Lucian Boia, „Mitul democrației”

- Humanitas 2016. Traducerea din franceză (Le mythe de la démocratie) aparține autorului. ISBN 978-973-50-5417-5. 170 p.

Perioada lecturii : 9 – 23 septembrie 2018

Votul meu : 

Nu cred că există autor român (și n-o spun pentru prima oară) care să ilustreze mai bine proverbul ăla cu nimeni nu e profet în țara lui decît Lucian Boia. Tonului lucid, detașat și obiectiv din cărțile lui i se opune aproape totdeauna o isterie românească halucinantă, cu indignări ritos semidocte și ironii penibile, de care numai boborul, care le știe el pe toate și are mai ales totdeauna dreptate, e în stare. Și am dat peste această reacție (care nu ostenește să mă mire) ori de cîte ori am căutat pe net păreri despre o carte sau alta scrisă de el și care pe mine mă entuziasmase teribil (de altfel, am trecut în revistă cîteva dintre aceste opinii în recenziile mele la De ce este România altfel?  și Două secole de mitologie națională ). 

Nici Mitul democrației nu a scăpat nepedepsit, din cîte am putut să constat, chiar dacă de data asta n-am mai avut răbdare să caut alte articole românești după ce l-am găsit pe cel al lui Radu Iliescu  (pe care de altfel nu-l cunosc, si nici site-ul care l-a publicat nu-mi spune nimic), în care-l acuză cu virulență pe autor de toate relele scriitoricești posibile (inclusiv amestecul de stiluri – s-o fi crezînd Boileau domnul Iliescu), neezitînd să-l compare cu Sandra Brown (bizar, zău, așa un intelectual să știe de existența unei Sandra Brown!), dar care (oare de ce nu mă miră?) nu e în stare să facă o critică la obiect a cărții în sine. 

Noroc că eseul, tradus în limba română chiar de autor, a apărut inițial în Franța (în 2002 la Éditions Les Belles Lettres), iar recenziile francezilor sînt și elogioase și la obiect (vezi prezentarea detaliată din Contrepoint, sau articolul din parutions.com, ca să nu mai vorbesc de cel apărut în L’ours, care, deși e o publicație a oficiului universitar de cercetare socialistă, nu se simte obligat să contrazică în vreun fel viziunea prea puțin măgulitoare despre comunism a autorului).

Am regăsit în Mitul democrației unele idei din Două secole de mitologie națională. De fapt, Lucian Boia însuși ne sugerează, în prefața la ediția românească, să le considerăm pe amândouă ca făcând parte dintr-o trilogie, alături de Mitologia științifică a comunismului (pe care n-am citit-o încă, dar urmează). 

Încă din Introducere autorul ne oferă o dezambiguizare a titlului, atunci cînd afirmă că omul modern s-a separat de Dumnezeu nu neapărat pentru că nu mai crede în Cetatea divină, ci din cauză că a devenit el însuși demiurg, construindu-și propria Cetate aici pe pământ și nu după moarte. Religia s-a secularizat, făcînd loc celor trei mituri moderne: Progresul, Democrația și Națiunea.

Chiar dacă democrația nu este prin ea însăși un mit, conceptul existînd încă din antichitate (e drept într-o accepție lejer diferită), ea se sprijină pe mai multe minciuni frumoase, pe care le-am putea numi eufemistic utopii și care au contribuit la crearea acelei aure mitologice despre care vorbește Lucian Boia. Și asta în primul rînd pentru că axele principale ale construcției democratice, libertatea și egalitatea, se află în realitate într-un „tandem dificil”. Libertatea este paradoxal, pe de o parte mai îngrădită în statul democratic, care dispune de mai multe pîrghii de manipulare, supraveghere și organizare decît statul absolutist, iar pe de alta vag amenințătoare pentru om, căruia îi este frică să ia o doza prea mare din ea:

Toți muritorii visează la libertate, dar puțini sînt cei dispuși să evadeze cu adevărat din îngusta lor închisoare. Condiția de prizonier (al unui mediu social, al unei ideologii, al unei credințe) e cel mai adesea preferată riscurilor libertății. Nimic nu apasă mai mult asupra individului decît condiționarea socială. Cea mai rară forma de curaj nu e curajul fizic, ci curajul intelectual și moral: capacitatea cuiva de a spune nu mediului său.

