Isabel Allende „Casa spiritelor”

 – e-book. 

La casa de los espíritus- traducerea: Cornelia Rădulescu

Perioada lecturii: 3 – 24 mai 2018 

Votul meu:

Că Isabel Allende ştie să scrie mi-am dat seama imediat ce am terminat de citit Daughter of Fortune (Fiica norocului, cred că e traducerea românească şi à propos de traducere, Cornelia Rădulescu face o treabă la fel de bună cu versiunea românească a La casa de los espíritusca Margaret Sayers cu aceea englezească a Hija de la fortuna). 

Cu toate acestea, nu pot să spun că romanul care i-a adus celebritatea, Casa spiritelor, m-a impresionat în mod deosebit. Este adevărat, tehnica narativă este interesantă şi ingenioasă în simplitatea ei aparentă şi în structura ei rotundă, chiar dacă nu este nouă. Naraţiunea curge pe trei voci care sînt de fapt două, a lui Esteban şi a Albei, deşi cititorul trăieşte cu impresia că naratorul principal, care povesteşte în general la persoana a treia inclusiv despre Alba, este mult mai îndepărtat în timp de evenimentele povestite. Abia în epilog Alba îşi asumă vocea narativă, destăinuind totodată că nu a mimat vocea bunicului ei, ci l-a lăsat să scrie el însuşi părţi din poveste. De asemenea, simetria compoziţională – romanul începe şi sfîrşeşte cu o notaţie din jurnalul bunicii naratoarei, Clara: „Barrabás a ajuns la noi în familie pe calea mării..." dezvoltă şi structural tema eternei reîntoarceri nitzscheene, omul prins în lanţul repetitiv al destinului pe care Alba încearcă să-l rupă făcînd o dublă alegere: morală, în acelaşi sens nitzschean, atunci cînd hotărăşte să nu se răzbune, şi estetică, atunci cînd îşi sublimează suferinţa, transformînd-o în artă:

Ziua în care bunicul a trântit-o printre bălăriile de pe malul râului pe bunică-sa, Pancha García, a mai adăugat o verigă la lanţul de fapte care trebuiau să se petreacă. Apoi nepotul femeii violate a repetat gestul cu nepoata violatorului, după patruzeci de ani, şi poate că nepotul meu o va tăvăli prin bălării pe a sa, şi tot aşa, în secolele ce vor urma, într-o poveste interminabilă de durere, sânge şi dragoste. (...)

Mi-ar fi atât de uşor să-i răzbun pe cei ce trebuie răzbunaţi, căci răzbunarea mea nu ar fi decât încă o parte a ritului inexorabil. Vreau să mă gândesc că meseria mea e viaţa şi că misiunea mea nu este să prelungesc ura, ci doar să umplu aceste pagini...

Din păcate, aşa cum remarca şi Christopher Lehmann Haupt  în recenzia sa din New York Times (chiar dacă, fiind scrisă în 1985, o suspectez de ceva părtinire, din cauza rolului pe care l-au jucat Statele Unite în instalarea dictaturii militare în Chile), simetria aceasta devine un pic obositoare atunci cînd absolutizează conceptele de bine şi de rău, împărţind ferm personajele în eroi şi antieroi (cu excepţia notabilă a lui Esteban Trueba) şi dînd naraţiunii un aer uşor moralizator şi tezist – ceea ce e oarecum de înţeles, dacă ne amintim că autoarea este nepoata fostului preşedinte socialist Salvador Allende Gossens, înlăturat de la putere după trei ani de junta militară, juntă care îi va teroriza mai apoi patria timp de vreo patruzeci de ani. Dar includerea acestor evenimente în carte face ca, după cum bine observa Haupt, „în ţara opresiunii, magicul să pară uneori isteric.” 

Într-adevăr, nici eu nu am putut scăpa de senzaţia că romanul este un amestec inconfortabil între realismul magic de tipul celui din Veacul de singurătate (Cent ans de solitude) al lui Marquez şi realismul naturalist de tipul celui din Sărbătoarea ţapului (The Feast of the Goat) al lui Llosa, chiar dacă vocea narativă lasă de înţeles că acest amestec nu este întîmplător ci voit, sugerînd că tocmai spiritele dominate de magie ar fi mai aproape de violenţa totalitarismului decît de, să zicem, idealul egalităţii sociale marxiste. 

Marxismul n-are nici o şansă în America Latină. Nu vezi că n-are nici o legătură cu aspectul magic al lucrurilor? Este o doctrină atee, practică şi funcţională. Nu poate avea succes aici...

