Friday, 5 October 2018

Doina Ruști, „Mămica la două albăstrele”


  - Polirom 2013. ISBN 978-973-46-3409-5. 254 p.


Perioada lecturii: 18 septembrie – 2 octombrie 2018

Votul meu: 



În Mitul democrației (pe care tocmai ce l-am terminat de citit, că așa mi se leagă mie în mod misterios de minunat lecturile), Lucian Boia observă la un moment-dat că realitatea în lumea contemporană a devenit din ce în ce mai „ficționată”, din ce în ce mai cosmetizată pentru a corespunde unor modele narative de un gust îndoielnic dar cu mare priză la public (de exemplu moartea prințesei Diana, care a fost transformată în melodramă, sau războiul – fie el împotriva terorismului, sau cel din Kosovo, sau cel din Afganistan – care a căpătat proporții eroice, devenind înfruntarea între bine și rău): 

Lumea e un teatru (și lumea politică în și mai mare măsură). Dar este pentru prima dată cînd viața reală este literalmente dublată, și „tradusă” la fiecare pas, printr-un simulacru de asemănare înșelătoare. Mitologia a trecut de la artizanat la industrie și la strategii de manipulare extrem de elaborate și de eficiente.”

Ei bine, cartea Doinei Ruști, Mămica la două albăstrele, ar putea fi o ilustrare perfectă a acestei afirmații îngrijorătoare. Oamenii, pare să ne comunice textul, se așază din ce în ce mai des și de bună voie în paturile procustiene care apar la răspîntiile vieților lor, din inerție, din lipsa unor valori de referință clare, dar mai ales din lipsa unei vieți interioare, transformîndu-se în marionete de mînuit și de aruncat după cum are ea chef de către o societate de consum la fel de găunoasă și de lipsită de putere de decizie. 

Amuzant și necruțător totodată, romanul mi-a amintit de un altul, Mătușa Julia și condeierul (un mare favorit al meu), căci ce este Benone Bulgaru dacă nu imaginea în oglindă a lui Pedro Camacho, cu atenția lui pentru detalii, dar indiferența pentru imaginea de ansamblu? Camacho, dorind să cuprindă în opera sa toate dramele societății sale, construia scenarii din ce în ce mai abracadabrante, cu ambiția de a transforma ficțiunea într-o oglindă cît mai fidelă a realității. None, contemplînd lumea prin camera de luat vederi, transformă și el realitatea în ficțiune, numai că pe bucăți și fără să mai aibă ambiția de a produce o operă de artă, rămînînd doar cu automatismele meseriașului, care știe să potrivească unghiurile, să profite de lumini și umbre, să facă asociații între imagini. Tot filmînd senzaționalul, ajunge să-și filtreze propria viață prin lentila teleobiectivului, privind-o detașat și profesional, doar cu grija perfecțiunii imaginilor. Ochiul său inteligent, sensibil la cele mai neașteptate asociații, este în fond la fel de rece, la fel de orb și de indiferent la semnificațiile mai profunde ale stop-cadrelor ca aparatul pe care-l ține în mînă:


Timpul vechi și timpul de-acum făceau parte din viața lui dusă. În față se ridica, falnică, noua lor canapea, la care se adăugaseră Flori și Carina, pe cînd cealaltă, canapeaua copilăriei, putrezise de mult, printre cojile de cartofi, făcută bucăți, aruncată la tomberon.


Savuros mi s-a părut contrastul dintre imaginile suculente, pline de comparații amuzante prin plasticitatea lor și redarea lor distantă, fără vreo umbră de simț al umorului din partea unui None aproape demiurgic în detașarea lui asexuată și refuzul încăpățînat de a se implica emoțional. Felul în care privește trupul gol al iubitei sale, cu un profesionalism dezbrăcat de orice strop de dorință, are ceva copilăresc în cruzimea lui sinceră și ceva autistic în umorul lui involuntar:


Dezbrăcată, Li Zeta semăna cu o marmotă încremenită în marginea autostrăzii. Stătea dreaptă, cu palmele strînse pe sîni și cu părul dintr-o dată electrizat. Între picioarele lungi, alb, complet depilat, sexul ei arăta exact ca andivele din supermarket.


La fel de memorabilă este reacția lui în momentul în care cea de-a doua soție a tatălui său îi povestește cum a fost înmormîntat acesta, pe o vreme ploioasă. Auzind că fratele său vitreg, de a cărui existență nu avusese habar pînă atunci, venise la ceremonie însoțit de prietena lui, singura imagine care-i apare în minte este una fragmentară și artistică, estetică și detașată:


Două frame-uri cu pantofi înnămoliți îi scânteiară sub pleoape. Pantofii de lac ai celuilalt fiu se adânciră progresiv în mocirla de pe marginea gropii, în timp ce tocurile subțiri ale prietenei lui plescăiau periodic în clisă.


