Alexandr Soljenițîn, "Arhipelagul GULAG" vol. al III-lea

– e-book; traducere, note și tabel cronologic de Nicolae Iliescu; Postfață de Ion Vasile Șerban (apărut la Editura UNIVERS București, 1998)

Perioada lecturii:  5 aprilie – 13 septembrie 2016

Votul meu:

Pe 31 ianuarie 2016, cînd începeam cu timiditate și oarecare strîngere de inimă lectura masivei opere a lui Alexandr Soljenițîn, Arhipelagul GULAG, știam despre Gulag „doar” că era simbolul cel mai înfricoșător al represiunii staliniste și că desemna un vast teritoriu amenințător, delimitat vag (pentru mine) geografic prin nordul Rusiei, unde se afla cea mai mare închisoare (nu știam atunci că erau de fapt mai multe) pentru deținuții politici din fosta URSS. Citisem destule despre acest gen de închisori, de la opere de ficțiune a căror asemănare cu realitatea nu era deloc întîmplătoare, ca mărturia lui Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pămînteni a lui Marin Preda, la cărți de memorii scoase parcă din somnul rațiunii ca Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt sau Reeducarea de la Aiud a lui Demostene Andronescu, așa încît mă consideram oarecum pregatită pentru o lectură din care știam că nu vor lipsi pagini atroce.

Mi-am dat seama repede totuși că nu poți niciodată fi suficient de pregătit pentru un coșmar. Mai ales cînd ești conștient că acel coșmar descris pe mii de pagini, pe care tu cu privilegiul cititorului îl poți întrerupe cînd te copleșește punînd pur și simplu cartea deoparte (și de cîte ori n-am  făcut asta, uneori pentru săptămîni întregi de-a lungul acestei lecturi dificile, care s-a întins pe mai bine de șapte luni), a fost trăit fără întrerupere nu timp de șapte luni, ci de ani și zeci de ani de eroii lui fără de voie. Oricum, în final degeaba pui cartea deoparte că imaginile ei te bîntuie fără cruțare, cu atît mai înfricoșătoare cu cît știi bine că nu fac parte nici din istoria vreunui ev mediu întunecat, nici nu sînt consecința vreunui război necruțător, ci că au avut loc într-o epocă aproape contemporană, într-o societate aproape civilizată, într-o lume aproape a noastră...

Toate acestea se petreceau în anul 1949 (o mie nouă sute patruzeci și nouă), în cel de al treizeci și doilea an al revoluției din octombrie, la patru ani după ce s-a sfîrșit războiul și necesitățile lui crunte, la trei ani după ce a luat sfîrșit procesul de la Nurnberg, și întreaga omenire a aflat de grozăviile lagărelor fasciste și a răsuflat ușurată: „Asta nu se va repeta!"...

Sînt multe sentimente care m-au încercat de-a lungul acestei lecturi, de la indignare neputincioasă la autoculpabilizare umilă (căci toți am făcut aceste orori posibile) în fața acestei (a cîta oare – dar învățăm vreodată?)  mărturii despre culmile la care poate ajunge (și trona acolo mult timp nestingherită) abjecția umană. Ca întotdeauna, inutilă of course dar persistentă nevertheless, rămîne aceeași întrebare: cum a fost cu putință? Și cum a fost (și este în continuare) cu putință nu numai ca aceste crime să nu fie pedepsite, dar chiar să fie, pînă și în ziua de azi, justificate sau măcar atenuate, iar vremurile acela cumplite idealizate? Căci pînă și în ziua de azi comunismul (și-au trecut aproape treizeci de ani de cînd s-a prăbușit), continuă să fie regretat de o parte deloc nesemnificativă a unei populații care nu are în totalitate scuza de a fi contemporana sau urmașa  acelora care acum șaizeci de ani plîngeau cu lacrimi amare și halucinant de sincere la moartea tătucii Stalin:

Pînă în ziua cînd a murit i s-au înălțat elogii și imnuri, și nici chiar astăzi nu ni se îngăduie să-l demascăm: căci nu doar cenzorii îți vor opri cu toții pana, dar chiar și cineva care stă la coadă într-un magazin, ori cineva care merge în același compartiment se va grăbi să oprească hula pe buzele tale.

