Porphyrios, „Viața lui Pitagora; Viața lui Plotin”

 Trad. de Adelina Piatkowski, Cristian Bădiliță, Cristian Gașpar-Iași – e-book.

Perioada lecturii 28 septembrie – 11 octombrie 2018

Votul meu: 

Apărut în 1998 la Polirom, volumul „Viața lui Pitagora. Viața lui Plotin” este de fapt o crestomație de texte mai vechi și mai noi, un fel de puzzle din care cititorul poate reconstitui mai ales imaginea complexă a unui Porphyrios nejustificat de puțin cunoscut în zilele noastre.

Prezentîndu-și propriul autor din tripla perspectivă de biograf, editor și filosof, cartea se transformă ușor-ușor într-o triplă biografie, adăugînd la Viețile lui Pitagora și a lui Plotin pe aceea a autorului lor, portretizat într-un amestec de viziune modernă, prin prefața semnată de editorul Cristian Bădiliță și antică, prin includerea fragmentului lui Eunapios, Viața lui Porphyrios. În plus, cele două introduceri, a lui Bădiliță la Viața lui Pitagora și a lui Luc Brisson la Viața lui Plotin, ca și dialogul dintre Porphyrios și Plotin așa cum și l-a imaginat Leopardi inclus spre sfîrșitul volumului, completează portretul spiritual al acestui învățat bine-cunoscut în antichitate, căruia i se datorează, probabil, conservarea figurii lui Plotin în memoria filosofiei universale.

Prefața Despre viețile unor „bărbați îndumnezeiți" schițează un prim portret al lui Porphyrios, și-i enumeră cîteva contribuții culturale majore: editarea Eneadelor lui Plotin așa cum au ajuns la noi, ediție care propune implicit o grilă de lectură pe trei paliere (etică, fizică și teologică); „împăcarea” pe de o parte a lui Platon și Aristotel („Logicianul Aristotel, în urma demersului porphyrian, nu se mai vede umbrit, complexat, umilit de către teologul Platon”) și pe de alta transformarea lui Aristotel în magistrul evului mediu creștin; aducerea unei dimensiuni ecumenice în filosofie, impregnînd-o de virtuți religioase („De la Plotin, trecînd prin Porphyrios și pînă la Damascius, ultimul neoplatonician, filozofia trăiește într-o continuă rugăciune, iar filozoful se consideră un hierofant și un mistagog”); transmiterea de informații prețioase (istorice, filozofice, filologice etc.) din Antichitate, în cele peste 60 de lucrări pe care le-a scris în domenii diverse (gramatică și cronologie, istorie și exegeză homerică, astronomie, astrologie, matematică, muzică, psihologie, metafizică); influența incontestabila asupra filosofiei arabe.

Născut în 232 sau 233 în Siria, cu numele de Malchos (însemnînd „împărat”), Porphyrios (numele lui filosofic) vorbea de mic copil trei limbi: siriaca, ebraica și greaca. A fost educat de Longinos, de la care a deprins critica pe text, dar se va converti la elenism după întîlnirea cu Plotin. Unul dintre episoadele celebre ale vieții sale este momentul în care, în urma unei depresii, se gândește să-și pună capăt zilelor, dar Plotin îl convinge să nu o facă, sfătuind-l să plece în schimb într-o călătorie (dialogul lui Leopardi dă viață acestui episod, oferind totodată o interpretare a lui în stilul filosofic al curentului romantic).

Vindecat de melancolie, Porphyrios se va întoarce la Roma, unde va începe o serie de conferințe publice despre învățătura lui Plotin, simțind că atenția publicului trebuia reorientată spre filosofie, într-o eră confruntată cu o criză a modelului intelectual, reprezentat altădată de profesori, scriitori, retori, filozofi, si înlocuit acum în imaginarul colectiv de sfînt (omul îndumnezeit: theios aner). Filosoful fusese înlocuit cu profesorul de filosofie, sofistul domina învățământul public și apăruse o lâncezeală intelectuală (odată cu renunțarea la aflarea adevărului pe cale rațională, socratică în favoarea adevărului revelat) pe care neoplatonicienii vor încerca s-o contracareze întorcîndu-se la vechile modele, mai ales la Platon (ale cărui texte sînt reeditate după reguli filologice stricte) și la Pitagora (a cărui figură este reconstruită, idealizată).