Pînă și finalul pare a se potrivi cu acela al eroului lui Llosa: Camacho se prăbușește în propria ficțiune, care năvălește peste el sufocîndu-l cu detalii și personaje care și-au pierdut coerența și identitatea, în timp ce None este forțat să se confrunte cu o realitate de ansamblu, dezbrăcată de miturile și omisiunile comode care-l oploșiseră în melodrama călduță ba a familiei exemplare, ba a stereotipiei triunghiului conjugal repetat din tată-n fiu ba a Mamei, a cărei autoritate i se păruse mereu că o întrece pe a lui Dumnezeu. 


Se văzu bătrân, epuizat, ajuns la vîrsta mamei sale. Ce-ai făcut în toata viața ta? Am fost mămica la două albăstrele.! Apoi o văzu pe Carina devenită matură, o femeie cu gura mare, fixîndu-și interlocutorul cu un ochi, cuprinsă de frustrări pentru că părinții ei s-au despărțit. Sau plină de complexe pentru că n-a aflat cine îi erau adevărații părinți. Nemulțumită de None și ușurată totuși că nu era tatăl ei. (...) Și-o imagină în adolescență, aducînd în casă un janghel și în scurtă vreme un copil, lăsat în grija lui None. Nu i-ar fi plăcut să ajungă la mîna Carinei. Cum spunea Flori, era în ea ceva de șarlatancă.


Superbă mi s-a părut și structura romanului, parodie blîndă a neorealismului, în aparenta lui ambiție de a reflecta fidel o realitate politico-socială ușor de identificat nu numai spațial (Bucureștiul) ci și temporal (anul 2008). Dacă imaginea societății românești este destul de amplă, chiar dacă fragmentară, putînd fi reconstituită din mozaicul spart în cioburi mai mici sau mai mari al privirii lui None și a familiei sale (Carina, Flori, Geta), imaginea vieții politice este mult mai sumară, văzută prin ochii unui Ponta nenumit dar ușor recognoscibil, nu numai prin aluziile la referendum și prin ura față de „gîndacul de Băsescu”, ci și prin portretul care, din doar cîteva trăsături de condei, reușește să-i surprindă de minune personalitatea ușor caricaturală, cu planurile sale de începere a vînătorii de pirați (imagine „împrumutată” de la corespondenta lui secretă, Mămica la două albăstrele), cu scuzele pe care și le găsește, cu pagina de Facebook pe care o verifică periodic dar în care nu scrie el, cu interesul pasager pentru cîte o cântăreață sau o admiratoare, la urma urmei cu plutirea senină pe deasupra evenimentelor de orice fel:


Moartea Li Zetei îl afectă prin surpriză. De-abia auzise de ea și deja se și dusese. Premierul ceru informații despre crima din Tunar, apoi spuse fetei care se ocupa de pagina lui de Facebook să scrie ceva pe tema aceasta. Mămica la două albăstrele nu părea preocupată de eveniment. (...) Printre evenimentele numeroase, care îl asaltau din toate părțile, moartea Li Zetei și tăcerea Mămicii îi luară exact trei minute din viață.


Cele două planuri, părînd o vreme să se intersecteze doar accidental prin două cîrlige narative destul de precare – Mămica și Li Zeta – se îmbină cu un clinchet ferm la final, cînd cele două „teleobiective” ajung față-n față, doar pentru a lăsa fiecare în mintea celuilalt o imagine ștearsă, obosită de propriul ei derizoriu. Două perechi de ochi care se privesc cu indiferență, fără să se vadă cu adevărat:


O mașină neagră aproape că-l șterse, iar prin geamul fumuriu None văzu pentru o clipă fața rotundă a prim-ministrului.”
*
„Bulevardul urca spre Universitate, iar mașina trecu pe lângă palatul Șuțu, chiar în momentul în care None ieșea din strada Ghica. Privit prin parbriz, pentru o clipă infimă, nu rămâneau din el decît ochii, ca două crizanteme udate de ploi.



