Cătălin Mihuleac, „America de peste pogrom”

- Polirom 2017. ISBN 978-973-46-7174-8. 336 p.

Perioada lecturii: 17 octombrie – 11 noiembrie 2018

Votul meu: 

Nu e prima dată cînd mărturisesc cu rușine retrospectivă că a trebuit să-mi cadă în mîini (acum niște ani) Jurnalul lui Mihail Sebastian (despre care am scris aici) ca să mă lecuiesc de imaginea cea rozalie pe care o aveam despre perioada interbelică, despre care credeam cu pasionată naivitate că adunase toată floarea cea vestită a intelectualității românești, ca să fie strivită necruțător mai apoi de către cizma bolșevică. Că n-a fost, n-a fost așa, am aflat cu o uimire care se transforma în indignare pe măsură ce întorceam paginile unui document cu atît mai cutremurător cu cît nu vorbea despre atrocitățile nemților sau ale legionarilor cu ștaif, ci despre cruzimea absurdă, răutatea inexplicabilă și lașitatea abjectă a unor nume pe care le știam cu toții de prin cărțile de „română”, și care se molipsiseră aproape toți după primul război de o „demență antisemită, pe care nimic nu o poate opri”, lăsînd-se dominați, cînd nu închideau cu filosofie machiavelică ochii, de o „bestialitate fără control, fără rușine, fără conștiință, fără scop, fără țintă”. 

Cu America de peste pogrom a lui Cătălin Mihuleac această imagine halucinantă a unei Românii „în delir” se completează cu noi abominațiuni, căci despre pogromul de la Iași Mihail Sebastian a avut informații puține, aflînd de el doar dintr-un comunicat oficial, care anunța că 500 de evrei fuseseră executați pentru activitate comunistă. Treptat îi vor ajunge la urechi și alte detalii, fără să aibă totuși o viziune de ansamblu asupra atrocităților comise și nici asupra numărului, de 25 de ori mai mare în fapt, al victimelor. Chiar și așa nu va putea să nu remarce cu amărăciune că nici măcar cunoscutului istoric Andrei Oțetea, sincer cutremurat de evenimentele la care fusese martor și pe care i le povestește cu lacrimi în ochi, nu i se pare incompatibilă indignarea pe care o simte față de cruntele întîmplări cu păstrarea postului de director al Teatrului Național din Iași. 

Iată de ce ne trebuie Jurnalul său. Iată de ce ne trebuie romane ca Întoarcerea huliganului, al lui Norman Manea sau ca America de peste pogrom, al lui Cătălin Mihuleac. Pentru că avem nevoie de istoria adevărată chiar și atunci cînd (sau poate mai ales atunci cînd), așa cum afirmă acesta din urmă, ea „sparge cristaluri prețioase din vitrina națională”, în timp ce exaltatul patriotism, „conceput pentru strălucirea eternă, e prefăcut în tinichea.”

Primele cristaluri le-a spart pentru mine Norman Manea, de la care am aflat pentru întîiași dată că marele Nae Ionescu i-a negat lui Mihail Sebastian condiția de om, socotind-o incompatibilă cu aceea de evreu. Odată cu lectura romanului De două mii de ani și a Jurnalului lui Sebastian, zuruitul cioburilor a devenit asurzitor și amenințător, o avalanșă gata-gata să îngroape cu totul cultura românească. 

Iar dacă Manea și Sebastian au descris mai ales barbariile din București, zăngănitura finală ne-o aduce în urechi Cătălin Mihuleac din dulcele tîrg al Ieșilor, acolo unde moldovenii s-au dovedit la fel de (dacă nu chiar mai) vajnici în stîrpirea „jidovilor” ca și frații lor de peste Milcov. Și, la fel ca în cazul celorlalți doi scriitori, valoarea literară este la nivelul celei istorice, în contextul în care America de peste pogrom nu se mulțumește să aducă mărturii bine documentate (de cîte ori nu am intrat pe Google să verific o afirmație care mi se părea de necrezut ca să aflu că autorul nu exagerase nici un pic!) despre niște evenimente pe care istoria oficială le-a trecut sub tăcere mai bine de jumătate de secol, ci reconstruiește magistral acea epocă, evitînd cu abilitate atît contrastele exagerate între bine și rău cît și acel ton lirico-patetic care forțează compasiunea. Împletind cu măiestrie tehnici narative tradiționale și moderne, schimbînd registrele narative și stilistice în funcție de firul epic urmărit, romanul oferă în final aceeași imagine familiară a unei Românii care continuă să se bălăcească în derizoriu și care își iartă cu larghețe propriile greșeli atunci cînd nu se dezbară ridicînd nonșalant din umeri de trecutul incomod.  

