Lucian Boia, „Două secole de mitologie națională”

 – Humanitas 2017. ISBN 978-973-50-5579-0 132 p.

Perioada lecturii: 10 – 23 ianuarie 2018

Votul meu:

Abia ce-am terminat de citit eseul lui Lucian Boia, Două secole de mitologie națională, că m-am și dus fuga pe net, după bunul meu obicei, ca să văd cum l-au primit românii; dar, spre marea mea dezamăgire, în afara unei recenzii destul de plate, Națiunea -geneză, prezent și viitor,  publicată de Z. Ornea în România literară nr. 5, din 2000, și care se mulțumește cu un rezumat reticent al cărții, nu am găsit decît cîteva articole virulent-incoerente, majoritatea atacînd opera (și imaginea) autorului în general, nu numai lucrarea de față, pe care le trec totuși repede în revistă nu ca să le contrazic (sînt prea odihnite, ce rost ar avea?), ci pentru că, în ton cu tema eseului, le găsesc înduioșător de reprezentative pentru patriotismul de operetă al românului, care denunță cu sfîntă indignare orice opinie care nu ridică în slăvi țărișoara și neamul lui cel românesc:  așa de pildă, cel publicat în Cuvîntul ortodox (prima dată cînd aud de site-ul ăsta) în mai 2014, pe care n-am avut răbdare să-l citesc (mai ales că se răstea rău la mine cu tot felul de sublinieri, majuscule și citate scrise cu roșu), dar al cărui titlu rezumă cu siguranță excelent conținutul: “DEMITIZATORUL” LUCIAN BOIA LEGITIMEAZAREVIZIONISMUL MAGHIAR: “Românii nu puteau invoca un DREPT ISTORIC asupraTRANSILVANIEI, care nu aparținuse niciodată României”. Care este sensul acesteinoi teme lansate într-o perioada tulbure de intelectualii fideli AGENDEIEURO-ATLANTICE?; o notificare scandalizată cu accente caragialiene publicată în Ziua veche (nici de site-ul ăsta nu aveam habar) din 23 ianuarie 2013 de Marius Bâtcă sub titlul Rușine, MNAR! De Ziua Unirii, 24 ianuarie, expoziție“Mitul național” și în sfîrșit, un articol care desființează opera scriitorului nu foarte științific dar cu mult suflet, arătînd pas cu pas că, spre deosebire de piepturile unor istorici ahtiați doar de gloria efemeră, doar în pieptul autorului său bate o adevărată inimă de român (ironia îndoielnică am preluat-o chiar de la acel autor, d-l Florin T. Roman – un alt necunoscut, e cert, ignoranța mea nu cunoaște limite), publicat în Napoca News sub titlul Lucian Boia – istoric sau mit? 

Și zău dacă eseul de față merită asemenea reacții incendiare, dat fiind că aduce în discuție adevăruri deja știute de cei care au o oarecare cultură istorică, cu scopul, așa cum o declară de altfel în Cuvîntul înainte, de a întocmi un model care ar putea răspunde la o întrebare care nu-l preocupă numai pe el: este națiunea un concept perimat în secolul al XXI-lea?

Pentru că, oricît ar părea de incredibil, spune autorul, națiunea nu este un concept mai vechi de două secole – ea s-a născut în perioada modernă, fiind „moșită” atît de Rousseau, care în faimosul său Contract social afirmase că suveranitatea aparține poporului, cît și de Herder, care observase, în Idei asupra filozofiei istoriei omenirii, că omenirea e alcătuită din popoare distincte.

Ca alte concepte înaintea ei, națiunea este și ea o „rețetă de fericire”, încercînd, care va să zică, să răspundă acelei nevoi de protecție și acelei speranțe într-un viitor mai bun proprie umanității; ca orice nouă religie, ea este de asemenea o formulă „de solidaritate și de identitate proprie epocii moderne”, apărută ca o necesitate istorică în momentul în care vechile structuri au devenit desuete. Căci înainte de secolul al XVIII-lea lumea avea alte valori, un exemplu edificator putîndu-l oferi Franța care, deși avea multe dintre ingredientele națiunii – limbă, centralizare, aproximativ aceleași granițe încă din anul 1000 – nu a promovat-o decît după revoluția din 1789. Nici la noi nu a fost altfel: cronicarii din secolele al XV-lea – al XVI-lea nu vorbeau de România, ci de state românești. Miron Costin va vorbi, e drept, de latinitatea limbii, dar va privi Unirea de la 1600 doar ca pe un act de cucerire. Abia Gheorghe Șincai va scrie, pe la 1800, o istorie unitară a românilor, fără a prevedea totuşi unirea lor.