În acest spirit îl va asemui Porphyrios pe Pitagora unui zeu trăind pe pămînt, iar pe Plotin unui daimon încătușat în trup omenesc, transformîndu-i astfel în figuri exemplare, înzestrate cu toate calitățile (neo)platoniciene: înțelepciunea (manifestată încă din fragedă pruncie), perspicacitatea (Plotin citește pînă în străfundul sufletelor elevilor săi, simțind de pildă că Porphyrios vrea să se sinucidă), puterea de vindecare (Pitagora era celebru pentru rețetele sale, iar Plotin punea diagnostice și recomanda tratamente), generozitatea (Plotin nu preda pe bani,  avea grijă gratuit de copiii prietenilor săi și primea pe oricine la cursuri, în timp ce comunitatea pitagoreică trăia laolaltă, într-o ireproșabilă înțelegere, toate bunurile fiind împărțite frățește), dimensiunea politică (prozelitismul – Pitagora voia să reveleze metoda vieții bune și fericite tuturor, nu doar discipolilor săi) și nu în ultimul rînd dimensiunea „sacerdotală" (decurgînd din asimilarea filozofiei cu misteriile tradițional religioase în care discipolul se inițiază pas cu pas: Pitagora și Plotin sînt hierofanți, vorbesc cu zeii, experimentează și ating extazul pentru că ei cred că filozofia are o pronunțată conotație misterică. De aceea își împart discipolii în începători și avansați, exoterici și ezoterici, după criteriul „competenței" spirituale).

Cînd moare, sufletul lui Plotin se alătură celor al lui Pitagora si Platon pentru a completa „marea triadă sacră a neoplatonismului” sub al cărei semn tutelar stau cele două biografii porphyriene, și care ar fi, după părerea lui Cristian Bădiliță o foarte utilă cheie de lectură pentru cele două „Vieți”.

Se pare că neoplatonicienilor li se datorează redescoperirea lui Pitagora, pînă atunci privit sau cu dispreț (Xenofan, Heraclit), sau cu simpatie condescendentă (Platon, în Republica îi considera „filozofia" un fel de sectă privată, întemeiată pe relații prietenești). Dintre cele trei biografii păstrate, toate cam din aceeași perioadă (a lui Diogenes Laertios, a lui Porphyrios și a lui Iamblichos) și care făceau parte din lucrări mai ample de istoria filosofiei (a lui Diogene păstrată integral, celelalte două parțial), doar a lui Diogenes este obiectivă, în stil jurnalistic, celelalte două fiind, în opinia lui Cristian Bădiliță, „biografii asumate, biografii-reper, de fapt „autobiografii-ideale". Atît Porphyrios, cît și Iamblichos, scriind despre Pitagora, scriu despre propriul lor ideal de viață, de spiritualitate, șlefuindu-și cu fiecare cuvînt, cu fiecare frază propriile trupuri și suflete.”

Cea scrisă de Porphyrios făcea parte din Philosophos historia (probabil 268-270), care cuprindea, „pe sărite, învățăturile și biografiile celor mai importanți filozofi, de la Thales și pînă la Platon. Dincolo de Platon, conform „crezului" neoplatonician, se întindea „golul metafizic". (C.B.)