Ca să creeze impresia de autenticitate, în registru subtil (auto)ironic de astă dată, autorul recurge la vechiul motiv al manuscrisului – două manuscrise și o scrisoare, ca să fim cît mai exacți – încredințat lui de către românca americanizată Suzy Bernstein, care informează ea însăși cititorul, în Prolog, că l-a însărcinat pe Autor (singurul care a vorbit direct cu ea, și nu prin intermediul vreunui agent literar, deși ea suspectează că asta s-a întîmplat doar pentru că e prea sărac ca să-și permită unul) să-i prelucreze literar amintirile, păstrîndu-i însă „stilul contabilicesc” și împletindu-i totodată povestea cu o alta, pentru motive care promite că vor fi dezvăluite în final. Drept răsplată, Autorul va avea dreptul să semneze cartea cu numele lui (iar ea va avea avantajul de a rămîne la distanță de „jungla” literară care-i este străină).

Narațiunea se va desfășura astfel  pe două planuri narative, unul al prezentului (la persoana I, cu vocea lui Suzy, în registru sec, ironic) și altul al trecutului (la persoana a III-a, cu o voce identificabilă spre final, în registru grav, uneori cinic), pentru a revela, a cîta oară, că trecutul este mereu povara victimelor, nu a călăilor.

În planul prezentului, povestea lui Suzy începe în momentul în care, posesoare e numelui nesofisticat de Sînziana, e trimisă de șeful ei pe teren cu misiunea de a însoți doi americani, mamă și fiu, la muzeul Ion Creangă din Iași. Pe el îl cheamă Ben și arată foarte bine la cei 50 de ani ai săi, spre deosebire de mama sa Dora care nu-i face tinerei cine știe ce impresie, drept pentru care se simte datoare s-o penalizeze cu un portret caricatural:

Costum bej, pantofi pentru monturi dureroase. Colier, cercei și inel. Câteva lebede din specia Swarovski plutesc pe balta de aur alb. Buze groase, mari, înghițitoare de ruj dau drumul unui surâs ironic permanent. Nas lungit cu finețe, santinelă a feței. Păr scurt, prea blond pentru a fi adevărat. Ah, genul ăsta de bătrâne! Care cred că părul scurt și vopsit le întinerește. Dimpotrivă. E același efect ca la femeile cu picioare scurte, cocoțate pe tocuri. Cu cât tocurile sunt mai înalte, cu atât cocoțatele mai scunde par.

La propunerea celor doi, Sînziana devenită Suzy pleacă în America pentru a se angaja la firma lor de haine second-hand, iar în scurt timp se mărită cu Ben, trecînd la religia mozaică din proprie inițiativă. Într-una din lungile și savuroasele discuții cu socrul ei Joe, pe care-l place foarte mult, acesta îi spune că Dorei emblema Ralph Lauren îi amintește de polițiștii călare care îi loveau pe evreii căzuți în timpul pogromului de la Iași. Pentru că nimeni nu-i spusese vreodată despre vreun pogrom în orașul ei, Suzy începe să caute informații. Se întâlnește așadar cu D.C, un istoric ieșean care avea „o expresie de intelectual care citește excesiv” și de la care află data (29 iunie 1941) și numărul victimelor (13 266, dintre care 40 de femei și 180 de copii). Dat fiind că orașul număra atunci cam 50 000 de evrei, concluzionează năucită că aproape toți bărbații adulți au fost masacrați.

În celălalt plan, povestea familiei Oxenberg, narată (vom ghici mai tîrziu) de fiica mai mică Golda în stil indirect liber, începe în anul 1938, cînd Oxenbergii sînt bine cunoscuți în Iași, tatăl, Jacques, fiind un ginecolog vestit mai ales pentru operațiile prin cezariană, iar mama, Roza, o frumusețe a cărei poză apare adesea în reclamele din ziare sau pe pachetele de țigări. Golda are vreo cinci ani și vede partea bună a lucrurilor în orice, în timp ce fratele ei Lev (numit așa pentru că mama lor este pasionată de Tolstoi), la aproape 10 ani are apucături de bancher precoce.

