Wednesday, July 8, 2020

Lucian Boia, „Sfîrșitul Occidentului? Spre lumea de mîine”


- Humanitas 2013. ISBN 978-973-50-4010-9. 124 p.



Perioada lecturii: 1 – 6 iulie 2020

Votul meu: 


Am citit pînă acum vreo șase cărți ale lui Lucian Boia, și ideile expuse acolo m-au convins și entuziasmat de fiecare dată (după cum se vede și din recenziile mele superlative, la care îmi permit să fac discret trimiteri): cînd a spus că românii (ca și alte nații de altfel) își regîndesc periodic istoria, mistificînd-o pentru a conveni orizontului de așteptare al unui anumit moment (Două secole de mitologie națională), ba mai mult, întrețin în mod artificial și în scop politic anumite mituri naționaliste cu caracter autoritar și xenofob, care devin adesea o frînă în dezvoltarea țării (Istorie și mit în conștiința românească); cînd a observat incapacitatea românului de a renunța la folosul personal pentru binele public (Strania istorie a comunismului românesc) ca și lipsa lui de vizionarism, superficialitatea și adaptarea categoriilor morale la interesele personale (De ce este România altfel); în sfîrșit, atunci cînd a desacralizat  Mitul democrației, în care a văzut o utopie ca atîtea altele, dar care a împins omenirea spre progres. 

Friday, July 3, 2020

Julian Barnes, „Zgomotul timpului”


 – The Noise of Time, traducere de Virgil Stanciu. Nemira 2016. ISBN 978 606 758 622 0. 206 p.




Perioada lecturii: 20 – 30 iunie 2020

Votul meu: 4/5 stele



Spunea Miron Costin cîndva, „...nu suntu vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi” și nu există poate cuvinte mai potrivite pentru a ilustra destinul lui Dmitri Dmitrievici Șostakovici, marele compozitor rus care a inspirat biografia ficțională a Julian Barnes, Zgomotul timpului. Chiar dacă nu a avut destinul lui Osip Mandelstam, poetul care a plătit cu viața epigrama pe care a compus-o împotriva lui Stalin (sintagma titlului e preluată de altfel din memoriile acestuia, fiind un citat în citat, dat fiind că reprezintă definiția pe care poetul Alexander Blok a dat-o istoriei), soarta sa a fost la fel de tragică, pentru că, în anii Marii terori dar și după aceea, a fost forțat permanent să-și redefinească atît condiția umană cît și cea artistică. 

Cele trei părți ale romanului consemnează trei momente de cotitură în viața compozitorului, tot la doisprezece ani (1936, 1948, 1960), fiecare dintre ele începînd cu afirmația devenită leitmotiv că acela era „timpul cel mai rău” (dar nu spunea Shakespeare că „cel mai rău nu este/ Cît încă putem spune: Acum e cel mai rău”?)  

Tuesday, June 9, 2020

Iacob Negruzzi – „Amintiri din Junimea”


 – Humanitas 2011. Ediție îngrijită de Ioana Pîrvulescu ISBN 978-973-50-3750-5 (pdf)


 
Perioada lecturii: 25 mai – 8 iunie 2020

Votul meu: 


Dată fiind formația mea filologică, e destul de rușinos că n-am citit Amintirile lui Negruzzi niciodată de la un capăt la altul pînă acum (și e de mirare că nu mi-au picat la nici un examen 😊). O explicație ar fi poate că atît de multe dintre poveștile de acolo au intrat în cultura mea generală, încît nu mi s-a părut niciodată o prioritate această lectură, comparativ teancul de cărți necitite de pe noptieră. 

Iar acum că i-a venit în sfîrșit rîndul și pot confirma că nu am aflat multe lucruri noi, am savurat nevertheless fiecare pagină pentru că (are dreptate Ioana Pîrvulescu, cînd spune în Prefață că portretul colectiv făcut de Negruzzi Junimii este memorabil în ciuda talentului său literar destul de modest) volumul este mult mai mult decît informațiile pe care le conține, oricît de prețioase are fi ele. 