Cum se vede, apropierea apoi unirea teritoriilor românești reprezintă un proces gradat, de durată, iar reconstituirea istoriei s-a adaptat proiectelor politice. Românii au fost învățați cum să-și gândească istoria.

Iar acest fenomen, oricît i-ar irita pe ultranaționaliști, nu este unul specific românesc: toate națiunile și-au rescris istoria, ca s-o folosească apoi ca argument pentru propria consolidare. Originile au căpătat o importantă excepțională, „naționalizându-se pînă și preistoria”: imperiul hitit a devenit argumentul legitimității teritoriale a națiunii turce, imperiul roman al celei italiene, cuceririle lui Alexandru cel Mare al celei grecești etc. Și la noi se vehiculează în ultima vreme, fără multe argumente istorice, dar cu nestrămutată convingere și mîndrie națională ideea că spațiul dacic ar fi vatra Europei, locul unde s-au născut toate celelalte limbi și culturi. Și uite așa, după ce, nu mai departe de secolul al XIX-lea românii îi priveau cu jenă, ba chiar cu dispreț pe daci, străduindu-se să-i scoată din istorie pentru a demonstra originea pur latină a limbii și a neamului, acum romanii sînt cei repudiați, în special pe baza ipotezelor formulate de Nicolae Densusianu în Dacia lui preistorică, apărută postum în 1913.

Creație a modernității, creație a unei elite, națiunea îşi reneagă originile recente si elitiste, ancorîndu-se în trecut și în straturile profunde de cultură, păstrătoare ale unui fond peren.

Dar cum a luat naștere națiunea? Altfel spus, care sînt criteriile după care a fost constituită? Autorul enumeră mai multe, precizînd că nici unul dintre ele nu a fost esențial pentru fiecare națiune în parte. Cel mai important pare a fi limba, deși nu este sine qua non, dacă ne gîndim că austriecii vorbesc germana, dar se declară austrieci, basarabenii – româna dar îşi spun moldoveni, iar la polul opus, sîrbii si croații și-au unificat dialectele foarte asemănătoare într-unul singur,  sîrbo-croata, ca să se despartă iar în națiuni distincte mai apoi. Religia joacă și ea un rol, Europa putînd fi împărțită în catolici și protestanți, pe de o parte și ortodocși pe de alta, la care se adaugă factorul islamic (care a dus la divizarea Iugoslaviei). Un alt criteriu ar fi teritoriul, deși uneori unește culturi diferite, iar alteori (destul de des, de fapt) separă culturi asemănătoare (ca în America latină, d.e.) și nu poate împiedica diversitatea culturală (vezi maghiarii din sudul Slovaciei, din Covasna și Harghita, albanezii din Kosovo, evreii etc.). Mai presus de toate acestea este însă „voința de a fi” (ca să preiau sintagma autorului, că și el a preluat-o de la Schopenhauer), exemplul ce mai bun de națiune întemeiată ca voință fiind evreii, care și-au recreat statul antic al Israelului și au reactualizat o limbă moartă, ebraica.

Ca în numele oricărei religii, și în numele națiunii s-au comis crime, justificate de nobila aspirație către o națiune ideală, în care toți să vorbească aceeași limbă. Eforturile de implementare a limbii unice s-au făcut fie prin asimilare culturală, prin sistemul administrativ-educativ și prin emigrație, fie prin expulzare silită și genocid, lucru explicabil (chiar dacă nu pardonabil) prin faptul că decuparea în națiuni făcută după primul război este contestabilă. E drept că în România a reușit, parțial pentru că s-a suprapus în mare măsură peste harta etnografică. Dar în Cehoslovacia nou-creată, ca și în Iugoslavia, deși locuitorii vorbeau limbi apropiate, conflictele au pornit repede de la diferențele istorice și culturale. Poate fi idealizată națiunea pentru că a reușit în unele locuri, și demonizată pentru că a eșuat în altele? Există cu adevărat o diferență între naționalism și patriotism sau este doar o chestiune de grad de intensitate semantic?