Textul urmărește cum, prin puterea intelectului, omul se transformă treptat în zeu. Născut la Tyr, în Siria, Pitagora ar fi învățat geometria de la egipteni, numerele și calculele de la fenicieni, astronomia de la caldeeni, iar de la evrei știința interpretării viselor. În călătoria inițiatică făcută în Egipt a asistat la practicile religioase ale preoților de acolo (fiind singurul care a reușit să se apropie de ei). Apoi a înființat la Ionia o școală rămasă celebră și în vremea lui Porphyrios sub numele de Hemiciclul lui Pitagora, unde se deliberau problemele publice de către cetățeni (discuțiile filosofice purtîndu-se însă într-o grotă în afara cetății). Unul dintre discipolii săi a fost tânărul trac Zalmoxis (al cărui nume, ne informează autorul, provenea din faptul că la naștere fusese învelit într-o piele de urs, pe care tracii o numeau zalmos), pe care l-a inițiat în astronomie, cultul sacru și ritualurile divine.

Personalitatea puternică a lui Pitagora își lăsa amprenta nu numai asupra cetății (prin contribuția la educația tinerilor sau stabilirea de legislații care au dus la eliberarea unor cetăți-stat din Italia și din Sicilia) ci și asupra naturii (putea schimba comportamentul animalelor, prezicea fără greș cutremurele, putea opri epidemiile, vînturile năprasnice și grindina, volbura fluviilor și a mării).

Pitagora molcomea suferințele sufletului și pe cele ale trupului prin ritmuri, cîntări și incantații. Toate acestea erau potrivite pentru discipolii săi. El personal asculta armonia Universului, apt cum era de a prinde armonia universală a sferelor și a astrelor, care se mișcă automat.

Avea un dublu sistem de învățămînt, unul pentru mathematikoi (acei discipoli care învățaseră în profunzime argumentarea științifică superioară) și altul pentru akousmatikoi (cei care cunoșteau doar principiile elementare din opera scrisă a magistrului, fără o expunere mai precisă). Țelul filozofiei sale era descătușarea și eliberarea definitivă a intelectului (nous) care „prin sine însuși ,vede totul, aude totul: restul este surd și orb’. După ce intelectul a fost purificat este nevoie să i se pună la dispoziție ceva care să-i fie de folos.” A recurs la studiul numerelor pentru că prin cuvinte nu putea explica limpede ce sînt „formele" (eide) și principiile primare:

Din păcate, Kylon, un bărbat din Crotona bogat și influent, dar violent și cu porniri tiranice, a vrut să intre în cercul lui Pitagora, care, după ce l-a supus unui examen fizionomic, l-a refuzat. Mînios, Kylon a pus să se incendieze casa în care se adunaseră adepții filosofului (Pitagora lipsea în ziua aceea) și toți au ars de vii în afară de doi discipoli. Pitagora se pare că s-a refugiat la Metapont, în Sanctuarul Muzelor, unde a rămas timp de patruzeci de zile, fără cele necesare vieții și apoi de durere s-a sinucis.

Pitagoreii izolați, descurajați de cele întîmplate, s-au împrăștiat care încotro, evitînd compania oamenilor. Cu toate acestea, din teamă ca nu cumva numele filozofiei să dispară  și astfel, din această cauză să-și atragă asupra lor mînia zeilor, au redactat Memoriile sumare în care au strîns scrierile [pitagoreilor] mai vechi, cît și propriile lor amintiri.

Nu mai puțin fascinantă în exemplaritatea ei este viața lui Plotin, prezentată în lucrarea cu titlul complet Despre viața lui Plotin și despre ordinea cărților sale.

Așa cum observa Luc Brisson în Introducere, Porphyrios face în așa fel încît fiecare etapă din viața lui Plotin să se încadreze într-un multiplu de șapte (număr asociat, în speculațiile numerologice, Atenei, zeița nous-ului): astfel, la 7 ani Plotin ajunge la vîrsta cugetării, la 28 se consacră filozofiei, la 42 își deschide școala și la 49 începe să scrie. Perioada șederii lui Porphyrios pe lîngă Plotin (263 – 268) conține informațiile cele mai numeroase și mai sigure, atît despre activitatea de predare, cît și despre activitatea literară și modul de viață.

