Saturday, July 13, 2019

Valeriu Gherghel, „Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?”


 – Polirom 2018. ISBN 978-973-46-7664-4, 256 p.





Perioada lecturii: 22 iunie – 8 iulie 2019

Votul meu: 



Sînt cărți care te lasă (pe insula aia pustie) cu imaginea stăruitoare a unui personaj, a unei imagini, a unei întorsături de condei. Altele care te bîntuie cu cîte-o afirmație, o reconstituire, o reinterpretare inedită. Rar de tot, dai și peste una care reușește nu numai să-ți adune la un loc obsesiile (chiar și pe acelea pe care nu știai că le ai), dar să le mai găsească și o rezolvare sau, mă rog, măcar o sugestie terapeutică. Așa mi s-a întîmplat mie cu micul volum de eseuri Roata plăcerilor al lui Valeriu Gherghel, care, fie vorba între noi, mi-a cam păcălit orizontul de așteptare cu subtitlul acela care promitea să vorbească despre filosofi certați cu cărțile, nu despre mine 😊

Friday, July 5, 2019

Catherine Nixey, “The Darkening Age”


 – e-book


Read from May 26th to June 26th 2019

My rating: 


I don’t know whether the beautiful province of Quebec, which has been my home for about fifteen years, now, has got the most places with saints’ names in North America, but it is sure you will see them on almost any plate on the road. Yet, Québec is also one of the less religious places I know of, despite (or because of) the fact that, until just some fifty years ago, the Catholic Church was maybe the most powerful instance in the country. And if you ask the Quebecers about that period, their smile fade and they reluctantly acknowledge some of the rules they had to obey were positively medieval. 

Was it this constraint they experienced that have made them so adamant that religion have not part in their lives anymore? Probably, and I would like to believe they closed, thus, the long period of abuse and persecutions Christianity is guilty of, but I know it is only wishful thinking. At the end of the day, this is a period that few have dared to denounce, and at their own risk, from Celsus in the second century, who was the first Greek intellectual to contest the new religion and whose work was afterwards destroyed (and whom we know only because Origen, a Christian apologist, wrote Contra Celsum, in which he polemically quoted from his On the True Doctrine some 80 years later) to the eighteenth-century English historian Edward Gibbon who, in his Decline and Fall, will blame the Christians’ indolence and disregard for the public welfare for the fall of the Roman Empire, and who will see his study banned by The Catholic Church and himself becoming a pariah in the English society.

Thursday, June 27, 2019

Sebastian Sifft, „Câinele iubirii”


 – Humanitas, 2018 ISBN 978-973-50-5991-0. 182 p.


Perioada lecturii : 26 mai – 23 iunie 2019

Votul meu :

Am mărturisit adesea, oarecum jenată, că după plecarea din România a fost o vreme în care m-am rupt complet de viața culturală a țării și o alta în care am urmărit doar numele deja consacrate. Acum încerc să recuperez, pe cît pot, mai ales că anul trecut vărul meu din București mi-a făcut surpriza de a mă aștepta la aeroportul Otopeni cu un metru de cărți (din care am citit deja mai mult de jumătate) iar anul acesta mi-am mai cumpărat și eu, ca să schimb sistemul metric cu cel de greutate, o valiză (9,2 kg, zău!).

Printre cele dăruite de vărul meu, era și romanul lui Sebastian Sifft, Câinele iubirii, publicat anul trecut la Humanitas – un motiv în plus să-l citesc dat fiind că apariția unei cărți la această editură îi garantează, cel puțin din punctul meu de vedere, abordabilitatea (dezamăgirile, inerente de altfel, au fost foarte rare). Nici acum nu mi-a fost înșelat orizontul de așteptare, drept pentru care m-a nedumerit oarecum apatia, nu numai a publicațiilor literare ci și a publicului – foarte puține recenzii (dintre care una mi s-a părut pertinentă, cea a lui Gelu Diaconu,  Câinele iubirii sau „În numele tatălui”), majoritatea mai degrabă succinte prezentări în scop publicitar.

Și e păcat, pentru că mie mi s-a părut interesantă atît abordarea narativă sincopată, deopotrivă aluzivă și eluzivă, cît și tratarea cu o ironie necruțătoare uneori a marilor teme – războiul, detenția, boala și desigur iubirea, căreia vocea narativă îi ucide atît încercarea de redempțiune prin lirism sau emfază, cât și pretenția de imagine iconică a cuplului primordial:


Ana obișnuia să spună că dragostea e găsită sau pierdută, însă pentru noi, cei care am așteptat douăzeci de ani, dragostea e așternută. Peste ei doi s-a așternut dragostea asta (Filip +Ana =LOVE aș fi scris pe toate zidurile dacă aș fi fost talentat la graffitti și i-aș fi desenat pe amândoi, goi, pe malul nisipos al Borcei, fiecare cu câte o păpădie în fund, plimbându-se de mână, Ana lăsându-și capul pe umărul lui, de fapt pe brațul lui, pentru că el e înalt, ea e mică; se sărută și, dintr-odată, firele de păpădie se împrăștie, plutesc în aer și dansează în jurul lor: li se lipesc de piele, pielea lor strălucește.
E cald.)