Nu pot să închei fără să vorbesc, măcar pe scurt, despre minunata scriitură a Doinei Ruști, care mă impresionase deja prin luxurianță în celălalt roman al ei pe care l-am citit, Manuscrisul fanariot, dar care aici mi se pare că atinge noi culmi de rafinament, fie că e vorba de epitete plastice pînă la epuizarea concretului 😊 („tanti aia cîrpoasă”, „carnea tânără și datoare a Carinei”), de comparații adesea de un umor crud, aproape insolent („...gîndul că peste doua zile Flori trebuia dusă la aeroport i se păru o picătură uscată de gem de pe mîneca tricoului său”; „Timpul scurs fără Li Zeta devenise acum un fel de gumă mestecata și lipită sub masă”), sau de portrete sub lumina malițioasă a reflectoarelor, cărora nu le scapă nimic:


În micul ecran, corpul femeii semăna cu un șnițel de vitrină, colorat de lumini ireale. Totuși, nu era rău. Însă, văzută de aproape, avea și zone mai vestejite. Ochii negri, neclintiți din cauza lentilelor de contact, păreau culcați pe o mică dună, terminată în numeroase rămurele, iar la anumite mișcări obrazul acoperit de pudră tremura ușor.


Umorul rafinat, imaginea ludică a Românicii noastre dragi, expresivitatea stilistică și reinterpretarea originală a vechiului contrast între aparență și esență sînt numai cîteva dintre însușirile narative care fac din Mămica la două albăstrele un roman absolut remarcabil.

Friday, 28 September 2018

Lucian Boia, „Mitul democrației”


- Humanitas 2016. Traducerea din franceză (Le mythe de la démocratie) aparține autorului. ISBN 978-973-50-5417-5. 170 p.


Perioada lecturii : 9 – 23 septembrie 2018

Votul meu : 



Nu cred că există autor român (și n-o spun pentru prima oară) care să ilustreze mai bine proverbul ăla cu nimeni nu e profet în țara lui decît Lucian Boia. Tonului lucid, detașat și obiectiv din cărțile lui i se opune aproape totdeauna o isterie românească halucinantă, cu indignări ritos semidocte și ironii penibile, de care numai boborul, care le știe el pe toate și are mai ales totdeauna dreptate, e în stare. Și am dat peste această reacție (care nu ostenește să mă mire) ori de cîte ori am căutat pe net păreri despre o carte sau alta scrisă de el și care pe mine mă entuziasmase teribil (de altfel, am trecut în revistă cîteva dintre aceste opinii în recenziile mele la De ce este România altfel?  și Două secole de mitologie națională ). 

Nici Mitul democrației nu a scăpat nepedepsit, din cîte am putut să constat, chiar dacă de data asta n-am mai avut răbdare să caut alte articole românești după ce l-am găsit pe cel al lui Radu Iliescu  (pe care de altfel nu-l cunosc, si nici site-ul care l-a publicat nu-mi spune nimic), în care-l acuză cu virulență pe autor de toate relele scriitoricești posibile (inclusiv amestecul de stiluri – s-o fi crezînd Boileau domnul Iliescu), neezitînd să-l compare cu Sandra Brown (bizar, zău, așa un intelectual să știe de existența unei Sandra Brown!), dar care (oare de ce nu mă miră?) nu e în stare să facă o critică la obiect a cărții în sine. 

Noroc că eseul, tradus în limba română chiar de autor, a apărut inițial în Franța (în 2002 la Éditions Les Belles Lettres), iar recenziile francezilor sînt și elogioase și la obiect (vezi prezentarea detaliată din Contrepoint, sau articolul din parutions.com, ca să nu mai vorbesc de cel apărut în L’ours, care, deși e o publicație a oficiului universitar de cercetare socialistă, nu se simte obligat să contrazică în vreun fel viziunea prea puțin măgulitoare despre comunism a autorului).

Am regăsit în Mitul democrației unele idei din Două secole de mitologie națională. De fapt, Lucian Boia însuși ne sugerează, în prefața la ediția românească, să le considerăm pe amândouă ca făcând parte dintr-o trilogie, alături de Mitologia științifică a comunismului (pe care n-am citit-o încă, dar urmează). 

Încă din Introducere autorul ne oferă o dezambiguizare a titlului, atunci cînd afirmă că omul modern s-a separat de Dumnezeu nu neapărat pentru că nu mai crede în Cetatea divină, ci din cauză că a devenit el însuși demiurg, construindu-și propria Cetate aici pe pământ și nu după moarte. Religia s-a secularizat, făcînd loc celor trei mituri moderne: Progresul, Democrația și Națiunea.