În ciuda prosperității și a aparenței de tihnă familială, Oxenbergii trăiesc pe un butoi cu pulbere, într-un Iași antisemit nu de azi de ieri, după cum o dovedesc amintirile lui Jacques (păstrate „cum se păstrează un avorton în formol”) din perioada studenției, mai precis din anul universitar 1922-1923, cînd se încercase introducerea lui numerus clausus pentru a limita intrarea evreilor la facultate, deși era o violare a constituției și cînd Senatul Universității decisese solemn că „fără practică efectuată pe cadavre jidovești, nu de-ale creștinilor, evreii nu sunt primiți la examene.” Tot atunci, la facultatea de Drept, decanul A.C. Cuza lansase lozinca: „La nici un examen, nici un jidan!”, iar profesorul Nicolae Paulescu, de cîte ori lua o pauză de cercetare, scria articole în care cerea alungarea evreilor, propunînd să se înființeze o „cloacă” (în Palestina, Africa sau America), în care fiecare țară să-și trimită „lăturile”.

Profesorul Paulescu se străduiește să descopere insulina. Un leac menit să aline suferințele bolnavilor de diabet. Bolnavilor de diabet creștinesc, se înțelege.

Jacques Oxenberg reușește totuși să termine cu bine facultatea, și să-și deschidă un cabinet ginecologic devenit o afacere prosperă. Dar din 1938, acțiunile antisemite iau amploare și nici prietenii lui sus-puși nu-l vor mai putea proteja mult timp. Pe zidul casei lor apare scris „Moarte doctorului pizdar!” iar Lev umblă o zi întreagă cu o etichetă pe spate „micul pizdar”. Mai mult, în presă apare un articol semnat de Dr. Burebista care cere femeii românce să nască românește, căci „durerile nașterii vin de la Dumnezeu, pe cale patriotică” și nici nu sînt chiar atît de mari cum vrea să le facă să  creadă „aparatul de propagandă iudeo-masonic”. La fel ca Mihail Sebastian în capitala bucureșteană, doctorul constată disperat că lumea întreagă doarme somnul lui Goya, slobozindu-și monștrii asupra neamului evreiesc:

Jacques se află la mare depărtare de neinformatul de ieri. S-a lămurit cu scriitorii. S-a fript cu Goga, știe și de adunările antisemite organizate din proprie inițiativă de scriitorul și avocatul Ionel Teodoreanu, care începe prin a cere eliminarea „jidanilor” din baroul Iași pentru a ajunge la ecarisarea lor din toate sectoarele vieții publice si, dacă e posibil, de pe fata pământului.

Aude destule despre răutatea ranchiunoasă în care Iorga se sprijină ca într-un al doilea baston. Știe că lui i se datorează înfundarea lui Corneliu Zelea Codreanu în pușcărie. Nu că n-ar sta bine acolo, să-i urăm atât „La mulți ani!” cât și „Mazel tov!” Dar cum poți fi ultragiat de o scrisoare deschisă pe care nici măcar nu o publici? Și cum poate fi rănit de moarte un savant genial de mușcătura unui păduche cultural?

Povestea continuă într-o gradare a răului care va atinge punctul culminant pe 29 iunie 1941, cînd „(t)ot ce e basm în viața Goldei se șterge definitiv”.

În celălalt plan, Suzy descoperă mai multe informații despre pogrom decît ar fi vrut să știe, dar cea mai tulburătoare rămîne destăinuirea soacrei ei Dora, că numele ei este de fapt Golda, că n-a mai vorbit românește din 1945, cînd s-a cunoscut cu Joe la spitalul Rotschild din Viena, unde s-au îndrăgostit unul de altul și de unde au plecat împreună în America, si că povestea ei (pe care cititorul deja o știe) se află într-un caiet pe care i-l încredințează. Cît despre afacerea cu haine vechi pe care a deschis-o,

Nu de dragul profitului a vrut să deschidă în Iași o filială a firmei sale. Ci pentru că era cea mai elegantă manieră de a se revanșa în raport cu urmașii celor care jefuiseră de haine cadavrele evreilor, în timpul Pogromului. Imaginea morților în pielea goală nu a slăbit-o toată viața.

Imaginea aceea, ca și a familiei întinse pe caldarîm (mama, tata și o fetiță de vreo 5-6 ani), ca și multe altele există cu adevărat, nu sînt inventate de autor, așa cum bestialitatea despre care a scris a existat cu adevărat și nu are poate fi pusă pe seama  naziștilor decît de către cei orbi sau de către cei care cred că a fi patriot înseamnă a ascunde sub preșul uitării tot ce ne-ar putea știrbi imaginea de români falnici.

P.S. Constat că atît de impresionată am fost de ceea ce am citit încît am pus accent mai mult pe conținut decît pe stil, care nu e mai puțin remarcabil, și pe care-l analizează mai detaliat Luminița Corneanu în cronica ei din România literară,  Istoria învinșilor. La aceasta adaug și excelenta recenzie a Mihaelei Buruiană, de pe site-ul ei Cărți si călătorii  căreia îi datorez de altfel descoperirea acestui roman, drept pentru care îi foarte mulțumesc.