Un alt procedeu care mi-a atras atenția a fost ceea ce aș numi, cu un termen juridic că n-am găsit altul, radiere parțială, și pe care l-am întîlnit adesea în reconstituirea tipografică a manuscriselor în scopul menținerii iluziei de autenticitate, dar căruia autorul îi adaugă un nou rol, de ascundere simulată a adevărurilor incomode, jignitoare sau, pur și simplu, în același timp imposibil de a fi spuse și imposibil de ascuns:


Marta s-a sinucis. Din cauza mea. Pentru că eu am spus „nu”. Au violat-o unul după altul. H. a privit și a spus: Gut. Sehr Gut. Pizdă ist gut! El a fost ultimul. Am aflat că a rămas însărcinată târziu, mult prea târziu, când nu se mai putea face nimic. S-a sinucis la o săptămână după ce te-ai născut. Mi-a spus că nu putea să te privească. Mi-a spus că e insuportabil pentru o femeie să nu-și poată privi fiul. Nici nu am apucat să ne gândim la un nume pentru tine.



Aflu că Sebastian Sifft este și poet și că are deja două volume publicate, dintre care cel de debut a primit Premiul național de poezie în 2004. Observație importantă, pentru că cine știe mai bine decît poetul semnificația unei cadențe, a unei vocabule, a unei intonații? Iar romanul său are acea muzică inconfundabilă a cuvîntului bine temperat, dat fiind că, așa cum o afirmă chiar naratorul:


...când strici un cuvânt, strici și lumea. Un cuvânt stricat e o lume stricată e o poveste stricată.


Aș vrea să-i citesc și poeziile. O să-i citesc și poeziile.

Thursday, May 30, 2019

Michelle Obama, “Becoming”


 – e-book
Genre: memoir 



Read from April 14th to May 28th 2019

My rating: 




“When they go low, we go high.”

How these Michelle Obama’s words, which I think are the quintessence of this amazing woman’s personality, sound truer and truer lately! I so needed her memoir (which was all I’ve expected it to be and more – the story of a proud, uncompromising woman), to restore even a little my confidence in a humanity that seems to have lost all its sense of value nowadays. 

Afua Hirsch, the “Guardian” journalist, says in her review with that English candour (I know she’s not born in UK, but still) that always makes you smile just a little bit exasperated, that if Michelle Obama were British hers would be a class tale. But isn’t it though? And not only a class tale, but also a race and a gender tale. For the message M. Obama sends, loud and clear, is that you can become anything you want not necessarily in spite of, but also because your modest origins, your skin colour and your, to use Simone de Beauvoir’s expression, second sex. 

Her astonishing parcourse, her majestic tenue, her exemplary story is yours to discover in a book that will help you become, too. Meanwhile, I leave you with some quotes that can better than any of my words illustrate the multiple facets, each one bright and shining, of her personality. The first one, dealing with the death of her father, helped me grieve somehow more peacefully the loss of my own, this spring:


It hurts to live after someone has died. It just does. It can hurt to walk down a hallway or open I the fridge. It hurts to put on a pair of socks, to brush your teeth. Food tastes like nothing. Colors go flat. Music hurts, and so do memories. You look at something you’d otherwise find beautiful —a purple sky at sunset or a playground full of kids—and it only somehow deepens the loss. Grief is so lonely this way.


The next ones show that you can erase or at least attenuate the negative connotation of difficulty, obstruction, ugliness and use them as steps in your becoming:


If I’d learned anything from the ugliness of the campaign, from the myriad ways people had sought to write me off as angry or unbecoming, it was that public judgment sweeps in to fill any void. If you don’t get out there and define yourself, you’ll be quickly and inaccurately defined by others.
*
There’s an age-old maxim in the black community: You’ve got to be twice as good to get half as far. As the first African American family in the White House, we were being viewed as representatives of our race. Any error or lapse in judgment, we knew, would be magnified, read as something more than what it was.
*
We understood that we represented the nation and were obligated to step forward and be present when there was tragedy, or hardship, or confusion. Part of our role, as we understood it, was to model reason, compassion, and consistency.

It is true that sometimes you may feel, together with her, that all her and her husband’s efforts, dictated by reason and compassion, have been futile, that mankind never learns:


Since Barack left office, I’ve read news stories that turn my stomach. I’ve lain awake at night, fuming over what’s come to pass. It’s been distressing to see how the behavior and the political agenda of the current president have caused many Americans to doubt themselves and to doubt and fear one another. It’s been hard to watch as carefully built, compassionate policies have been rolled back, as we’ve alienated some of our closest allies and left vulnerable members of our society exposed and dehumanized. I sometimes wonder where the bottom might be.


But she also gives you hope for change given that nothing has been built in one day, and makes you aware how a solid foundation stone Obama family put in place so that tomorrow have less the consistency of a dream and more the consistency of reality: 


There are portraits of me and Barack now hanging in the National Portrait Gallery in Washington, a fact that humbles us both. I doubt that anyone looking at our two childhoods, our circumstances, would ever have predicted we’d land in those halls. The paintings are lovely, but what matters most is that they’re there for young people to see—that our faces help dismantle the perception that in order to be enshrined in history, you have to look a certain way. If we belong, then so, too, can many others.


Because in the end, and this is one lesson everybody should learn thoroughly,


It’s not about being perfect. It’s not about where you get yourself in the end. There’s power in allowing yourself to be known and heard, in owning your unique story, in using your authentic voice. And there’s grace in being willing to know and hear others.