Wednesday, June 3, 2020

Oleg Garaz, „Territoria”,


 - Nemira 2018.ISBN 978-606-43-0261-8. 212 p.




Perioada lecturii: 23 mai – 1 iunie 2020

Votul meu: 



Din păcate, cunoștințele mele de literatură basarabeană contemporană sînt aproape nule. Imediat după Revoluție am citit, cu entuziasmul epocii, ceva poezie, mai ales Grigore Vieru și Leonida Lari, dar mai apoi am neglijat-o complet, din motive mai mult sau mai puțin frivole – valul de carte nouă occidentală care inundase piața, lecturile interzise de comuniști și care deveniseră brusc accesibile, goana după best-seller-uri (ei, da, am picat și eu în plasa asta de cîteva ori 😊) etc. etc. etc. 

Nici măcar Territoria, care-și aștepta de doi ani rîndul într-un teanc înalt de cărți dăruite de vărul meu nu am început-o din dorința de a îndrepta acest neajuns, mai ales că numele lui Oleg Garaz, cu rezonanțele sale exotice, m-a făcut să cred inițial că e vorba de o traducere. Nu mică mi-a fost mirarea cînd am  aflat nu numai că autorul este moldovean ci și profesor universitar la Academia din Cluj (unde, că nu degeaba-i lumea mică, lucrează și sora mea).
Cu atît mai plăcută a fost așadar surpriza descoperirii acestei autoficțiuni, care mi-a dezvăluit o lume în același timp familiară și diferită. Familiară în ansamblu, căci anii 80, cînd comunismul își trăia ultimele clipe, dar nu mai puțin represive, au fost și anii tinereții mele. Diferită în detalii, pentru că mecanismul terorii a găsit mereu forme ingenioase și originale de insinuare, în funcție de criterii geografice, sociale și/ sau politice, atît în viața publică cît și în cea interioară a victimelor sale.

Wednesday, April 8, 2020

Georges Duby, „Anul 1000”



– e-book


 Perioada lecturii: 30 martie – 6 aprilie 2020
Votul meu: 


Deși Georges Duby (1919-1996), bine-cunoscutul istoric medievalist francez n-a făcut niciodată parte „oficial” din Școala istorică de la Annales, el este considerat un exponent al tradiției acesteia prin efortul permanent de a pune oamenii și viața lor zilnică în centrul demersului său istoric. Una dintre metodele instituite în acest sens, studiul istoriei mentalităților („histoire des mentalités” despre care Wikipedia dă cîteva detalii, în engleză, aici), este utilizată și în lucrarea sa publicată în 1967, Anul O Mie, în care își propune, după propriile cuvinte, să prezinte „o civilizație în efortul ei de împăcare cu Divinitatea'', contrazicînd astfel mitul generic al „fricii medievale'', și oferind istoricului posibilitatea de a „avansa către înțelegerea globală a trecutului ca viață, ca societate”.
Aceste obiective sînt formulate încă din primul capitol, unde se face o prezentare generală a anului 1000, precizîndu-se însă faptul că încercarea de a oferi o imagine cît mai autentică a acelor timpuri a fost mult îngreunată de sărăcia mărturiilor istorice, și că autorul a fost nevoit să ia în considerare documente dintr-o perioadă mult mai mare: 980-1040.

Thursday, April 2, 2020

Julian Barnes, „Papagalul lui Flaubert”


 – e-book





Perioada lecturii: 27 februarie – 28 martie 2020

Votul meu : 



Noaptea trecută abia ce ațipisem cînd am tresărit bacovian din somn, nu de grija bărcii de la mal de data asta, ci de vinovată ce mă simțeam pentru că mă ospătam cu poftă din litera n, pe care o rupsesem din cuvîntul pîine și care era la fel de bună și de dăunătoare sănătății ca orice junkfood care se respectă. 