Ca șef al școlii de filosofie din Roma (termenul „școală” trebuind luat, avertizează Brisson, în sensul larg de învățământ deschis tuturor, dar fără un caracter structurat, instituțional) el preda în casa aristocratei Gemina („sub Imperiu era un lucru foarte obișnuit să ții școală într-o casă particulară”) în fața unui public numeros, discipolii săi putînd fi împărțiți în trei categorii: contemplativii (care studiau filosofia acceptîndu-i modul de viață); politicienii (senatorii) și chrematisticienii (un fel de economiști). Tipul de predare se baza pe un volet exegetic (care constituia germenele expunerii doctrinei originale) și unul dogmatic, metoda fiind discuția și nu expunerea.

Obiectivul nedeclarat al lui Porphyrios, este de părere Brisson, pare a fi să demonstreze că viața și opera lui Plotin ilustrează cele patru virtuți ale filosofului neoplatonician: civice (cultivînd relații politicoase și blînde cu toți semenii lui, pentru că Binele se identifică cu blîndetea, bunăvoința și delicatețea); purificatoare (detașîndu-se de trup, practicînd ascetismul – era vegetarian strict – și renunțînd la bunurile lumești); contemplative (prin predare și scriere, activitatea sa intelectuală fiind atît de intensă, asiduă și perfectă încît devine asemenea unui zeu); paradigmatice (intelectul său este asimilat unui ochi care reușește să contemple Unul fără intermediar).

„Din această perspectivă, putem afirma împreună cu Pierre Hadot  că structura impusă de Porphyrios Eneadelor propune o ordine de lectură a scrierilor lui Plotin care, într-un context pedagogic, arată cum sufletul omenesc reușește să se detașeze de sensibil (Eneadele I, II, III) pentru a trăi conform intelectului (Eneadele IV, V) și ajunge, grație puterii acestuia din urmă, să contemple Unul (Eneada VI). Și, după Porphyrios, Plotin însuși ar fi dat exemplul unui asemenea mod de viață.” (L.B.)

Iată și evocarea lui Porphyrios, un scurt portret al filosofului exemplar aflat deja între realitate și mit, stînjenit de propria latură umană, care se interpunea între el și idee.

...după ce scria, nu suporta să-și copieze încă o dată textul. [Ce zic], nici măcar nu ajungea să-l citească o singură dată de la cap la coadă, fiindcă vederea nu-i dădea nici un sprijin la lectură. De scris, nu scria migălind literele, nici cuvintele nu le despărțea clar, iar cu ortografia nu-și bătea capul, ci avea în minte fără încetare numai sensul. Acest fel [de a scrie], care ne uimea pe toți, și l-a păstrat pînă la moarte: după ce, cugetînd în sine, își limpezea gîndul de la un capăt la altul, așternea în scris cele cugetate, închegînd atît de ușor ceea ce orînduise mai înainte în minte, încît ai fi zis că nu face decît să copieze dintr-o carte.

Nu-i de mirare deci că Porphyrios ia asupra sa sarcina de a desluși și răspândi învățătura maestrului. Iar dacă mai exista vreo îndoială cu privire la măsura în care i-a reușit acest lucru, e de ajuns să-l ascultăm pe Eunapios pentru a ne convinge de rolul său hotărîtor în înțelegerea și difuzarea idealului plotinian:

„...și într-atît era de priceput la discursuri, încît dădea și conferințe publice. Iar faima lui Porphyrios atrăgea toate grupurile și toată mulțimea către [învățătura lui] Plotin. Într-adevăr, Plotin, prin înălțimea cerească a sufletului și prin felul încîlcit și enigmatic al tratatelor sale părea greoi și de neînțeles; Porphyrios însă, precum un lanț al lui Hermes întins spre oameni, grație și unei culturi variate, le atrăgea pe toate [subiectele] spre simplitate și limpezime.”