Ali Smith, "The Accidental"

 – Penguin Books, London 2005 ISBN 978-141-01039-7

Read from February 3^rd till 21^st 2016

My rating :

Do you recall those books that make your day (your week, your year J)? Those books that laugh at you from cover to cover without malice, reminding you that art is nothing but ludic, that the pleasure of the text (to borrow Barthes’s phrase) consists in blissfully and effortlessly enjoying both form and content? Those books that do you sooo good?

Well, for example David Lodge’s novels have always done this to me. And now, I’ve just delightfully discovered Ali Smith’s Accidental, another one of those friendly-reading books that teases the reader without superficiality, that discloses its narrative techniques without becoming annoying, that challenges both the writing know-how and the oh-so-serious literary themes without trivializing them and, more important without intimidating the reader. A book that doesn’t believe in complicated channels to deliver its message, although its message is far for simple. A postmodern book that doesn’t let you forget it is postmodern, but that doesn’t let you grow an inferiority complex because of it, either.

Robert D. Kaplan, "Fantomele Balcanilor: o călătorie în istorie"

 – editura Antet 2002, ISBN 973-8203-09-0. Traducerea Diana Grad. Titlul original : Balkan Ghosts : a Journey Through History

Perioada lecturii: 15 ianuarie – 17 februarie 2016

Votul meu:

Un tărîm al viziunilor înguste

Istoria m-a fascinat de cînd mă ştiu. Nu neapărat pentru „adevărul istoric” pe care mi-l oferă (la urma urmelor acesta e „in the eye of the beholder”, la fel ca frumuseţea sau ca adevărul ficţional), ci în primul rînd pentru personajele ei adesea halucinante, pentru atmosfera ei nostalgică sau terifiantă, pentru problemele etice, sociale şi (mai ales) estetice pe care le ridică. În fond, ce este istoria de azi dacă nu mitul de mîine?

Aşa că nici prin cap nu-mi trece să pun la îndoială exactitatea informaţiilor pe care Robert D. Kaplan le strînge cu acribie jurnalistică în Fantomele Balcanilor – nu numai că-mi lipseşte expertiza necesară dar, ca să folosesc o expresie franţuzească potrivită în context, je m’en fous comme de l’an quarante – în sensul că sînt atîtea chestiuni interesante pe care volumul le pune în discuţie încît las fără nici o remuşcare experţilor sarcina de a vîna micile imprecizii care e posibil să se fi strecurat în text.

Alexandr Soljenițîn, "Arhipelagul Gulag" - vol. I

 – e-book

Perioada lecturii: 

13 decembrie 2015 - 31 ianuarie 2016

Votul meu:

Homo homini lupus

Urmăresc cu interes de vreo săptămînă încoace o dezbatere furioasă în presa românească despre trecutul legionar al intelectualității noastre interbelice și despre felul în care ar trebui să ne poziționăm față de acest trecut, dezbatere care se reduce în fond la controversata întrebare: scuză certa valoare a unei opere pe omul lipsit de valori morale care a creat-o?

Nu am să dezvolt răspunsul meu categoric negativ la această chestiune (care oricum are marele defect, cum bine observa cineva, de a face confuzie între etic și estetic), ci am să mă opresc asupra unei alte întrebări pe care dilema în cauză a generat-o: care este mai gravă, crima antisemită sau  cea politică? Mugur Varzariu, într-o replică acidă la un articol al lui Andrei Pleșu, care între altele susținea că ar fi nedrept să se facă distincția între victimele holocaustului și cele ale comunismului, afirmă că una este să mori pentru o idee (politică, religioasă etc.) și alta este să mori pentru un lucru pe care nu-l poți controla (rasa). Care va să zică, dacă am înțeles bine, există crime nobile, justificate moral, si crime absurde, lipsite de rațiune.

Magicul, spectaculosul Québec

Et in Hiperboreea ego!

N.B. M-am hotărât să scriu acest articol în urma unei excursii  atît de minunate în orașul Québec încît  am simțit nevoia să o împărtășesc cu toată lumea. Nu vă așteptați totuşi la cine știe ce descrieri spectaculare (dacă vreți să citiți însemnări de călătorie adevărate vizitați blogurile  Cărți și călătorii sau Roșu vertical), talentul meu descriptiv e aproape inexistent, da’ promit să mă scot (oarecum) cu pozele, poze care au fost făcute de minunat de talentatul meu copil, Cassandra

