Peter Manu și Horia Bozdoghină, „Polemica Paulescu: știință, politică, memorie”

-e-book

Perioada lecturii: 20 ianuarie – 5 februarie 2019

Votul meu: 

Pe Facebook circulă periodic un videoclip intitulat Cum ar arăta lumea fără România, sau cam așa ceva, în care sînt enumerate personalități românești uitate, pare-se, pe nedrept, dat fiind remarcabilele lor contribuții la binele umanității. Primul evocat, dacă-mi aduc bine aminte, este Petrache Poenaru, care ar fi inventat stiloul în 1827, cu toate că, așa cum tocmai am aflat din cartea lui Peter Manu și Horia Bozdoghină, Polemica Paulescu: știință, politică, memorie, primul care a gîndit o astfel de unealtă a fost francezul M. Bion cu un secol mai devreme, iar cel care a produs primul model cu utilizare practică a fost Lewis Waterman, în 1884. N-am să mă lansez acum într-o polemică referitoare la contribuțiile reale ale celorlalte nume menționate superlativ în videoclip, doar am să observ că nu lipsește dintre ele cel al lui Nicolae Paulescu, descoperitor, se spune acolo, al insulinei. 

Nimic desigur, despre faptul că Nicolae Paulescu n-a fost doar un savant de renume, ci și un renumit antisemit, lucru pe care l-am aflat inițial din romanul lui Cătălin Mihuleac, America de peste pogrom. După ce mi-a citit recenzia la acest roman, domnul Laszlo Alexandru (căruia îi foarte mulțumesc) mi-a trimis volumul de față, spre o mai deplină edificare. 

Se știe prea bine că românului îi stă în obicei să-și exagereze reușitele și talentele și să-și minimalizeze eșecurile și defectele, protocronismul nefiind o tendință recentă la noi – iaca se fac acuși 50 de ani de la publicarea faimosului articol al lui Edgar Papu în revista Secolul XX, în care se demonstra cît de unică și de minunată este cultura noastră în spațiul european – deci nu-i de mirare că se uită voit acest aspect al biografiei lui Paulescu. La urma urmelor, marii noștri interbelici au cochetat mai toți cu antisemitismul, nu-i așa, dar opera unui Cioran, a unui Eliade rămîne grandioasă în ciuda acestor „mici” scăpări. Și cu asta iată-ne ajunși, așa cum bine subliniază studiul, în miezul problemei. Atît timp cît opiniile politice sau sociale rămîn cît de cît personale, nepunîndu-și amprenta pe creație, autorul mai are o șansă de redempțiune. În fond, faptul că rectorul Martin Heidegger nu numai că i-a exclus pe evrei din corpul profesoral și a introdus obligativitatea salutului nazist la începutul și sfârșitul fiecărui curs, dar i-a interzis și profesorului Edmund Husserl accesul la biblioteca Universității din Freiburg im Breisgau, deși cei doi colaboraseră și se influențaseră reciproc timp de cincisprezece ani, nu pare să aibă vreo consecință asupra operei filosofului Martin Heidegger, spre deosebire de un Carl Jung, „care a fost numit președintele Societății Germane de Psihoterapie în 1933 și a făcut propagandă nazistă la Radio Berlin...”

Studiul prezintă așadar dubla trădare de sine a lui Paulescu: și ca om și ca savant. Ca savant, contribuția sa la tratamentul diabetului este incontestabilă, prin revelarea importanței insulinei în metabolismul grăsimilor și proteinelor, chiar dacă descoperirea e umbrită de faptul că a folosit o metodă împrumutată de la Israel Kleiner, lucru pe care a omis să-l specifice în articolele pe care le-a publicat. În orice caz, extractul obținut de el, pancreina, nu a putut fi pus niciodată în practică, spre deosebire de insulina obținută (prin metode total diferite, de altfel) de Frederick G. Banting și John J.R. Macleod de la Universitatea din Toronto, produs care a salvat milioane de vieți și le-a adus celor doi canadieni premiul Nobel în 1923. 

Din păcate, același savant Paulescu a avut ambiția de a întemeia o știință antisemită, împreună cu un alt politician controversat, A.C. Cuza, care în articolul Știința antisemitismului, susținea eliminarea evreilor din rîndul celorlalte popoare cu argumente istorice (popor nomad versus popoare sedentare, agrare), antropologice (amestec de rase neînrudite care nu contribuie la cultura celorlalte nații ci dăunează), teologice (relație specială cu Dumnezeul lor care împiedică asimilarea lor), filosofice (concepție de viată anacronică, opusă propășirii umane) și politico-economice (sînt un stat în stat, exploatînd munca celorlalte nații).

Pentru a fundamenta noua știință, Paulescu scrie mai multe lucrări cu morgă științifică. Prima dintre ele, din 1913 (!), intitulată Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria, dezvăluie cititorilor existența unui Talmud secret al evreilor, Talmudul din Babilon, care li s-ar transmite pe cale orală în școli, și care le-ar promite întreg pământul, dîndu-le dreptul de a fura pe „goimi“, i-ar îndemna la cămătărie, fraudă, jurăminte false și omoruri rituale ale creștinilor. El își bazează afirmațiile pe cartea lui August Rohling Ovreiul talmudist, din 1876 (care e și azi citată în scrierile antisemite), deși autorul ei fusese deja acuzat de fals intelectual și plagiat.