În Strania istorie a comunismului românesc, Lucian Boia e de părere că lipsa unui proces al comunismului, care a făcut la urma urmelor mult mai multe victime decît nazismul, s-ar putea explica prin faptul că programul său, deși utopic, era în esență conceput pentru progresul umanității și nu pentru exterminarea ei. Tocmai de aceea, din păcate, acest bine cu sila pe care l-a început Lenin și l-a dus la apogeu Stalin, nimeni nu garantează că nu se va repeta:

Fiindcă noi îi respectăm pe Marii Nelegiuiți. Noi îi venerăm pe Marii Asasini.

S-ar putea spune că Arhipelagul GULAG își are originea în O zi din viața lui Ivan Denisovici, care a avut un asemenea impact asupra foștilor deținuți politici încît aceștia l-au copleșit pe autor cu scrisori în care îi cereau să-i întîlnească și să le asculte mărturiile. După ce a adunat materiale timp de doi ani, Soljenițin a început lucrul efectiv la carte în 1964, scriind pe ascuns și cu spaima în suflet mai mult de zece ani. Această operă sumbră ca un mausoleu, la limita între istorie și ficțiune, bazată mai ales pe experiența personală dar și pe scrisori și povestiri ale altor „zeki” (227 de mărturii au fost folosite, după cifra pe care o dă însuși autorul) nu se mulțumește să fie doar o culegere de destine frînte, ci, ca acele misterioase divinități păgîne care cereau o jertfă pentru orice secret dezvăluit, a cerut ea însăși un tribut de sînge, contribuind astfel și ea la frîngerea unui destin: cel al dactilografei Elizaveta Voronianskaia, care păstrase pentru ea, fără știrea autorului, o copie din Arhipelagul GULAG și care, interogată zile în șir de KGB, a fost nevoită să dezvăluie unde o ascunsese iar apoi (de frică, de rușine, de disperare?) s-a sinucis. Două zile mai tîrziu, Soljenițîn trimite în semn de protest cartea spre editare în Occident.

Richard Tempest, într-un articol celebru, Problema concepției eroice, îl pune pe Soljenițîn alături de Nietzsche, cu care ar avea în comun atît comportamentul profetic cît și originalitatea limbajului și a stilului. Fiecare dintre ei a creat un erou exemplar, filosoful german pe eroul care și-a părăsit condiția umană, transformîndu-se din om în  supraom, scriitorul rus pe eroul care și-a redobîndit condiția umană, transformîndu-se din sclav în om: „Eroul lui Nietzsche vorbește în locul tuturor. Eroul lui Soljenițîn vorbește în numele tuturor.”

Acesta este, clar și profetic, mesajul Arhipelagului: nedreptățile si abuzurile care au fost cauza acelei incredibile suferințe umane pe care paginile cărții abia încep să o descrie nu mai pot fi întoarse nici îndreptate, e drept, dar măcar se poate opri reiterarea lor. Suferința umană a fost absurdă și inutilă, e drept, dar măcar ar putea să-și piardă zădărnicia dacă dezvăluirea ei va împiedica istoria să se repete. Căci istoria, spune scriitorul, riscă să se va repete numai atunci cînd omul uită cît de importantă este libertatea cuvîntului în lupta împotriva sclaviei terorii:  

...cîtă vreme în țară nu va exista o opinie publică independentă, nu există nici o garanție că nimicirea nemotivată a milioane de oameni nu se va repeta din nou, că ea nu va începe în orice noapte, în fiecare noapte—poftim, chiar în noaptea asta, prima după ziua de azi.  

La urma urmelor, n-avea dreptate Tolstoi cînd spunea că nu libertatea politică este esentială, ci perfecționarea morală?