Despre castelul de gheață din Québec auzisem încă de acum zece ani, adică de cînd am pus piciorul în Canada. Mai mult, pentru că în fiecare vară mergeam cel puțin o dată în frumoasa capitală a provinciei, fie cu ocazia festivalului medieval, fie pur și simplu pentru o échapée belle, de fiecare dată la întoarcere luam hotărîrea, la un pahar de vorbă cu prietenii, de a merge în iarna respectivă să vedem și castelul – e drept că la + 40 de grade părea o bună idee. La -30 însă, ne trecea tot cheful și uite așa în timp proiectata călătorie s-a transformat într-o simplă glumă de gașcă, de genul „unde nu mai mergem noi anul ăsta”. Aceasta pînă în decembrie anul trecut, cînd, povestindu-le amuzați prietenilor noștri quebecoși despre atîtea decizii luate și  amînate pe motiv de temperatură, au hotărît ei pentru noi că e timpul sa le onorăm.

Kazuo Ishiguro, "When We Were Orphans"

- Vintage Canada 2001 ISBN 0-676-97306-X

Read from January 19^th to February 2^nd 2016-02-03

My rating:

Still under the unforgettable impression of The Buried Giant, I admit that Kazuo Ishiguro’s When We Were Orphans did not live up to my expectations. Not entirely, at least. Oh, I enjoyed his habitual elusive style, also noticing the clever development of the theme announced by the title – the uprooting – and I couldn’t find any fault with the construction of the unreliable narrator also. It is the fable (in the sense given by the Russian formalists) I was disappointed with, the fable that, as someone very appropriately pointed out, is “too short and too spare for the content it hopes and promises to deliver.” (Valerie Jaffe, Fatal Ambition: Kazuo Ishiguro’s When WeWere Orphans ). However, two of three, that is style and narrative voice versus fable it is not so bad. Not so bad at all. Let’s see.

Milena Agus, "Mal di pietre"

 – e-book

Letto dal 19 al 29 gennaio 2016.

Il mio voto:

Non avevo mai sentito parlare di Milena Agus quando la mia amica Ema mi ha inviato Mal di pietre. Nonostante questo, ho cominciato a leggerlo subito, non solo perché la recensione di Ema era molto interessante (si può leggere qui, in rumeno J) ma soprattutto perché era in italiano e c’era un po’ che non leggevo niente in questa bellissima lingua et anche perché (lo dico con la vergogna appropriata, figuriamoci) non aveva molte pagine.

Frattempo ho saputo (evviva l’Wikipedia!) che l’autrice è un’esponente del gruppo “Nuova letteratura sarda”, che è insegnante d’italiano e che è diventata nota proprio con Mal di pietre, il suo secondo romanzo dopo Mentre dorme il pescecane.

Thomas Hardy, "Far from the Madding Crowd"

– e-book (Project Gutenberg)

Read from January 4^th to 19^th 2016

My Rating:

I still remember the Romanian edition of Far from the Madding Crowd in my mother’s library I was sometimes looking at in my teenage years only to put it away again, even after I read and enjoyed other Thomas Hardy’s writings (I had been pretty impressed with Tess d’Urberville if I recall correctly). Why I have avoided this classic despite its beautiful title at a time when I was reading almost whatever came to hand, I don’t know. Even now, had I not accidentally seen the end of the movie version (the Julie Christie one, who makes a very credible Bathsheba), I would have continued to ignore it, and what a pity it would have been.

A pity because this Hardy’s fourth novel is quite charming, with its Victorian themes and motives, like marriage, education, the role of the woman and the moral constraints in the middle-class society, reinterpreted in a new way, not only by emphasizing the role of the chance in the destiny of the individual, but also by studying how the same destiny changes whenever the equilibrium between reason and emotion is broken. From this point of view, the novel reminded me the four kinds of love identified by Stendhal in his essay On Love (which I don’t think the writer was familiar with, at least not at the moment of the book’s creation): passionate, mannered, physical and vanity-love.

Jeffrey Eugenides, "The Virgin Suicides"

 – Warner Books, A Time Warner Company, New York 1999 ISBN 0-446-67025-1

Read from January 3^rd to 16^th 2016

My rating:

What horizon of expectation does a clever title like The Virgin Suicides open (this in the improbable case you’ve never heard of the famous song of the equally famous band Cruel Crux J)? One could focus on the “suicide” word and think of Camus and his philosophical dilemma (whether life is worth living). Or one could be distracted by the “virgin” word, read with the image of pagan sacrifices in mind (on the altar of civilisation, of course). Or one could simply take “virgin” as the adjective it is, fully and unexpectedly (and without teenage connotation whatsoever) qualifying “suicide” , in which case the book is expected to reveal new, unthought-of meanings of the latter, that will divorce it either from “bravery” or “cowardice”, the usually accompanying words.