Explicația acestui vis bizar nu e chiar greu de aflat. Se prea poate ca, așa cum sugera cineva, să aibă oarece legătură cu faptul că azi, 31 martie, este ziua lui Nichita, de care cam uitasem, dar cred mai degrabă că a fost provocat ultima mea lectură, Papagalul lui Flaubert, de Julian Barnes, la care mă tot gîndesc de vreo cîteva zile, recapitulîndu-mi cu această ocazie cunoștințele despre limbaj și funcțiile acestuia, despre ipostazele auctoriale, despre vocile narative și despre alte obsesii filologice. Am să mă abțin însă să dezvolt paralela cu junkfood-ul, deși mă tentează.

Friday, March 27, 2020

Arthur Hoyle - "Mavericks, Mystics and Misfits. Americans against the grain"


 
Read from February 17th to March 12th 2020

My rating: 


This review has been published by Across the Margin 


Bricks in the (foundation) wall 
I have known and read the biographer and the essayist Arthur Hoyle for several years now. His debut book, The Unknown Henry Miller A Seeker in Big Sur, impressed me with its thorough research, its ample information, its true passion for the chosen subject. Henry Miller is America’s voice, America’s iconic image, Arthur Hoyle kept reminding us, and he should not to be forgotten by his fellow Americans. 
In his second book, the author continues to look for the essential qualities of the American soul in the life and work of other personalities who refused to conform to the norm, drawing, with the same firm and gifted hand he accustomed us to, the complex portrait of that America rendered unique by its brilliant seekers, from one restless Henry Miller to other Mavericks, Mystics and Misfits. As he explains in the Introduction:
These individuals have been chosen because their life stories, though often at variance with the direction of the mainstream society around them, exhibit certain endur­ing qualities of the American character that persist despite the changing circumstances of time and place.

Monday, December 16, 2019

Lucian Boia, „Istorie și mit în conștiința românească”


- Humanitas 2017 ISBN 978-973-50-5395-6 ; 500p


Perioada lecturii 16 octombrie – 25 noiembrie 2019

Votul meu: 




Istoria aceasta cu români altfel decît ceilalți și supuși persecuției celorlalți, paradoxală combinație de superioritate iluzorie cu un obsedant complex de inferioritate, ilustrează o stare de spirit nepotrivită vremurilor de azi. Actualizarea insistentă a unui trecut glorificat și abandonarea în mrejele lui perpetuează confruntarea în raport cu ceilalți și imobilismul în raport cu noi înșine.

Cu aceste cuvinte se încheie extraordinarul eseu al lui Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, o sumbră meditație asupra istoriei ca instrument, ca labirint de oglinzi deformatoare după bunul plac al unei epoci, dar mai ales al unui regim care-și creează propria oglindă cu defect voit de fabricație pentru ca imaginea reflectată să-l avantajeze. Pentru ca apoi, „poporul suveran”, într-o maimuțăreală exemplară, să transforme această imagine în adevăr absolut. 

Așa că de ce ne-ar mira că diagnosticul pus de autor nației noastre acum 22 de ani este mereu valabil? 

Thursday, November 7, 2019

Solomon Northup, „12 ani de sclavie”


 – e-book



Perioada lecturii: 17 octombrie – 4 noiembrie 2019

Votul meu: 


Aproape tot timpul în care am citit povestea celor 12 ani de sclavie ai lui Solomon Northup m-am gîndit la romanul lui Margaret Mitchell, Pe aripile vîntului, meditînd la felul în care te poate convinge o carte cît de cît bine scrisă să iei ficțiunea drept realitate, mai ales cînd ești foarte tînăr și ți-e capul împuiat cu idei romantice care țin loc de informații, cum e și firesc, poate, la vîrsta aia.. Ca adolescentă, mi se  părea atît de tragică soarta Sudului, în ai cărui locuitori vedeam o clasă nobilă si cultă, strivită sub cizma grosolană a needucaților yankei. Pe de altă parte problema sclaviei, chiar dacă declanșase războiul civil american, mi se părea de importanță secundară, soarta negrilor, așa cum o prezenta cartea, nefiind deloc rea, cu unele excepții regretabile. Imagini idilice, cu sclavi cîntînd seara în colibele lor și cu negrese mămoase și autoritare crescînd generații de copii albi care le știau de frică mai mult decît mamelor lor se amestecau cu cele apocaliptice ale distrugerii fără sens a unei lumi, a unui stil de viață. 

