii: una medievală, de la sfîrșitul  secolului al XI-lea și începutul secolului al XII-lea și cealaltă modernă, de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. De fapt trecutul și prezentul nu sînt decît două fețe ale aceleiași monede, chiar dacă la început singura legătură între ele pare să fie făcută numai de un manuscris misterios, care ar fi aparținut lui Omar Khayyam și care, după cum ne informează naratorul chiar din primele rînduri, s-ar afla acum pe fundul Oceanului Atlantic, în burta Titanicului.

În cele patru „cărți” ale sale, cîte două pentru fiecare plan temporal, romanul doar pare să dezvolte binecunoscutul motiv al manuscrisului găsit, de vreme ce Manuscrisul se transformă repede în al treilea erou al naratiunii, peripețiile sale fiind tot atît de palpitante ca ale celorlalți doi protagoniști.

Planul trecutului evocă figura lui Omar Khayyam, urmărindu-i destinul de la sosirea în Samarkand, pînă la moarte, șaizeci de ani mai tîrziu. Deja cunoscut în toată Persia, atît ca poet cît și ca învățat, tânărul este uneori invidiat și contestat, motiv pentru care se trezește implicat într-un conflict stradal care-l va aduce în fata unui bătrân cadiu. Acesta, recunoscîndu-l, îi oferă în dar un caiet din „kaghez chinezesc, cea mai bună hârtie care se va fi produs vreodată în atelierele din Samarkand”, în care să-și scrie poemele, sfătuindu-l totodată să nu le arate la nimeni, dat fiind că, așa cum i-a dovedit-o experiența pe care tocmai a avut-o, trăiesc într-o epocă a „tainei și a fricii”, în care „trebuie să ai două fețe, una s-o arăți mulțimii, iar pe cealaltă ție și Creatorului tău”.

Intervenția naratorului în acest punct al povestirii are dublu rol: pe de o parte să creeze impresia de autenticitate (convingînd cititorul că nimic nu este imaginar din ceea ce evocă, de vreme ce a fost reconstituit pe baza notelor de pe marginea manuscrisului) și de cealaltă parte să facă o legătură între prezent și trecut, înfigînd, ca să zic așa, un prim cîrlig narativ între cele două planuri temporale:

Or, cartea e chiar aceea pe care eu, Benjamin O. Lesage, aveam s-o țin într-o zi în propriile-mi mâini. A fost întotdeauna aidoma la atingere, presupun. O piele groasă, aspră, adâncituri în formă de coadă de păun, margini de pagină neregulate, roase. Dar, când o deschide Khayyam, în acea noapte de vară de neuitat, nu vede decât două sute cincizeci și șase de pagini goale, încă fără poeme, fără picturi, fără comentarii pe margini, fără miniaturi.

Pe baza acestei cărți misterioase se schițează portretul unui Omar Khayyam detașat și visător, asistînd la evenimente istorice importante fără să participe cu adevărat la ele, „privitor ca la teatru” la zbuciumul unei lumi care lui îi folosește doar ca sursă de inspirație. Fără să vrea, el a hotărât totuşi, prin deciziile sale (sau cel puțin așa afirmă Manuscrisul), destinul a două alte nume faimoase din istoria Persiei: Nizam al-Mulk, „care a guvernat-o” și  Hasan Sabbah, „care a terorizat-o”. Primul, eminența cenușie din spatele sultanului, a fost cel care i-a oferit poetului protecție și sprijin financiar, și deși îl va angaja pe Sabbah la recomandarea lui, nu-i va purta totuşi niciodată pică acestuia că a facilitat intrarea la curte a celui care va deveni cel mai mare dușman al său. Al doilea, întemeietorul teribilului Ordin al Asasinilor, îşi va arăta prețuirea sinceră pentru poet în felul său brutal candid, asasinîndu-i tovarășul și furîndu-i manuscrisul numai ca să-l determine să i se alăture în munți, pentru că suferea de singurătate. Dar Omar preferă să considere caietul pierdut și se retrage la Nishapur, unde va și muri, la 84 de ani, și unde va fi îngropat cu toate onorurile cuvenite celui mai mare înțelept, poet și astronom al Persiei.