Într-o altă lucrare, Sinagoga și biserica față de pacificarea omenirii, care susține printre altele că evreii ar fi un popor satanic, cu misiunea de a nimici creștinismul și a aduce împărăția luciferică pe pământ, autorul îi acuză pe aceștia pînă și de propagarea ereziilor creștine ca „monofizitismul, monotelitismul, iconoclasmul, milenarismul, bogumilismul, Cavalerii templieri, husiții, protestantismul și maniheismul.” 

Culmea delirului o atinge însă în Tălmăcirea Apocalipsului. Soarta viitoare a jidănimii, în care e de părere că „exterminarea fizică a evreilor exprimă însăși voința divină”, fiind cerută de Sfântul Apostol Ioan însuși. Autorul se laudă de a fi „descoperit cheia neprețuitului Tezaur dumnezeiesc” cu care a putut „descuia unul din cele 22 sertare ce constituiesc Apocalipsul…” În urma acestei revelații, el poate afirma acum cu certitudine că acea carte din mîna îngerului nu conține altceva decît doctrina antisemită, pe care Apostolul Ioan o citește pentru a vesti trimiterea de către Dumnezeu a doi proroci antisemiți împotriva „Jidanilor și descreștinaților”. Fiara văzută de sfînt „are două coarne: Liberalismul și Marxismul (Socialismul, Comunismul, Bolșevismul, Țărănismul). Ea e foarte perfidă și înșeală lumea, mințind ca un Drac.“ A-i extermina pe evrei este așadar a îndeplini voința lui Dumnezeu.

În martie 1923 A.C. Cuza și Nicolae C. Paulescu înființează Liga Apărării Naționale Creștine, în cadrul unui congres organizat de nimeni altul decît Corneliu Zelea-Codreanu, ca o reacție la desființarea articolului 7 din Constituție (care le interzicea evreilor să obțină cetățenia română). Ei afirmă că Liga nu e un partid politic, ci o organizație antisemită înființată pentru binele românilor. Semnul ei politic era svastica, „întrucât A.C. Cuza și N.C. Paulescu considerau că ea reprezintă „semnul nostru ca neam înrudit cu popoarele ariene“, dar și „semnul comun al luptei contra jidanilor“.”

În martie 1924, cînd are loc procesul complotiștilor conduși de Corneliu Zelea-Codreanu, Paulescu, ca martor al apărării, „a ținut juraților un discurs care a devenit un text clasic al literaturii legionare.”

Prin acțiunile și luările lor de poziție, Cuza și Paulescu pot fi considerați instigatori ai violențelor antisemite din anii 1922-1924 în mediile universitare.

Te-ai aștepta ca cititorul de azi, pus în fața acestor elucubrații, să încerce toată paleta de sentimente de la indignare la stînjeneală că o minte strălucită poate plonja atît de adînc în grotesc-și în ridicol. Mă rog, vorbesc de cititorul educat, crescut în spiritul normalității, căci în ciuda acestor scrieri, ba aș putea spune chiar datorită lor, Paulescu a căpătat la noi o aură de martir, persecutat de opinia publică mondială, mai ales după ce, în 2003, a fost contramandată la Paris inaugurarea plăcii comemorative și instalarea bustului său (gîndită inițial ca o reparare a nedreptății de a-i fi fost uitată contribuția la tratamentul diabetului), tocmai pentru că îi fusese descoperit antisemitismul.

Că Nichifor Crainic a văzut în el „profetul naționalist și creștin al României“, iar Vasile Trifu, medic și om politic, era de părere că el „a lămurit din punct de vedere științific învierea lui Christos” o putem pune pe seama nebuniei epocii, în care a fi antisemit era un titlu de glorie. Mai greu se explică însă poziția unui Nicolae Cajal, care, pe cînd era președintele Federației Comunităților Evreiești din România și președintele Secției Medicale a Academiei Române, făcea distincția între omul de știință și concepțiile sale politice, afirmînd fără temei că protestele de la Paris au avut drept scop diminuarea meritelor științifice ale lui Paulescu. Sau a unui Constantin Romanescu, membru de onoare al Academiei de Științe Medicale, care presupune că Paulescu ar fi luat-o puțin razna în urma nedreptății care i s-a făcut nedecernîndu-i-se premiul Nobel, (uitînd convenabil că antisemitismul lui datează din 1913, nu din 1923). Ca să nu mai vorbim de Eugen Simion, președinte al Academiei Române, care reduce activitatea antisemită a lui Paulescu la „câteva articole antievreiești”, fără urmări violente, deși e lucru știut că ideile sale și ale lui Cuza i-au influențat pe legionari. 

Nu e de mirare deci că Institutul de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice îi poartă numele, și că o statuie a sa „se află astăzi în Parcul Eroilor din București, lângă Facultatea de Medicină, între Monumentul Artileriștilor Români și cel dedicat lui Armand Călinescu, o personalitate politică de prim rang la sfârșitul anilor ’30, care a sfârșit, ca mulți alți români și evrei, asasinat de legionari”. La urma urmelor, după cum bine remarcă Radu Ioanid în Postfață, mistificarea imaginii lui Paulescu ține atît de antisemitismul de care mulți români nu s-au dezbărat, cît și de ignoranță.  

În concluzie, un studiu interesant, foarte bine documentat, căruia i-aș reproșa doar că este un pic cam repetitiv și că uneori exagerează cu opiniile personale. Dar dreptu-i, cu un asemenea material, e destul de greu să păstrezi distanța.