Doina Ruști, „Mămica la două albăstrele”

  - Polirom 2013. ISBN 978-973-46-3409-5. 254 p.

Perioada lecturii: 18 septembrie – 2 octombrie 2018

Votul meu: 

În Mitul democrației (pe care tocmai ce l-am terminat de citit, că așa mi se leagă mie în mod misterios de minunat lecturile), Lucian Boia observă la un moment-dat că realitatea în lumea contemporană a devenit din ce în ce mai „ficționată”, din ce în ce mai cosmetizată pentru a corespunde unor modele narative de un gust îndoielnic dar cu mare priză la public (de exemplu moartea prințesei Diana, care a fost transformată în melodramă, sau războiul – fie el împotriva terorismului, sau cel din Kosovo, sau cel din Afganistan – care a căpătat proporții eroice, devenind înfruntarea între bine și rău): 

„Lumea e un teatru (și lumea politică în și mai mare măsură). Dar este pentru prima dată cînd viața reală este literalmente dublată, și „tradusă” la fiecare pas, printr-un simulacru de asemănare înșelătoare. Mitologia a trecut de la artizanat la industrie și la strategii de manipulare extrem de elaborate și de eficiente.”

Ei bine, cartea Doinei Ruști, Mămica la două albăstrele, ar putea fi o ilustrare perfectă a acestei afirmații îngrijorătoare. Oamenii, pare să ne comunice textul, se așază din ce în ce mai des și de bună voie în paturile procustiene care apar la răspîntiile vieților lor, din inerție, din lipsa unor valori de referință clare, dar mai ales din lipsa unei vieți interioare, transformîndu-se în marionete de mînuit și de aruncat după cum are ea chef de către o societate de consum la fel de găunoasă și de lipsită de putere de decizie. 

Amuzant și necruțător totodată, romanul mi-a amintit de un altul, Mătușa Julia și condeierul (un mare favorit al meu), căci ce este Benone Bulgaru dacă nu imaginea în oglindă a lui Pedro Camacho, cu atenția lui pentru detalii, dar indiferența pentru imaginea de ansamblu? Camacho, dorind să cuprindă în opera sa toate dramele societății sale, construia scenarii din ce în ce mai abracadabrante, cu ambiția de a transforma ficțiunea într-o oglindă cît mai fidelă a realității. None, contemplînd lumea prin camera de luat vederi, transformă și el realitatea în ficțiune, numai că pe bucăți și fără să mai aibă ambiția de a produce o operă de artă, rămînînd doar cu automatismele meseriașului, care știe să potrivească unghiurile, să profite de lumini și umbre, să facă asociații între imagini. Tot filmînd senzaționalul, ajunge să-și filtreze propria viață prin lentila teleobiectivului, privind-o detașat și profesional, doar cu grija perfecțiunii imaginilor. Ochiul său inteligent, sensibil la cele mai neașteptate asociații, este în fond la fel de rece, la fel de orb și de indiferent la semnificațiile mai profunde ale stop-cadrelor ca aparatul pe care-l ține în mînă:

Timpul vechi și timpul de-acum făceau parte din viața lui dusă. În față se ridica, falnică, noua lor canapea, la care se adăugaseră Flori și Carina, pe cînd cealaltă, canapeaua copilăriei, putrezise de mult, printre cojile de cartofi, făcută bucăți, aruncată la tomberon.

Savuros mi s-a părut contrastul dintre imaginile suculente, pline de comparații amuzante prin plasticitatea lor și redarea lor distantă, fără vreo umbră de simț al umorului din partea unui None aproape demiurgic în detașarea lui asexuată și refuzul încăpățînat de a se implica emoțional. Felul în care privește trupul gol al iubitei sale, cu un profesionalism dezbrăcat de orice strop de dorință, are ceva copilăresc în cruzimea lui sinceră și ceva autistic în umorul lui involuntar:

Dezbrăcată, Li Zeta semăna cu o marmotă încremenită în marginea autostrăzii. Stătea dreaptă, cu palmele strînse pe sîni și cu părul dintr-o dată electrizat. Între picioarele lungi, alb, complet depilat, sexul ei arăta exact ca andivele din supermarket.

La fel de memorabilă este reacția lui în momentul în care cea de-a doua soție a tatălui său îi povestește cum a fost înmormîntat acesta, pe o vreme ploioasă. Auzind că fratele său vitreg, de a cărui existență nu avusese habar pînă atunci, venise la ceremonie însoțit de prietena lui, singura imagine care-i apare în minte este una fragmentară și artistică, estetică și detașată:

Două frame-uri cu pantofi înnămoliți îi scânteiară sub pleoape. Pantofii de lac ai celuilalt fiu se adânciră progresiv în mocirla de pe marginea gropii, în timp ce tocurile subțiri ale prietenei lui plescăiau periodic în clisă.

Pînă și finalul pare a se potrivi cu acela al eroului lui Llosa: Camacho se prăbușește în propria ficțiune, care năvălește peste el sufocîndu-l cu detalii și personaje care și-au pierdut coerența și identitatea, în timp ce None este forțat să se confrunte cu o realitate de ansamblu, dezbrăcată de miturile și omisiunile comode care-l oploșiseră în melodrama călduță ba a familiei exemplare, ba a stereotipiei triunghiului conjugal repetat din tată-n fiu ba a Mamei, a cărei autoritate i se păruse mereu că o întrece pe a lui Dumnezeu. 