În plus, romanul lui Harriet Beecher Stowe, Coliba unchiului Tom, citit aproape imediat după aceea, mi se părea prost scris și exagerat și tezist, probabil și pentru că subconștientul meu refuza să renunțe la imaginile pe care le-am descris mai sus. 

Friday, October 18, 2019

Sandra Newman, "The Western Lit Survival Kit"


An irreverent guide to the classics, from Homer to Faulkner - e-book





Read from 10th to 27th of September 2019

My rating:



My, my, this Sandra Newman, what a cheeky, irreverent hussy, to pleonastically put it! Daring to desecrate the Cathedral of Literature by entering it with an impertinent whistle only to deliver her Western Lit Survival Kit with no respect whatsoever for the holy names inside. How all its saints must have shuddered, including the Shakespeare God. Obviously, nothing is sacred anymore. Think of all those authors you have always tiptoed around, whose oeuvres you did not run the risk to open out of awe and/ or fear of not being the ideal reader they expected you to be, becoming the laughingstock of this brazen, sparkling American who sanctions mercilessly all books that don’t provide enough fun in reading.

Moreover, forcing me to take a walk down memory lane, to remember myself from the age of seven, from that moment when I took a book in my hand and discovered I could read in my mind, since then not to let one single day pass without reading at least ten pages, but usually much, much more. Why? Obviously, because I was having fun. When has this changed? I suppose when I decided to build a career on them books, by studying Letters. In a moment, to read what I liked irreversibly changed into reading what I had to. This habit is so ingrained now, that when I like a book too much, I look at it suspiciously, subconsciously considering its accessibility a fault. It took Sandra Newman’s essay to figure out that I am nothing more than a literary snob. And to finally admit that, yes, people, reading should be having fun. Even if it is about masterpieces, especially if it is about masterpieces. And this essay is a funny, although never superficial guide into oeuvres so great everybody knows about, but nobody reads anymore because they are not credited with fun. And many of them have it in loads. If you know where to look, that is.

Friday, September 6, 2019

Cătălin Pavel – „Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal”


- Humanitas 2019, ISBN 978-973-50-6393-1. 324 p.




Perioada lecturii: 25 iulie – 27 august 2019

Votul meu: 



Constat de la o vreme (și aprob foarte pozitiv) că literatura noastră de non ficțiune începe încet-încet, fără să coboare totuși ștacheta (cum se mai întîmplă cu unele publicații mai ales americane de același gen, care au cam dus la extrem conceptul de vulgarizare a științei), să se dezbrace de scorțoasa haină academică și să abordeze pe un ton mult mai dezinvolt temele acelea atît de intimidant importante altădată că orice traducere în limbajul cît de cît comun era un sacrilegiu sancționat corespunzător de autoritățile în domeniu (profesorul meu de română din liceu, de exemplu, ne scădea nota ori de cîte ori găsea vreo adresare familiară sau aluzie personală în comentariile literare). Așa a făcut Neagu Djuvara în micul și fermecătorul său volum   O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, arătîndu-ne astfel că istoria poate fi mai mult decît o înșiruire de date și evenimente, sau Valeriu Gherghel, într-o la fel de dezinvoltă Roată a plăcerilor, sugerîndu-ne că filosofia nu e un tărîm rezervat doar elitelor, și acum Cătălin Pavel în volumul său intitulat doar aparent metaforic Arheologia iubirii, invitîndu-ne la rîndul lui să pășim cu încredere într-un spațiu ce părea la fel de inaccesibil neinițiaților. Cele trei opere amintite, diferite ca tematică, au în comun două aspecte: pe de o parte tratează în registru ludic noțiunile de specialitate și pe de alta dovedesc cu brio că nu numai ficțiunea poate fi escamotată în non-ficțiune, ci și viceversa.

Tuesday, July 30, 2019

Radu Paraschivescu, „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)”


- Humanitas 2019. ISBN 978-973-50-6394-8. 230 p. 