It is difficult not to suspect such intent, given that although the novel speaks of virgins (that is adolescents) that kill themselves, it is not about them, it is not about the Lisbon girls. Not really. It is more about our rooted habit to forget and replace the forgotten things with false memories. It is about the subtle but firm bans we let society to use in order to keep us on a short leash. It is about our deep fears masquerading as vulgar revelations and apparent misunderstandings that lead to no epiphanies. In the end, it is about suicide – by dull solitude and perfect indifference.

Professor X, "In the Basement of the Ivory Tower"

 – Viking Penguin 2011, ISBN 978-0-670-02256-4

Read from: December 1^st 2015 till January 14^th 2016

My rating:

The Elitism of Learning

When I left Romania, about eleven years ago, I decided to give up on teaching as well. After sixteen years of doing only this, it was not an easy decision to make, but I was so fed up with the corrupt system I was leaving behind that I had lost all faith in the generosity of my profession.

Of course, once a teacher always a teacher and although I’ve generally stuck to my decision and now I’m working full time in an office (finding my work interesting and challenging enough even after a decade or so) I couldn’t sever all the ties, so not only I have been teaching part time in various private language schools, but I’ve also shared my knowledge with my friends and my friends’ children whenever they needed to improve their French, English or even Italian skills. And, as a funny parenthesis, even today I say sometimes that I’m going to school instead of the office and now and then I dream I’m in front of a class again. Moreover, I asked for and obtained my teaching permit six years ago (I don’t know whether as a sort of back-up or simply because I am still a teacher at heart) and in order to renew it I followed five courses (3 credits each) last year, which made me better acquainted with the educational system here in Québec – and this is where I wanted to get, really, in order to discuss Professor X’s book, In the Basement of the Ivory Tower.

Martin Amis, "The Pregnant Widow"

- Vintage International, New York, May 2011

    ISBN 978-1-4000-9598-8

Read from December 6^th 2015 until January 2^nd 2016

My Rating:

Martin Amis’s The Pregnant Widow is the first book I’ve finished in 2016 (I wanted to write “this year” then I remembered that once I had started a review with “this summer” and later, while re-reading it I had to investigate to learn what summer I was talking about J ) and what a good beginning it was indeed!

Maybe this is not Martin Amis at his best, but it was fun, despite the somehow gloomy title, inspired by Alexander Herzen’s dooming prophecy used as the first motto of the novel:

“The death of the contemporary form of social order ought to gladden rather than trouble the soul. Yet what is frightening is that the departing world leaves behind it, not a heir, but a pregnant widow. Between the death of the one and the birth of the other much water will flow by, a long night of chaos and desolation will pass.”

Minunatul meu an în lecturi mai mult sau mai puţin minunate

O prietenă a mea întru cărţi mi-a atras atenţia că nu se face să ai un blog de cititor fără o dare de seamă anuală despre cărţile citite, asa că m-am conformat, gîndindu-mă că un bilanţ n-are ce să strice, în ciuda faptului (sau poate tocmai pentru) că mi-am creat blogul strict ca pe un jurnal de disciplinare a lecturii, în contextul în care  începusem de la o vreme să înghit cărţile ca pe pufuleţi, fără să-mi mai notez nici impresii, nici citate. Evident că asta nu înseamnă că m-am vindecat definitiv de lenea intelectuală, ceea ce se poate vedea dealtfel din notele lejer dezlînate pe care m-am obişnuit să le numesc pretenţios şi impropriu recenzii, note care, mă amăgesc uneori, îmi vor servi cîndva la o analiză critică profundă şi orbitoare şi memorabilă şi uimitoare (mă rog, vă las pe voi să completaţi cu toate epitetele pe care negreşit o să le merit cîndva J).

Dar să revenim la oile noastre că nu de alta, dar risc să fac o introducere mai lungă decît cuprinsul, eu care i-am pisat pe elevii mei atîţia ani de zile cu această primă regulă de aur a compoziţiei – respectarea proporţiilor fiecărei părţi a unui eseu. (Gata, mă opresc :D)

Dan Lungu, "Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu"

 – e-book

Perioada lecturii: 27 noiembrie – 14 decembrie 2015

Votul meu:

Ce au în comun Martin Amis şi Dan Lungu? Ei, vedeţi că nu ştiţi? Vă spun eu: două romane cu titluri inspirate, The Pregnant Widow şi Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu (despre al doilea Alex Ştefănescu e de părere că e un titlu de premiu Nobel – dacă o exista aşa ceva – titluri care să ia premiul Nobel, vreau să spun), a căror acţiune se petrece parţial în Italia şi, cireaşa de pe tort (sau bomboana de pe colivă dacă vreţi) în care personajele au impresia că n-au păşit în Italia, ci într-o carte poştală sau într-un tablou:

Pe fereastră, peisaje de-ţi taie răsuflarea. Senzaţia e că te afli într-o ilustrată. Tu, personaj într-un tren, într-o vedere, aşa, încremenită în timp… Senzaţie de moarte frumoasă. N-o să uit clipele acelea de confuzie… Nu eram în rai, ci într-un album de artă…

(Pentru citatul din Amis, în care personajelor li se pare că fac parte dintr-o pictură tre’ să mă credeţi pe cuvînt că nu-l am la îndemînă)

Richard Adams, "Watership Down"

 – Viking 2012 ISBN: 0241953235; ISBN 13: 9780241953235

Read from November 10^th to December 5^th 2015

My rating :

One of my dearest nostalgic books has always been Kenneth Grahame’s The Wind in the Willows, for whenever I’ve felt sad and blue I returned to leaf through it and recapture some of the innocence of my childhood thinking. I’ve had the same feeling while reading Richard Adams’ Watership Down, with its enthralling story about animals which is much more than a fable or an allegory, even though the characters have some human qualities.

Julian Barnes, "The Sense of an Ending"

– Vintage Canada, 2012 ISBN 978-0-307-36082-3 ; 150 p.

Read from November 19^th to 30^th 2015

My rating:

“How far do the limits of responsibility extend?”

How often are we found guilty (not necessarily by the others but even by ourselves) of not getting it? Of sleep-walking through our life and others’? Of not stopping to think then and conveniently forgetting afterwards? The drama of Tony Webster, the narrator of Julian Barnes’ amazing novella The Sense of an Ending, the drama of the auto sufficiency in mediocrity and of mild regrets of what-could-have-been-if-onlys, is so familiar that it could easily be ours. As so could his hic jacet(s):

I could have used the phrase as an epitaph on a chunk of stone or marble: ‘Tony Webster – He Never Got It’. But that would be too melodramatic, even self-pitying. How about ‘He’s On His Own Now’? That would be better, truer. Or maybe I’ll stick with: ‘Every Day Is Sunday’.

Like any essential reading, Julian Barnes’ book dares us to search not only for the truths hidden in the writing itself, but also for the truth hidden in ourselves and in the world, for the novella raises at least three questions: a moral one: to what extent are we responsible for the others’ destiny? a philosophical one: to what extent is memory able to beat time? and an aesthetical one: to what extent life imitates art? Every one of the three subsequent to Adrian’s question I entitled my review with: “How far do the limits of responsibility extend?”

Jane Austen, "Sense and Sensibility"

 – e-book (project Gutenberg)

(Re-)Read from November 18^th to 25^th 2015

My rating:

I don’t know about you, but I’ve always found reading the classics sort of comforting. Could it be because it is always reassuring to enjoy an oeuvre whose value has already been confirmed by time? Or maybe the comfort lies in some subconscious pride for humanity who found a way to steal from gods a bit of eternity? Whatever the explanation, one thing is obvious: Jane Austen did not disappoint me this time neither, on the contrary, made me want to re-read more of her. 

A friend of mine said, during a discussion about Sense and Sensibility, that her books are repetitive in pattern and feel sometimes like excessively romantic. I beg to differ – I appreciated every one of her novels for entirely different reasons and their only thing in common I could find was the witty depiction of the society at the end of the eighteenth century and the beginning of the nineteenth’. Her novels might seem at first only charming love stories that end more or less with a happily ever after, although never in a syrupy way. But love is often only a pretext for the analysis of a more prosaic subject – the institution of matrimony and its importance in the society of those times. 

Petru Popescu, "Prins"

– Curtea veche, 2009

(Re-)Citit de pe 28 ianuarie pe 18 februarie 2014

Votul meu:

Eram studentă cînd am citit prima dată Prins. Era o ediție veche și obosită, de prin 1970, mi-amintesc și acum, pentru că la sfârșitul anilor 80 nu mai găseai cărțile lui în librării. M-am întrebat mereu de ce mi-a rămas imaginea acelui volum mult mai vie în minte decît conținutul ? Am înțeles acum, recitindu-l, de ce. In ciuda unor merite literare incontestabile, Prins are și destule minusuri. Eu mă voi opri la două : unul de formă și celălalt de conținut.