Partea a doua, în planul prezentului narativ, relatează peripețiile lui Benjamin O. Lesage, detectiv ad-hoc pornit în căutarea Manuscrisului, de existența căruia aflase întâmplător de la o rudă îndepărtată. Pasiunea pentru Khayyam  este de fapt o moștenire sentimentală de la părinții săi, care l-au numit Omar în cinstea poetului, pentru că, descoperind de la prima întîlnire pasiunea comună pentru poetul persan, au pus această pasiune nu pe seama coincidenței, ci a predestinării. Și poate au avut dreptate, căci destinul naratorului pare să-l copieze pe cel al lui Omar Khayyam, măcar pe plan social și sentimental dacă nu și creativ: ca și acesta, abia sosit în Persia, va încerca să evite să se amestece vîltoarea evenimentelor, într-o țară care făcea primii pași spre democrație, luptînd să-și aleagă primul parlament în ciuda opoziției marilor puteri, în special a Rusiei și a Angliei. De asemenea, așa cum Khayyam devenise amantul și pe urmă soțul unei femei implicate politic, Djahane, prietenă apropiată a sultanei, și el devine amantul și apoi soțul unei prințese persane, Șirin. În fine, și el va pierde Manuscrisul în împrejurări pe care nu le va putea controla, manuscris care va urca probabil la suprafață altunde, pentru a deveni obsesia altui narator, căci nu renăscuse deja din propria cenușă după incendiul care a mistuit cetatea lui Hassan Sabbah?

Romanul este însă mai mult decît reconstituirea unei lumi, oricît de pitorească ar fi ea, și mai mult decît evocarea unui geniu, oricît de fascinantă ar fi personalitatea acestuia, aducînd în discuție aspecte noi ale relației complexe dintre Autor, Operă și Cititor, pentru a demonstra că fiecare dintre cele trei elemente este interșanjabil, cei trei protagoniști jucînd fiecare în parte mai multe roluri: Omar Khayyam nu este numai autorul Rubaiatelor din Manuscris, ci și eroul poveștii lui Benjamin O. Lesage; Lesage este atît naratorul-erou din partea a doua cît și autorul  biografiei lui Omar Khayyam, inspirată de adnotările de pe marginea Manuscrisului făcute nu de poet, ci de diverșii cititori în mîinile cărora a căzut caietul; în fine, Manuscrisul însuși se desparte de autorul său, devine autonom și-și urmează propriul destin. Fiecare element al relației schimbă așadar perspectiva asupra celorlalte două, opera de artă creîndu-și cititorul care-l  creează pe artist, care creează opera de artă, care...

Romanul se încheie simetric, cu imaginea Manuscrisului ferecat în burta Titanicului înghițit de ocean, așteptînd cu răbdare să cadă în mîinile unui nou cititor:

...din ultima călătorie, această scenă: urcaserăm la locul de promenadă, într-un colț întunecat și pustiu, schimbaserăm o lungă sărutare.

             Ca să-i prind chipul în mâini, așezasem Manuscrisul pe un loc plat, pe o bornă de amarare. Când îl zărise, Șirin izbucnise în râs, se îndepărtase, apoi, cu un gest teatral, aruncase spre cer:

             — Rubaiatele pe Titanic! Floarea Orientului purtată de giuvaerul Occidentului! Khayyam, dac-ai vedea ce clipă minunată ni s-a dat să trăim!

Nu pot încheia fără să mă refer măcar în treacăt la stilul blînd poetic în care este scris Samarkand, subliniind mai ales cadența molcomă a frazei, a cărei muzicalitate calmă este aproape hipnotică, dînd vocii narative aceeași autoritate cu ale cărei accente ne-a obișnuit, din illo tempore încoace, vocea care ne duce în lumea sacră a miturilor:

Înainte de a-și lăsa la loc vălul, ea l-a ridicat și mai mult, slobozind o privire pe care Omar o culege, o absoarbe, ar vrea s-o păstreze. O clipă insesizabilă pentru mulțime, o veșnicie pentru iubit. Timpul are două fețe, își spune Khayyam, are două dimensiuni, lungimea după soare, adâncimea după patimi.