Perioada lecturii: -9  24 iulie 2019

Votul meu: 


Categorie: jurnalistică, nonficțiune

Nu-mi aduc aminte dacă am mai cumpărat vreo carte pentru titlul ei pînă acum, dar mă întreb care cititor inveterat ar rezista la unul ca În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi). Eu una n-am fost în stare și uite-așa, printre achizițiile pe care le-am făcut vara asta la Humanitas (librărie pe care o vizitez de cîte ori ajung în România și de unde nu ies niciodată cu mîna goală) s-a numărat și volumul lui Radu Paraschivescu, chiar dacă în acel moment nu știam prea multe despre autor. Ba l-am luat și pe cel apărut anul trecut, Orice om îi este teamă, că rar am văzut profesor pe care să nu-l ademenească promisiunea unor perle de limbaj.

Bineînțeles că m-am apucat de citit imediat (adică imediat ce am terminat o altă operă cu titlu incitant, Roata plăcerilor. De ce nu au iubit unii înțelepți cărțile, a lui Valeriu Gherghel, după care intrasem de fapt în librărie și despre care am scris aici) iar acum, după o lectură care mi-a împlinit toate așteptările, nu pot să spun decît că abia aștept s-o încep și pe a doua.

Saturday, July 13, 2019

Valeriu Gherghel, „Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?”


 – Polirom 2018. ISBN 978-973-46-7664-4, 256 p.





Perioada lecturii: 22 iunie – 8 iulie 2019

Votul meu: 



Sînt cărți care te lasă (pe insula aia pustie) cu imaginea stăruitoare a unui personaj, a unei imagini, a unei întorsături de condei. Altele care te bîntuie cu cîte-o afirmație, o reconstituire, o reinterpretare inedită. Rar de tot, dai și peste una care reușește nu numai să-ți adune la un loc obsesiile (chiar și pe acelea pe care nu știai că le ai), dar să le mai găsească și o rezolvare sau, mă rog, măcar o sugestie terapeutică. Așa mi s-a întîmplat mie cu micul volum de eseuri Roata plăcerilor al lui Valeriu Gherghel, care, fie vorba între noi, mi-a cam păcălit orizontul de așteptare cu subtitlul acela care promitea să vorbească despre filosofi certați cu cărțile, nu despre mine 😊

Friday, July 5, 2019

Catherine Nixey, “The Darkening Age”


 – e-book


Read from May 26th to June 26th 2019

My rating: 


I don’t know whether the beautiful province of Quebec, which has been my home for about fifteen years, now, has got the most places with saints’ names in North America, but it is sure you will see them on almost any plate on the road. Yet, Québec is also one of the less religious places I know of, despite (or because of) the fact that, until just some fifty years ago, the Catholic Church was maybe the most powerful instance in the country. And if you ask the Quebecers about that period, their smile fade and they reluctantly acknowledge some of the rules they had to obey were positively medieval. 

Was it this constraint they experienced that have made them so adamant that religion have not part in their lives anymore? Probably, and I would like to believe they closed, thus, the long period of abuse and persecutions Christianity is guilty of, but I know it is only wishful thinking. At the end of the day, this is a period that few have dared to denounce, and at their own risk, from Celsus in the second century, who was the first Greek intellectual to contest the new religion and whose work was afterwards destroyed (and whom we know only because Origen, a Christian apologist, wrote Contra Celsum, in which he polemically quoted from his On the True Doctrine some 80 years later) to the eighteenth-century English historian Edward Gibbon who, in his Decline and Fall, will blame the Christians’ indolence and disregard for the public welfare for the fall of the Roman Empire, and who will see his study banned by The Catholic Church and himself becoming a pariah in the English society.

Thursday, June 27, 2019

Sebastian Sifft, „Câinele iubirii”


 – Humanitas, 2018 ISBN 978-973-50-5991-0. 182 p.