Se văzu bătrân, epuizat, ajuns la vîrsta mamei sale. Ce-ai făcut în toata viața ta? Am fost mămica la două albăstrele.! Apoi o văzu pe Carina devenită matură, o femeie cu gura mare, fixîndu-și interlocutorul cu un ochi, cuprinsă de frustrări pentru că părinții ei s-au despărțit. Sau plină de complexe pentru că n-a aflat cine îi erau adevărații părinți. Nemulțumită de None și ușurată totuși că nu era tatăl ei. (...) Și-o imagină în adolescență, aducînd în casă un janghel și în scurtă vreme un copil, lăsat în grija lui None. Nu i-ar fi plăcut să ajungă la mîna Carinei. Cum spunea Flori, era în ea ceva de șarlatancă.

Superbă mi s-a părut și structura romanului, parodie blîndă a neorealismului, în aparenta lui ambiție de a reflecta fidel o realitate politico-socială ușor de identificat nu numai spațial (Bucureștiul) ci și temporal (anul 2008). Dacă imaginea societății românești este destul de amplă, chiar dacă fragmentară, putînd fi reconstituită din mozaicul spart în cioburi mai mici sau mai mari al privirii lui None și a familiei sale (Carina, Flori, Geta), imaginea vieții politice este mult mai sumară, văzută prin ochii unui Ponta nenumit dar ușor recognoscibil, nu numai prin aluziile la referendum și prin ura față de „gîndacul de Băsescu”, ci și prin portretul care, din doar cîteva trăsături de condei, reușește să-i surprindă de minune personalitatea ușor caricaturală, cu planurile sale de începere a vînătorii de pirați (imagine „împrumutată” de la corespondenta lui secretă, Mămica la două albăstrele), cu scuzele pe care și le găsește, cu pagina de Facebook pe care o verifică periodic dar în care nu scrie el, cu interesul pasager pentru cîte o cântăreață sau o admiratoare, la urma urmei cu plutirea senină pe deasupra evenimentelor de orice fel:

Moartea Li Zetei îl afectă prin surpriză. De-abia auzise de ea și deja se și dusese. Premierul ceru informații despre crima din Tunar, apoi spuse fetei care se ocupa de pagina lui de Facebook să scrie ceva pe tema aceasta. Mămica la două albăstrele nu părea preocupată de eveniment. (...) Printre evenimentele numeroase, care îl asaltau din toate părțile, moartea Li Zetei și tăcerea Mămicii îi luară exact trei minute din viață.

Cele două planuri, părînd o vreme să se intersecteze doar accidental prin două cîrlige narative destul de precare – Mămica și Li Zeta – se îmbină cu un clinchet ferm la final, cînd cele două „teleobiective” ajung față-n față, doar pentru a lăsa fiecare în mintea celuilalt o imagine ștearsă, obosită de propriul ei derizoriu. Două perechi de ochi care se privesc cu indiferență, fără să se vadă cu adevărat:

O mașină neagră aproape că-l șterse, iar prin geamul fumuriu None văzu pentru o clipă fața rotundă a prim-ministrului.”

*

„Bulevardul urca spre Universitate, iar mașina trecu pe lângă palatul Șuțu, chiar în momentul în care None ieșea din strada Ghica. Privit prin parbriz, pentru o clipă infimă, nu rămâneau din el decît ochii, ca două crizanteme udate de ploi.

Nu pot să închei fără să vorbesc, măcar pe scurt, despre minunata scriitură a Doinei Ruști, care mă impresionase deja prin luxurianță în celălalt roman al ei pe care l-am citit, Manuscrisul fanariot, dar care aici mi se pare că atinge noi culmi de rafinament, fie că e vorba de epitete plastice pînă la epuizarea concretului 😊 („tanti aia cîrpoasă”, „carnea tânără și datoare a Carinei”), de comparații adesea de un umor crud, aproape insolent („...gîndul că peste doua zile Flori trebuia dusă la aeroport i se păru o picătură uscată de gem de pe mîneca tricoului său”; „Timpul scurs fără Li Zeta devenise acum un fel de gumă mestecata și lipită sub masă”), sau de portrete sub lumina malițioasă a reflectoarelor, cărora nu le scapă nimic:

În micul ecran, corpul femeii semăna cu un șnițel de vitrină, colorat de lumini ireale. Totuși, nu era rău. Însă, văzută de aproape, avea și zone mai vestejite. Ochii negri, neclintiți din cauza lentilelor de contact, păreau culcați pe o mică dună, terminată în numeroase rămurele, iar la anumite mișcări obrazul acoperit de pudră tremura ușor.

Umorul rafinat, imaginea ludică a Românicii noastre dragi, expresivitatea stilistică și reinterpretarea originală a vechiului contrast între aparență și esență sînt numai cîteva dintre însușirile narative care fac din Mămica la două albăstrele un roman absolut remarcabil.