Nici egalitatea nu este mai ușor de înfăptuit: dacă egalitatea juridică și cea politică s-au realizat oarecum,  cea socială, mai ales economică, rămâne o utopie, iar conceptul de societate liberă și egală în același timp, imposibil de tradus în fapte. În doze mici cele două principii se susțin reciproc, căci fără libertate nu ar putea exista decît o egalitate a sclavilor, iar fără egalitate o eliminare a celor slabi, dar pe măsură ce dozele cresc ele încep să se respingă, iar în cote maxime se elimină de-a dreptul unul pe altul (Marx greșea crezînd că egalitatea e dată într-o lume liberă, cînd ea este de fapt impusă), iar rezultatele sînt monstruoase. Astfel, liberalismul sălbatic, care s-a manifestat cu ocazia primei revoluții industriale, a călcat în picioare justiția socială în goana după bogăție. Nici egalitatea comunistă, care a încercat să dovedească istoric că starea naturala a omului, de la începuturile lumii, era proprietatea comună și egalitatea, nu s-a putut instaura fără să anihileze complet libertatea. 

Eseul urmărește instalarea conceptului de democrație modernă (care a mers mînă în mînă cu națiunea) de la punctul ei de plecare, căderea Bastiliei, la consolidarea în jurul anului 1900 și atingerea apogeului în 2000, de cînd începe să cunoască un ușor declin. Pe tot acest traseu realul se împletește cu imaginarul și adevărul cu fabricația, jertfindu-se adesea concretul pe altarul simbolului, prima mare minciună fiind chiar Bastilia: istoricii se feresc până și acum să insiste asupra faptului că faimoasa închisoare, simbol al arbitrariului regal și al inegalităților unei societăți nedemocratice, era de fapt aproape goală pe 14 iulie 1789, deoarece regimul se îmblînzise considerabil și că decapitarea familiei regale nu s-a făcut din considerente juridice, ci a fost un gest profund simbolic: 

Odată regele ucis, atributele lui reveneau pe deplin poporului. Iar poporul devenea Națiune.

La vreo sută de ani după Revoluția franceză, America era democratică dar și sclavagistă, Anglia liberală dar nu democratică, iar Rusia absolutistă. Începuse deja însă un proces de globalizare economică și politică, al cărui punct culminant a fost instaurarea votului universal, altă minciună frumoasă, dat fiind că el excludea femeile (pe care oricum Larousse le definea ca pe niște ființe inferioare, supuse emoțiilor, nestatornice, imaginative dar nu raționale) și nici pentru bărbați nu era chiar universal. Că bărbații nu erau egali era un lucru dovedit de altfel de biologie (știință foarte la modă pe atunci), care încuraja eugenia în scopul ameliorării speciei (se propunea interzicerea căsătoriei tuberculoșilor, a celor cu boli venerice, a celor infertili). În SUA, în Germania nazistă și în Suedia criminalii, nebunii, degenerații erau castrați. De altfel, teoria antropologului italian Cesare Lombroso, care spunea în Omul criminal (1876) că diferența între criminal, omul din popor și omul sălbatic este infimă, era un adevăr de necontestat pentru toată lumea (să nu uităm că Zola și-a construit pe baza ei multe dintre romanele sale). Mai mult, deși sclavagismul a fost înlăturat la sfârșitul secolului al XIX-lea, ideea că negrii și aborigenii sînt o rasă inferioară a rămas nu numai în mentalitatea și comportamentul albilor, ci și în legislație după cum o dovedește faptul că segregarea a rămas legiferată în sudul Statelor Unite până în anii 1960, sau că dreptul de vot a fost acordat aborigenilor australieni abia în 1967. 