Dintre o multitudine de personaje oarecum liniare, reduse adesea la nivelul unor concepte: Rosa – frumuseţea, Clara – spiritualitatea, Blanca – practicalitatea, Esteban Garcia – cruzimea, Jaime şi Nicolas – altruismul şi egoismul etc., se ridică neaşteptat figura impozantă a lui Esteban Trueba, personaj situat dincolo de bine şi de rău (că tot l-am pomenit pe Nietzsche), zeitate păgînă splendidă în cruzimea ei generoasă, un uriaş care ba striveste nepăsător sub picior pe oricine îi stă în cale, ba are ambiţia de a se transforma în erou civilizator, aducînd ordinea în locul haosului şi confortul în locul sălbăticiei,  fără să bage de seamă că între timp „sufletul i se tăbăcise şi conştiinţa îi adormise sub pretextul progresului”. Violent şi imprevizibil ca un cataclism natural, simpla sa apariţie produce panică nu numai în rîndul oamenilor ci şi al animalelor care fug din calea lui, sau al plantelor care se ofilesc imediat ce deschide gura, cum se întîmplă cu arborele de cauciuc brazilian al Blancăi, care, dacă nu este scos repede afară, începe să plîngă cu lacrimi albicioase de îndată ce senatorul intră în casă. Personalitatea lui Trueba e atît de copleşitoare încît nici intrarea în politică nu o diminuează, rămînînd un axis mundi în ciuda tuturor încercărilor de a-l acoperi de ridicol: 

Devenise subiectul preferat al caricaturiştilor, care, tot bătându-şi joc de el îl făcuseră şi mai popular, astfel încât conservatorii câştigau de fiecare dată. Era fanatic, violent şi demodat, dar reprezenta mai bine decât oricine valorile familiei, tradiţia, proprietatea şi ordinea.

O apariţie nu mai puţin fascinantă este aceea a lui Barrabás, animal fabulos care, la fel ca senatorul Trueba, pare o verigă mult mai solidă între real şi magic decît spiritele, binevoitoare sau nu, ale Clarei sau decît frumuseţea neverosimilă, cu toate accentele ei acvatice, a Rosei. Trecerea sa prin poveste este fulgurantă, dar de neuitat :

Devenind adult, Barrabás a renunţat să reguleze picioarele pianului, ca în copilărie, şi instinctul de reproducere se punea în mişcare doar când mirosea o căţea în călduri prin apropiere. În acest caz, nu exista lanţ şi nici uşă în stare să-l oprească; se năpustea în stradă dărâmând orice obstacol şi dispărea două sau trei zile. Se întorcea mereu, târând-o după el pe biata căţea străpunsă de uriaşa lui masculinitate. Era momentul să fie ascunşi copiii ca să nu vadă oribilul spectacol în care grădinarul îi scălda în apă rece până ce, după multă apă, lovituri de picior şi alte blestemăţii, Barrabás se desprindea de iubita lui, lăsând-o în agonie în curte, unde Severo trebuia să o împuşte din milă.

 La fel ca pentru Trueba, legile fireşti ale naturii nu par să se aplice cîinelui-armăsar care dispare din viaţa Clarei, nu întîmplător, exact în momentul în care Trueba intră: zic, nu întîmplător, deoarece dacă nu ar fi fost ucis e aproape sigur că ar fi intrat într-un conflict de proporţii cosmice cu Esteban Trueba, care, gelos pe oricine beneficia de atenţia soţiei sale, ar fi încercat din răsputeri să-l îndepărteze de ea, cum a făcut-o de altfel cu sora sa.

Se poate înţelege, acum, de ce în lumea care a produs aceste două fiinţe halucinante, aluziile politice par artificale, nelalocul lor, chiar atunci cînd îmbracă forma unor aforisme îndemînatice:

Mila, ca şi socialismul, este o invenţie a celor slabi pentru a-i înfrânge şi a-i folosi pe cei puternici.

Ca să închei, o carte cu imens potenţial, care, din punctul meu de vedere, desigur, ar fi putut deveni memorabilă dacă s-ar fi hotărît pentru o direcţie sau alta. Din păcate, realismul rămîne prea realist, iar magicul prea magic, dînd adesea impresia cititorului că citeşte două cărţi în acelaşi timp. Nu e mai puţin adevărat însă că Esteban şi Barrabás sînt greu de uitat, şi că uneori scriitura dobîndeşte un farmec inefabil, mai ales atunci cînd tachinează tragicul cu duioşie şi discreţie: 

Dădaca a îngenuncheat lângă pat, a apucat mâna Rosei şi a început să se roage. S-a rugat până când în toată casa a început să se audă un urlet ca de vapor rătăcit. A fost prima şi ultima dată când Barrabás s-a făcut auzit. A jelit-o pe moartă toată ziua, făcând praf nervii locuitorilor casei şi ai vecinilor, care au sosit atraşi de geamătul acela de naufragiu.