In multe recenzii pe care le-am citit, romanul e comparat cu Love Story al lui Erich Segal. Comparație pe care eu o găsesc destul de justă, deși nu din motivul evident – tema iubirii curmate tragic de boală. Nu. Ambele romane exploatează la maximum potențialul emotiv al cititorului, care termină de citit cu lacrimile curgîndu-i șiroaie pe obraji:

Corina, iubirea mea cea mare, nu-ți pot lăsa prea multe cuvinte. Tu mă vei trăi pe mine mult mai adînc și mai înalt decît am putut eu însumi să mă trăiesc.

Arthur Rimbaud, "Poésies"

– e-book

Lu du 10 au 21 avril 2014

Mon vote :

L’atrocité de la Lune, l’amertume du Soleil

En relisant ce petit volume de Poésies, m’est venue à l’esprit l’affirmation de Roland Barthes, que le langage poétique moderne commence en effet avec Arthur Rimbaud et non avec Baudelaire et mon fort esprit de contradiction m’a fait penser, dans un premier temps, qu’on peut ramasser assez d’arguments pour démontrer quand même la modernité de ce dernier. Mais je me suis rendu compte par après que, en effet, l’innovation baudelairienne porte particulièrement sur l’image artistique pendant que celle rimbaldienne est centrée aussi sur la technique et le langage poétique. Et que, même si on ne peut vraiment contester au poète des fleurs du mal le rôle du précurseur du modernisme, Rimbaud ouvre une voie encore plus large, car son œuvre contient in nuce plusieurs traits de la poésie postmoderne : la dépersonnalisation du « je », la dépoétisation du langage, l’introduction des passages narratifs, l’accent mis sur le lecteur, les effets cathartiques mais aussi désacralisants de l’ironie, l’esprit ludique – dans une polémique tendre avec toute une imagerie confortablement installée dans des critères esthétique jusqu’alors incontestables :

Tels que les excréments chauds d’un vieux colombier
Mille Rêves en moi font de douces brûlures :
(…)
Doux comme le Seigneur du cèdre et des hysopes,
Je pisse vers les cieux bruns, très haut et très loin,
Avec l’assentiment des grands héliotropes. (Oraison du soir)

Doris Lessing, "The Golden Notebook"

– e-book

Read from November 18^th to December 13^th 2012

My rating:

While living under Ceausescu's regime, in those days that even today I'm not able to remember without a combination of sadness and irritation, I used to be very angry with Western Socialist and Communist Parties that dared to continue to exist in spite of the big revelations of the Gulags and the murders and the terror. I was thinking then that the persistence of such organizations could be explained either by a naive and blind idealism nurtured under the wing of a comfortable capitalist democracy, or else by a pragmatic acknowledgment of such horrors (errors happen!), since to protest against them would signify to deny the success of this ideology – meaning that the famous phrase, "The Party is never wrong" had the same power outside the communist countries it had inside them.

Both my assumptions were, unfortunately, true, and are widely illustrated in Doris Lessing’s remarkable novel, The Golden Notebook; in a particularly significant scene, Michael, learning that three friends of him were hanged in  Czechoslovakia,

... explained, with much political subtlety, why it was impossible that the Party should frame and hang innocent people; and that these three had perhaps got themselves, without meaning to, into 'objectively' anti-revolutionary positions.

Wu Ming, "54"

 – e-book

Letto dal 5 ottobre al 2 novembre 2015

Il mio voto:

54 è il secondo romanzo di Wu Ming che ho letto, dopo Q, e devo dire che mi sono spesso divertita, durante le entrambi letture, a immaginarmi le discussioni hot tra gli autori che l’hanno scritto, mentre si attribuivano le storie, cercavano ganci narrativi appropriati oppure facevano delle ricerche sugli eventi storici da distorcere oppure contradire come si addice a ogni opera postmodernista degna del suo nome.

Un’amica mia, nella sua eccellente recensione su GoodReads, aveva paragonato la struttura di questo romanzo a uno stile particolare di mischiare le carte da gioco, da quale risulta un miscuglio così ordinato che aspira alla perfezione. Comparazione molto adatta per un romanzo in cui i tre fili narrativi intrecciano senza confondersi quasi mai, in una rappezzatura creata così artificialmente che ogni ingrediente si può separare senza problemi. Risulta che il lettore sia capace di seguire, se lo vuole, solo una di tre storie (sia quella di Robespierre, di Salvatore Lucani o di Cary Grant) e ignorare quelle che non gli piacciono, senza nessuna paura di perdere dettagli importanti saltando le pagine.