Cu toate aceste „mici” discrepanțe, democrația se consolida și odată cu ea națiunea, care se alătură noii religii, decupînd omenirea în entități distincte și omogene din momentul unirii cu statul: 

Fuziunea cu statul a fost momentul decisiv în existența națiunii. De fapt, acesta era obiectivul: nu un simplu repertoriu de culturi diferite, ci o restructurare efectivă și globală, conducînd la o constelație de state naționale. S-au combinat astfel, într-o structură aparent de nedespărțit, două ansambluri de natură diferită: de o parte națiunea, cu vocația ei transcendentă, de partea cealaltă statul, instrument mai curînd prozaic de putere, dominație și represiune.

Iar statul-națiune, cu toate că a fost creat pe baza unui concept democratic, nu e cu totul lipsit de o dimensiune totalitară, din moment ce individul e condiționat să fie credincios națiunii sale, pe care o opune altora. Minoritățile au fost împinse, în consecință, la o parte, fiind diminuate uneori până la dispariție (germanii din Cehia, de pildă, care constituiau 35 % din populație în 1910 sînt astăzi în proporție de doar 0,5 %).

Imperiile făceau război fără ură. Dar, în epoca națiunilor, dragostea de patrie a avut ca termen opus – aproape natural – ura față de celălalt.

Secolul al XX-lea a adîncit aparent prăpastia între stînga și dreapta, cultivînd prejudecata că dreapta, mizînd pe individ și cautînd profitul, ar fi „mai liberală decît stînga în materie economică, dar mai puțin liberală în materie intelectuală și etică și conservatoare în plan social.” De fapt, toate aceste „păcate” ale dreptei sînt clișee promovate de intelectualii stîngii, căci intelectualii au mereu rolul critic de a critica prezentul și de a propune soluții, adesea utopice. 

Că realitatea este adesea departe de teorie o dovedește și comparația între  SUA și fosta URSS: SUA, cu toată ignorarea social-democrației de tip european si cu vizibila orientare spre dreapta, încurajează totuși anumite valori de stînga, astfel încît, deși cetățenii ei nu sînt egali „se comporta ca și cum ar fi”. De cealaltă parte, URSS, care a împins principiile de stînga la extrem prin egalitarism și controlul absolut al statului, a eșuat într-o sărăcie generalizata.

Eșecul comunismului nu a fost eșecul unei derive antidemocratice; a fost eșecul unei maniere de a înțelege democrația, pe care istoria a refuzat s-o ratifice.

Și ajungem în sfârșit în secolul nostru, unde democrația pare să piardă teren pe mai multe planuri: etic, căci cei doi mari stîlpi ai moralei de la 1900, religia si sexul, s-au prăbușit („Adevărul, Binele și Frumosul nu au dispărut din această lume, dar fețele lor s-au multiplicat”); cultural, căci eforturile ei de unificare a valorilor și a comportamentelor sînt contracarate astăzi de eforturile de armonizare a diferențelor culturale, fără a le distruge; politic, dat fiind că societățile bogate oferă membrilor lor posibilitatea de a profita de aceasta bogăție (în ciuda inechităților), menținând echilibrul libertate – egalitate în registrul sau îngust, într-un amestec de liberalism și social-democrație pe care votul alegătorului nu prea-l mai schimbă (cu condiția să nu opteze pentru extremism, desigur); socio-economic, pentru că, în ciuda tuturor așteptărilor democratice, există o inegalitate care a triumfat: cea economică, concretizată în domnia banului:

Ca principiu politic, menit să acționeze în „piața publică”, democrația are puțină influență asupra angrenajului economic și financiar. și devine cu totul neputincioasă din momentul cînd acesta ignoră cu desăvârșire statul-națiune. Cum să controlezi democratic întreprinderile multinaționale? Globalizarea este antidemocratică prin însăși esența ei. Forțele cele mai dinamice și mai influente ale timpului nostru acționează în afara națiunii și a democrației.

Concluzia autorului este că, dacă democrația în forma pură e un mit, de vreme ce puterea și banul o limitează permanent, aceasta nu înseamnă că trebuie să se renunțe la ea în favoarea altor utopii. Ea trebuie acceptată cu toate imperfecțiunile ei, dat fiind că nu există dreptate perfectă și nici fericire generală, cum a dovedit-o de altfel experimentul comunist.