Florin Lăzărescu, „Trimisul nostru special”

Polirom 2014, ISBN 978-973-46-4349-3; 208 p.

Perioada lecturii: 3 – 16 octombrie 2018

Votul meu: 

Nu mai țin minte cine mi-a recomandat romanul „Trimisul nostru special”, care stă pe raftul meu virtual „to-read” de pe Goodreads de prin 2010, dar pe care am pus mîna abia vara asta, cînd mi-a fost făcut cadou de surioara mea (împreună cu alte cărți de autori români care și ele zăceau de mai multă vreme pe aceeași listă). În orice caz, de mult îmi propun (fără prea mare succes, mărturisesc cu rușine) să mă pun la punct cu literatura româna contemporană, despre care am informații vagi și nesistematizate și din care am lecturi destul de eclectice. Toate acestea ca să-mi justific neștiința în ceea ce-l privește pe autorul Florin Lăzărescu, despre care aflu abia acum că a cîștigat mai multe premii literare și că a avut, mai ales cu romanul de față, succes și în străinătate, fiind tradus în mai multe limbi. 

Succes binemeritat după părerea mea, dat fiind că verva narativă și umorul te cîștigă de la primele pagini, deși ritmul se mai pierde pe parcurs, iar uneori tonul jurnalistic intră în contradicție cu cel evocator zgîriind nițel urechea:

„Nemurirea nu-i de nasul omului, dar merită s-o cauți. În viață ești un nimic dacă nu vrei sa fii nemuritor.”

Atunci m-am prins ce făcea tata cînd mă trezeam noaptea să mă duc afară și-l găseam stînd pe scaun, privind fix tavanul. Încerca să devină nemuritor. Adormea de fiecare dată, însă, oricum, eu îl credeam nemuritor.

I-aș mai reproșa de asemenea autorului faptul că tinde să abuzeze de tehnica așteptării frustrate, forțînd umorul, argumentul lui Paul Cernat din elogiosul articol Miracolul în transmisiune directă publicat pe  LiterNet.ro, că ar face-o pentru că „joacă pe ambiguitatea semantică dintre reportaj și scenariu mistic”, convingîndu-mă doar parțial:

Pămîntul părea netocmit și gol, iar trupul lui Antonie plutea deasupra apelor. Nu doar el însă.

Mai pluteau cîteva leșuri de animale – cai, vaci, oi, cîini, pisici – butoaie, scînduri, pantofi, resturi de acoperiș, uși, paie.

Pe ansamblu însă, proza vivace, cu atmosfera de carnaval generată de structura caleidoscopică a narațiunii, este cuceritoare. Ce mi-a plăcut cel mai mult este intertextualitatea flagrantă: textul este un dialog zgomotos, o ciorovăială  asurzitoare între autori mai vechi și mai noi, care începe cu Nichita și se încheie, simetric, desigur, tot cu el, după ce au defilat fantomatic prin tunelul lui oranj Ghilgameș, Versetele satanice, Hamlet, don Quijote, Iisus, Albă ca zăpada și alții, ale căror aventuri exemplare, repovestite în registru hîtru oral, servesc fie de învățătură noului Teodosie, fie de simbol numai bun de popularizat jurnalistic, fie de metaforă a societății (mai ales românești) contemporane, cu binecunoscuta ei vocație de a vulgariza vesel, cu felul ei de a trece sistematic totul, chiar și evenimentele tragice, prin filtrul hazului de necaz:

Se zice că Dumnezeu e unul. În cer. Și omul aici, pe pămînt. Iar omului îi e hărăzit să le pățească pe toate și numai lui Dumnezeu nu i se întîmplă nimic.

