Katherine Anne Porter, „Corabia nebunilor”

– Ship of Fools. Traducerea Eugen B. Marian – e-book.

Perioada lecturii: 11 februarie – 11 martie 2018

Votul meu:

Cu toate că mama avea Corabia nebunilor a lui Katherine Anne Porter în bibliotecă de cînd eram copil (din cîte știu, o mai are încă – chiar ediția aceasta, publicată de Cartea românească în 1975 – oare  o mai fi fost reeditată?), și deși pe vremea aceea citeam cam tot ce-mi pica în mînă, nu știu de ce romanul ăsta nu m-a atras – ceva nu-mi plăcea la el, poate coperta (că titlul corespundea destul de bine orizonturilor mele de așteptare), sau poate l-oi fi răsfoit și nu mi-a plăcut stilul, nu-mi amintesc, cert este că îl citesc, iată, la mai bine de 40 de ani de la publicare și la aproape 60 de la apariția sa din 1962.

În orice caz, dacă stilul este cel care m-a făcut să-l ocolesc, trebuie să spun că intuiția mea a funcționat. Nu că nu ar merita să fie citit, de fapt, în linii mari romanul este destul de interesant,  în ciuda aerului ușor demodat și oarecum lipsit de strălucire, cauzat poate și de caracterul hibrid al scriiturii, în sens negativ, nu postmodernist: naratorul este ba omniscient ba introspectiv, preluînd vocea interioară a unuia sau a altuia dintre personaje, dar trecerea de la o ipostază narativă la alta este făcută cu o mai mare grijă pentru echilibru și simetrie decît pentru finețea tranziției (fiecare personaj trebuie să aibă timp egal de apariție, probabil pentru a nu-și putea aroga titlul de erou principal, în detrimentul celorlalte) astfel încît întreg romanul pare să ezite între o abordare modernistă sau realistă a narațiunii.

Mai mult, personajele sînt anti-eroi aproape fără excepție, iar unele atît de nesuferite încît îți vine să-ți spui că-și merită pe deplin soarta care le așteaptă (corabia se îndreaptă simbolic drept în uraganul celui de-al doilea război mondial). Vasul însuși este o vastă menajerie a ticăloșiei, fiecare personaj sau cuplu reprezentînd o ipostază a hidoșeniei sufletului omenesc, de la cea mai evidentă – Lizzi și Herr Rieber, cu prostia lor agresivă, la cea mai subtilă – Jenny și David, cu intelectualitatea lor sterilă. Bineînțeles, această temă principală este alimentată de două teme secundare, antisemitismul și inegalitatea claselor. Inerția chiar și a celor cu aparență cît de cît decentă în fața inechităților sociale și politice ale timpului mi s-a părut destul de bine surprinsă și m-a făcut să mă gîndesc din nou la faptul că tot ceea ce nouă ni se pare retrospectiv inexplicabil și impardonabil în atitudinea  societății civile de atunci este pînă la urmă doar o dovadă a comodității și a indiferenței omului în fața a tot ceea ce nu-l privește în mod direct, indiferență și comoditate care au înlesnit mereu ascensiunea răului:

Doamna Treadwell păstră într-adins tăcere. Poate cel mai rău lucru privitor la indezirabila sa parteneră de cabină era extraordinara vulgaritate a palavrelor ei despre evrei.

Doamna Treadwell este de altfel un exemplu clasic de egocentrist care se mîndrește cu atitudinea sa egocentrică, așteptîndu-se să fie, dacă nu admirată, măcar înțeleasă pentru lipsa de interes de care dă dovadă atunci cînd e confruntată cu problemele celorlalți:

— Grozav m-am săturat de contabilitate morală... Cine sunt Ei? Ce mă privește pe mine ce fac Ei?

Pînă și Freytag, însurat cu o evreică, exclus de la masa căpitanului din acest motiv și silit să împartă masa cu un evreu care-l irită la culme (și pe bună dreptate, Lowenthal este o mostră de clișeu evreiesc, întrupînd cam tot ceea ce dă apă la moară antisemitismului), nu poate păși în afara prejudecății vremurilor, crezînd sincer că prin căsătorie și-a ridicat soția, și că e de datoria lui să înceapă un proces de purificare a sîngelui ei negerman, nepatriotic:

Tu nu mai ești o evreică, ci soția unui german; sângele copiilor noștri va curge la fel de pur ca al meu, curentul tău pângărit va fi curățat în vinele lor germane.

Cît despre felul în care este tratată pătura de jos a societătii, reprezentată de personajul colectiv înghesuit pe puntea de la clasa a treia („Opt sute șaptezeci și șase de suflete: spanioli, bărbați, femei, copii, muncitori de pe plantațiile de zahăr din Cuba, care sunt expediați îndărăt în insulele Canare și diferite alte ținuturi ale Spaniei, de unde sunt originari, după crahul produs pe piața zahărului”), atitudinea de dispreț suveran a căpitanului vasului față de ei nu are nevoie de comentarii suplimentare:

...pe Căpitan îl tulbura totdeauna, îl agasa, îl scotea din sărite, să vadă cum clasele de jos petrec. și nimic nu-l putea sâcâi mai mult decât să vadă asta pe puntea inferioară a propriului său vas.