Chiar dacă democrația nu este prin ea însăși un mit, conceptul existînd încă din antichitate (e drept într-o accepție lejer diferită), ea se sprijină pe mai multe minciuni frumoase, pe care le-am putea numi eufemistic utopii și care au contribuit la crearea acelei aure mitologice despre care vorbește Lucian Boia. Și asta în primul rînd pentru că axele principale ale construcției democratice, libertatea și egalitatea, se află în realitate într-un „tandem dificil”. Libertatea este paradoxal, pe de o parte mai îngrădită în statul democratic, care dispune de mai multe pîrghii de manipulare, supraveghere și organizare decît statul absolutist, iar pe de alta vag amenințătoare pentru om, căruia îi este frică să ia o doza prea mare din ea:


Toți muritorii visează la libertate, dar puțini sînt cei dispuși să evadeze cu adevărat din îngusta lor închisoare. Condiția de prizonier (al unui mediu social, al unei ideologii, al unei credințe) e cel mai adesea preferată riscurilor libertății. Nimic nu apasă mai mult asupra individului decît condiționarea socială. Cea mai rară forma de curaj nu e curajul fizic, ci curajul intelectual și moral: capacitatea cuiva de a spune nu mediului său.

Nici egalitatea nu este mai ușor de înfăptuit: dacă egalitatea juridică și cea politică s-au realizat oarecum,  cea socială, mai ales economică, rămâne o utopie, iar conceptul de societate liberă și egală în același timp, imposibil de tradus în fapte. În doze mici cele două principii se susțin reciproc, căci fără libertate nu ar putea exista decît o egalitate a sclavilor, iar fără egalitate o eliminare a celor slabi, dar pe măsură ce dozele cresc ele încep să se respingă, iar în cote maxime se elimină de-a dreptul unul pe altul (Marx greșea crezînd că egalitatea e dată într-o lume liberă, cînd ea este de fapt impusă), iar rezultatele sînt monstruoase. Astfel, liberalismul sălbatic, care s-a manifestat cu ocazia primei revoluții industriale, a călcat în picioare justiția socială în goana după bogăție. Nici egalitatea comunistă, care a încercat să dovedească istoric că starea naturala a omului, de la începuturile lumii, era proprietatea comună și egalitatea, nu s-a putut instaura fără să anihileze complet libertatea. 

Eseul urmărește instalarea conceptului de democrație modernă (care a mers mînă în mînă cu națiunea) de la punctul ei de plecare, căderea Bastiliei, la consolidarea în jurul anului 1900 și atingerea apogeului în 2000, de cînd începe să cunoască un ușor declin. Pe tot acest traseu realul se împletește cu imaginarul și adevărul cu fabricația, jertfindu-se adesea concretul pe altarul simbolului, prima mare minciună fiind chiar Bastilia: istoricii se feresc până și acum să insiste asupra faptului că faimoasa închisoare, simbol al arbitrariului regal și al inegalităților unei societăți nedemocratice, era de fapt aproape goală pe 14 iulie 1789, deoarece regimul se îmblînzise considerabil și că decapitarea familiei regale nu s-a făcut din considerente juridice, ci a fost un gest profund simbolic: 


Odată regele ucis, atributele lui reveneau pe deplin poporului. Iar poporul devenea Națiune.


La vreo sută de ani după Revoluția franceză, America era democratică dar și sclavagistă, Anglia liberală dar nu democratică, iar Rusia absolutistă. Începuse deja însă un proces de globalizare economică și politică, al cărui punct culminant a fost instaurarea votului universal, altă minciună frumoasă, dat fiind că el excludea femeile (pe care oricum Larousse le definea ca pe niște ființe inferioare, supuse emoțiilor, nestatornice, imaginative dar nu raționale) și nici pentru bărbați nu era chiar universal. Că bărbații nu erau egali era un lucru dovedit de altfel de biologie (știință foarte la modă pe atunci), care încuraja eugenia în scopul ameliorării speciei (se propunea interzicerea căsătoriei tuberculoșilor, a celor cu boli venerice, a celor infertili). În SUA, în Germania nazistă și în Suedia criminalii, nebunii, degenerații erau castrați. De altfel, teoria antropologului italian Cesare Lombroso, care spunea în Omul criminal (1876) că diferența între criminal, omul din popor și omul sălbatic este infimă, era un adevăr de necontestat pentru toată lumea (să nu uităm că Zola și-a construit pe baza ei multe dintre romanele sale). Mai mult, deși sclavagismul a fost înlăturat la sfârșitul secolului al XIX-lea, ideea că negrii și aborigenii sînt o rasă inferioară a rămas nu numai în mentalitatea și comportamentul albilor, ci și în legislație după cum o dovedește faptul că segregarea a rămas legiferată în sudul Statelor Unite până în anii 1960, sau că dreptul de vot a fost acordat aborigenilor australieni abia în 1967. 