Perioada lecturii : 26 mai – 23 iunie 2019

Votul meu :

Am mărturisit adesea, oarecum jenată, că după plecarea din România a fost o vreme în care m-am rupt complet de viața culturală a țării și o alta în care am urmărit doar numele deja consacrate. Acum încerc să recuperez, pe cît pot, mai ales că anul trecut vărul meu din București mi-a făcut surpriza de a mă aștepta la aeroportul Otopeni cu un metru de cărți (din care am citit deja mai mult de jumătate) iar anul acesta mi-am mai cumpărat și eu, ca să schimb sistemul metric cu cel de greutate, o valiză (9,2 kg, zău!).

Printre cele dăruite de vărul meu, era și romanul lui Sebastian Sifft, Câinele iubirii, publicat anul trecut la Humanitas – un motiv în plus să-l citesc dat fiind că apariția unei cărți la această editură îi garantează, cel puțin din punctul meu de vedere, abordabilitatea (dezamăgirile, inerente de altfel, au fost foarte rare). Nici acum nu mi-a fost înșelat orizontul de așteptare, drept pentru care m-a nedumerit oarecum apatia, nu numai a publicațiilor literare ci și a publicului – foarte puține recenzii (dintre care una mi s-a părut pertinentă, cea a lui Gelu Diaconu,  Câinele iubirii sau „În numele tatălui”), majoritatea mai degrabă succinte prezentări în scop publicitar.

Și e păcat, pentru că mie mi s-a părut interesantă atît abordarea narativă sincopată, deopotrivă aluzivă și eluzivă, cît și tratarea cu o ironie necruțătoare uneori a marilor teme – războiul, detenția, boala și desigur iubirea, căreia vocea narativă îi ucide atît încercarea de redempțiune prin lirism sau emfază, cât și pretenția de imagine iconică a cuplului primordial:


Ana obișnuia să spună că dragostea e găsită sau pierdută, însă pentru noi, cei care am așteptat douăzeci de ani, dragostea e așternută. Peste ei doi s-a așternut dragostea asta (Filip +Ana =LOVE aș fi scris pe toate zidurile dacă aș fi fost talentat la graffitti și i-aș fi desenat pe amândoi, goi, pe malul nisipos al Borcei, fiecare cu câte o păpădie în fund, plimbându-se de mână, Ana lăsându-și capul pe umărul lui, de fapt pe brațul lui, pentru că el e înalt, ea e mică; se sărută și, dintr-odată, firele de păpădie se împrăștie, plutesc în aer și dansează în jurul lor: li se lipesc de piele, pielea lor strălucește.
E cald.)

Un alt procedeu care mi-a atras atenția a fost ceea ce aș numi, cu un termen juridic că n-am găsit altul, radiere parțială, și pe care l-am întîlnit adesea în reconstituirea tipografică a manuscriselor în scopul menținerii iluziei de autenticitate, dar căruia autorul îi adaugă un nou rol, de ascundere simulată a adevărurilor incomode, jignitoare sau, pur și simplu, în același timp imposibil de a fi spuse și imposibil de ascuns:


Marta s-a sinucis. Din cauza mea. Pentru că eu am spus „nu”. Au violat-o unul după altul. H. a privit și a spus: Gut. Sehr Gut. Pizdă ist gut! El a fost ultimul. Am aflat că a rămas însărcinată târziu, mult prea târziu, când nu se mai putea face nimic. S-a sinucis la o săptămână după ce te-ai născut. Mi-a spus că nu putea să te privească. Mi-a spus că e insuportabil pentru o femeie să nu-și poată privi fiul. Nici nu am apucat să ne gândim la un nume pentru tine.



Aflu că Sebastian Sifft este și poet și că are deja două volume publicate, dintre care cel de debut a primit Premiul național de poezie în 2004. Observație importantă, pentru că cine știe mai bine decît poetul semnificația unei cadențe, a unei vocabule, a unei intonații? Iar romanul său are acea muzică inconfundabilă a cuvîntului bine temperat, dat fiind că, așa cum o afirmă chiar naratorul:


...când strici un cuvânt, strici și lumea. Un cuvânt stricat e o lume stricată e o poveste stricată.


Aș vrea să-i citesc și poeziile. O să-i citesc și poeziile.