Cel mai bine îi reușesc autoarei scenele grotești, care îi amintesc cititorului că proza scurtă este domeniul în care a excelat cu adevărat Katherine Anne Porter. Cu ajutorul unora dintre aceste scene, autoarea face să se prăbușească răsunător cîteva mituri (literare și nu numai). Cu isprăvile gemenilor de numai 6 ani Ric și Rac, de exemplu, care și-au  împrumutat numele dintr-o revistă de benzi desenate, și care sînt de o răutate atît de ingenioasă și de gratuită încît tinde spre absolut, se năruiește mitul copilăriei nevinovate și fericite. Dorința lor cea mai fierbinte este să le facă adulților viața iad, și modalitatea cea mai sigură de reușită pe care o descoperă este aruncarea de obiecte peste bord, acțiune cu care înregistrează un crescendo de succese (succese în sensul că, deși sînt bănuiți, nu sînt niciodată prinși asupra faptului): încep cu obiecte mărunte (o peniță, o pernă), trec apoi la obiecte de valoare (perlele condesei) și sfîrșesc cu aruncarea în apă a unui cîine, salvat cu prețul propriei vieți de un călător de la clasa a treia. Scena culminantă îi prezintă pe gemeni agățați în echilibru precar de un catarg pentru a savura spectacolul înmormântării călătorului înecat, la a cărui moarte sînt mîndri că au contribuit; zărind niște balene în larg, devin atît de excitați încît sînt gata să cadă de sus fără ca nimeni din jur să schițeze cel mai mic gest de a le sări în ajutor:

Oricare dintre ei ar fi reacționat indignat, dacă ar fi fost acuzat că-i lipsește vreunul din sentimentele mai nobile și mai calde, potrivite față de copii. Dar Ric și Rac erau în afara neamului omenesc. Erau, neîndoielnic, în afară și știuseră acest lucru de o bună bucată de vreme singuri își aleseseră zona aceea și nu puteau mai mult decât să-și mențină stăpânirea asupra ei. Așa că își recăpătară echilibrul, rămaseră atârnați ferm, supli ca niște maimuțe, țipară și strigară și se distrară, îi distra înmormântarea omului ucis de ei – așa le spusese bătrânul smintit din fotoliul pe rotile, spre încântarea lor – îi distrau încăierarea izbucnită pe punte, balenele lor. Era o zi minunată. Singurul lucru care mai lipsea era că nu fuseseră în stare să călărească pe spinarea balenelor.

Mitul iubirii înălțătoare, la care aspiră în secret mai toate personajele, este dărîmat cu tenacitate tot de ei, pe măsură ce-și trădează partenerul fie cu gîndul fie cu fapta, pînă ce nimic înălțător nu mai rămâne din ea, fiind redusă la aluzii vulgare și acuplări animalice. Dintre acestea, scena de sex ratat între Lizzi și Herr Rieber cu impactul ei vizual remarcabil, este o culme a talentului caricatural al autoarei:

Își încordă puterile să răstoarne postura nenaturală luată de lucruri și încercă să se rostogolească în poziție adecvată a supremației masculine, dar Lizzi era lăbărțată peste el ca un cort prăbușit, plin de prăjini, cu dinții înfipți acum cu încrâncenare în falca lui.

Nici mitul victimei și al călăului nu se desfășoară după scenariul prestabilit, distanța între cele două ipostaze fiind atenuată pînă aproape de anulare, în contexul în care urâțenia ambelor caractere devine factorul comun dezvăluit fără milă, aproape cu voluptate. Agresivitatea verbală și corporală a trupei de zarzuela, nimerită la clasa I nu se știe cum și terorizând călătorii, sau pornită ca un stol de lăcuste în misiunea (plină de succes, de altfel) a prădării prăvăliilor din porturi, Herr Willbald Graf, muribund și aparent la cheremul nepotului său Johann, căruia îi flutură în fața ochilor promisiunea unei moșteniri pentru a-l ține în permanență legat de el, Freytag, alungat de la masa căpitanului și care găsește că e nedrept nu că lumea îl judecă pentru căsătoria sa ci că doamna Treadwell i-a dezvăluit secretul vorbindu-i colegei de cabină despre ea și bineînțeles Lowenthal, bruscat și umilit de toți fără să protesteze, pentru că această atitudine față de evrei a început să i se pară normală. Convorbirea între Lowenthal și Freytag, tovarăși de masă fără voie, este o mostră delicioasă de absurd:

— Am spus, aș vrea să-ți cer scuze, repetă el, foarte; ceremonios...

— Ei bine, atunci, zise Lowenthal, cu tonul cel mai prozaic, de ce nu-mi ceri? Aștept să aud ce-ai de spus.

— Fără desert, te rog, zise Freytag chelnerului, care plana în jurul lor, grijuliu.

Se ridică și se înclină ușor spre comeseanul lui:

— Am și spus, remarcă el, aproape voios, tot ce aveam de gând să spun.

Am insistat asupra aspectelor pozitive ale romanului. Cu toate acestea, cum spuneam mai devreme, romanul este inegal, pe de o parte atît de voluminos încît riscă să devină plicticos, și pe de altă parte atît de încărcat de simboluri evidente încît tinde să devină iritant didactic. Un articol excelent (în limba engleză) despre aceste minusuri (în special stilistice) ale operei a scris Stanley Kauffmann în The New Republic în 1962, imediat după apariție, sub titlul Katherine Anne Porter's Crowning Work