Cu toate aceste „mici” discrepanțe, democrația se consolida și odată cu ea națiunea, care se alătură noii religii, decupînd omenirea în entități distincte și omogene din momentul unirii cu statul: 


Fuziunea cu statul a fost momentul decisiv în existența națiunii. De fapt, acesta era obiectivul: nu un simplu repertoriu de culturi diferite, ci o restructurare efectivă și globală, conducînd la o constelație de state naționale. S-au combinat astfel, într-o structură aparent de nedespărțit, două ansambluri de natură diferită: de o parte națiunea, cu vocația ei transcendentă, de partea cealaltă statul, instrument mai curînd prozaic de putere, dominație și represiune.

Iar statul-națiune, cu toate că a fost creat pe baza unui concept democratic, nu e cu totul lipsit de o dimensiune totalitară, din moment ce individul e condiționat să fie credincios națiunii sale, pe care o opune altora. Minoritățile au fost împinse, în consecință, la o parte, fiind diminuate uneori până la dispariție (germanii din Cehia, de pildă, care constituiau 35 % din populație în 1910 sînt astăzi în proporție de doar 0,5 %).


Imperiile făceau război fără ură. Dar, în epoca națiunilor, dragostea de patrie a avut ca termen opus – aproape natural – ura față de celălalt.


Secolul al XX-lea a adîncit aparent prăpastia între stînga și dreapta, cultivînd prejudecata că dreapta, mizînd pe individ și cautînd profitul, ar fi „mai liberală decît stînga în materie economică, dar mai puțin liberală în materie intelectuală și etică și conservatoare în plan social.” De fapt, toate aceste „păcate” ale dreptei sînt clișee promovate de intelectualii stîngii, căci intelectualii au mereu rolul critic de a critica prezentul și de a propune soluții, adesea utopice. 

Că realitatea este adesea departe de teorie o dovedește și comparația între  SUA și fosta URSS: SUA, cu toată ignorarea social-democrației de tip european si cu vizibila orientare spre dreapta, încurajează totuși anumite valori de stînga, astfel încît, deși cetățenii ei nu sînt egali „se comporta ca și cum ar fi”. De cealaltă parte, URSS, care a împins principiile de stînga la extrem prin egalitarism și controlul absolut al statului, a eșuat într-o sărăcie generalizata.


Eșecul comunismului nu a fost eșecul unei derive antidemocratice; a fost eșecul unei maniere de a înțelege democrația, pe care istoria a refuzat s-o ratifice.


Și ajungem în sfârșit în secolul nostru, unde democrația pare să piardă teren pe mai multe planuri: etic, căci cei doi mari stîlpi ai moralei de la 1900, religia si sexul, s-au prăbușit („Adevărul, Binele și Frumosul nu au dispărut din această lume, dar fețele lor s-au multiplicat”); cultural, căci eforturile ei de unificare a valorilor și a comportamentelor sînt contracarate astăzi de eforturile de armonizare a diferențelor culturale, fără a le distruge; politic, dat fiind că societățile bogate oferă membrilor lor posibilitatea de a profita de aceasta bogăție (în ciuda inechităților), menținând echilibrul libertate – egalitate în registrul sau îngust, într-un amestec de liberalism și social-democrație pe care votul alegătorului nu prea-l mai schimbă (cu condiția să nu opteze pentru extremism, desigur); socio-economic, pentru că, în ciuda tuturor așteptărilor democratice, există o inegalitate care a triumfat: cea economică, concretizată în domnia banului:


Ca principiu politic, menit să acționeze în „piața publică”, democrația are puțină influență asupra angrenajului economic și financiar. și devine cu totul neputincioasă din momentul cînd acesta ignoră cu desăvârșire statul-națiune. Cum să controlezi democratic întreprinderile multinaționale? Globalizarea este antidemocratică prin însăși esența ei. Forțele cele mai dinamice și mai influente ale timpului nostru acționează în afara națiunii și a democrației.


Concluzia autorului este că, dacă democrația în forma pură e un mit, de vreme ce puterea și banul o limitează permanent, aceasta nu înseamnă că trebuie să se renunțe la ea în favoarea altor utopii. Ea trebuie acceptată cu toate imperfecțiunile ei, dat fiind că nu există dreptate perfectă și nici fericire generală, cum a dovedit-o de altfel experimentul comunist.