Fapt este că în cele două secole de istorie națională nici o nație nu s-a dovedit imună la derivele naționaliste. Fiecare și-a avut momentele de febră.

Comunismul a părut la un moment-dat să ofere o alternativă naționalismului, mai ales în Europa de Est. Odată cu prăbușirea lui, însă, s-au evaporat iluziile și s-a revenit în forță la naționalism. Pe altă cale pare a păși civilizația occidentală, care, după modelul Statelor Unite și al Canadei, s-a aliniat unui set de valori comune, căpătînd un aer de familie din ce în ce mai pronunțat. Încetul cu încetul, Europa tinde să se federalizeze, crescînd interesul pentru comunitatea locală, pentru regiuni și minorități, ceea ce este o lovitură destul de importantă pentru națiune.

Concluziile eseului sînt următoarele: națiunea a fost o necesitate istorică a perioadei moderne; nu națiunea a creat intoleranța și conflictele, care sînt intrinsece umanității, ea le-a oferit doar o justificare; conceptul de națiune ar putea fi ameliorat, ajungîndu-se la o lume formată din comunități distincte, dar avînd același ideal de progres, pentru că ea este cea care a pus în valoare diversitățile culturale, Europa existînd, în fond, prin națiunile ei: „Națiunile au îmbogățit omenirea. Fără ele, lumea ar fi fost infinit mai săracă.”; dacă viitorul va aduce, totuşi, sfîrșitul națiunii, elementele ei constitutive: etnie, limbă, religie etc. nu vor pieri, ci s-ar putea transfigura într-o nouă religie, în contextul în care logica conflictuală actuală nu se mai aliniază modelului național exclusiv, ci se învîrte în jurul unor minorități care se înfruntă pe principii de credință, de inechitate socială, de civilizație etc. Autorul conchide:

Nici unitatea, nici dezbinarea nu mai joacă în principal cartea națiunii.

Și atunci națiunea, în sensul strict al cuvântului, nu va fi fost decît o etapă pe lungul drum al omenirii.

 Închei și eu, enumerînd cîteva informații savuroase – pe unele ne le știam, la altele mi-a plăcut formularea. Oricum, toate ar putea fi reunite sub genericul „știați că”:

•  prin secolul al XVIII-lea, într-o vreme în care o vorbea toată elita Europei, limba franceză era vorbită doar de jumătate din populația Franței;

•  în secolul al XIX-lea se practica jocul celui mai reușit tip uman, iar Michelet era convins că acesta este francezul, pe motiv că englezii sînt prea orgolioși, germanii prea mistici în religie și despotici în politică, iar italienii lipsiți de originalitate. Lumea, declara istoricul francez, n-ar fi nimic fără Europa, care n-ar fi nimic fără Franța;

•  în 1928 a fost semnat înduioșătorul pact Briand-Kellogg, care punea războiul în afara legii;

•  Germaniei i s-au făcut nedreptăți flagrante după al doilea război mondial, cînd spațiul național i-a fost restrîns și 12 milioane de germani au fost evacuați (3 milioane din Cehoslovacia, 8 milioane din Polonia, un milion din Iugoslavia și din alte regiuni): „A fost cea mai mare purificare etnică din istoria Europei, mult superioară prin numărul celor deplasați atît de mediatizatelor purificări recente din Bosnia și Kosovo”;

•  și o ultimă observație, referitoare la atitudinea lumii contemporane față de propriul trecut,  observație care în epoca Trump a cîștigat și mai mult în greutate și pe care o redau integral:

Nu numai germanii au remușcări. Și celelalte mari puteri vest-europene și-au făcut autocritica, cel puțin la capitolul colonialismului și rasismului. Doar societatea americană pare atinsă cu totul superficial de asemenea probleme de conștiință. Nici indienii, nici negrii, nici Hiroshima nu afectează buna conștiință a Americii, credința – de tip mesianic – în dreptatea istoriei americane și a modelului american. Este națiunea cea mai sigură de valorile ei și de rolul ei în lume. Și aceasta, nu în mai mică măsură decît puterea efectiva economică și militară, susține și explică dimensiunea actuală a Statelor Unite și procesul în curs de americanizare al planetei.