O altă găselniță, de astă dată structurală, impresionează plăcut ochiul cititorului sensibil la arhitecturi narative: dubla simetrie care creează două cercuri concentrice, generînd astfel două spații narative. Primul spațiu, ocupat de Autor, minimal ca o coajă subțire dar fermă, are un dublu rol: pe de o parte de a proteja, hrăni și justifica ficțiunea, în contextul în care  pentru Autor scrisul nu e numai o îndatorire filială, aceea de a respecta porunca părintească cu ecouri heliadiene („Scrii, bă? Scrii? Scrie!”), ci are și un rol cathartic și eliberator:

Trăiesc de peste treizeci de ani în această lume care mă fascinează și mă sperie, în egală măsură. Și-n fiecare zi, cumva fascinația scade, iar spaima crește. 

Pe de altă parte, de a delimita, de la un „Sombrerooo!” la altul (strigăt pe care Autorul îl aude într-o noapte prin fereastra deschisă în primul capitol și căruia îi va răspunde în ultimul cu același strigăt și aceeași intonație) călătoria sa în imaginar, sugerîndu-i cititorului său că aceasta este geneza operei, că de la acest strigăt care a fost, ca să zic așa, muza sa inspiratoare, a pornit totul.

Al doilea spațiu, ocupat de călătoria lui Antonie prin tunelul oranj al ficțiunii, este mult mai amplu, în el amestecîndu-se, cu economie jurnalistică și într-o delicioasă parodie a foamei de senzațional din presa contemporană cîteva frînturi de povești – a țiganului care-și deghizează meseria de vînzător de droguri de nevoie în ghicitor în oglindă și care e atacat de pești fioroși în propria bucătărie, a degetului de sfînt îndreptat ireverențios în sus și furat de un terorist pornit la vînătoare de „borci occidentali” pe plaiuri mioritice, a cîinilor vagabonzi cărora li se studiază în scop editorial reacția la strigătul „Sombrerooo!” (care altul?), a piticului autist care dezleagă același puzzle la nesfîrșit și care se dovedește a fi un pescar plin de talent chiar dacă lipsit de entuziasm, a tatălui lui Antonie prigonit de căpetenia hună care-și încredințează copilul călugărului Ioan, a preotului care se pune pe modernizat credința și pe căutat sfinți, a pescuitorului de bunuri aduse de apele potopului, a teroristului lehămetisit și așa mai departe. Nici una dintre povești nu e dusă pînă la capăt, nici măcar aceea a tatălui lui Antonie, despre care doar bănuim că ar fi sfîntul fără deget, narațiunea arătînd ca un ghem din care ies nenumărate capete. Imaginea grupului de reporteri din final, ca o inspirata mise en abîme, nu este altceva decît imaginea acestei structuri narative:

Cercul reporterilor era strîns ghem, transformat într-un vîrtej de trupuri umane, blițuri și camere TV. Fiecare retină focaliza imaginea ca pentru un monstru cu o mie de ochi, cu mai multă precizie decît orice cameră de luat vederi.

În concluzie, o lectură interesantă, care ascunde o notă gravă în spatele exuberanței narative, în contextul în care schițează un portret tragi-comic al românului din perioada postcomunistă, prins între traumele trecutului și derizoriul prezentului și a cărui singură armă de apărare rămîne proverbialul deget în sus pe care Antonie va sfîrși prin a-l arăta lumii întregi, ca un demn urmaș al tatălui său:

Antonie se întoarse cu spatele la jurnaliști, își ridică mîinile atît cît îi permiteau cătușele, strînse pumnii și-și întinse degetele mijlocii.

Cum spunea Paul Cernat în articolul pe care l-am citat mai devreme:

„Florin Lăzărescu știe să pună în pagină misterul: unele fire sînt inexplicabil abandonate, corespondențele și subtextele "sacre" clipocesc derutant la tot pasul, golurile narative și ambiguitățile funcționează ca atractori de semnificații. Proza sa nu e plană, construită în suprafață, ci tridimensională, în spațiu. Autorul joacă de minune pe muchia dintre umorul colocvial și gravitatea enigmatică: derizoriul reportericesc se încarcă de sensuri adînci, iar acestea din urmă – de umanitate și firesc.”