Once upon a Reading: Jacques Bergier, „Cărțile blestemate”

-ebook

Perioada lecturii: 6 – 9 august 2021

Votul meu :

Acuma nu știu dacă filmul Men in Black are vreo legătură cu oamenii în negru ai lui Jacques Bergier (Wikipedia nu prea mi-a fost de folos de data asta), dar tre’ să recunosc că de cîte ori am dat peste teoria existenței acestora în Cărțile blestemate mi-a fost greu s-o iau în serios, că-mi tot apărea Will Smith în fața ochilor.

Autorul, evreu de naționalitate franceză și poloneză, este o figură destul de interesantă, de altminteri: a fost inginer chimist, a făcut parte din Rezistență (fiind din acest motiv arestat, torturat și trimis în lagăr de Gestapou), a fost spion, ziarist și evident scriitor. Prin cartea sa Le Matin des magiciens (Dimineața magicienilor), prin revista „Planeta” și mai apoi prin intermediul mișcării „realismul fantastic” (curent de gîndire și cercetare autointitulat științific, al cărui obiect de studiu e constituit de domenii pe care știința oficială le exclude) a contribuit, mai ales în Franța, dar nu numai, la promovarea paranormalului și a teoriilor pseudo-științifice.

Și această lucrare e undeva la mijloc între realitate și ipoteze fantastice, iar pentru iubitorii teoriilor conspirației o adevărată comoară, bănuiesc. Premisa ei este că un grup secret de „bărbați în negru, cu aspect sinistru” (grup pe care autorul afirmă că l-a văzut, mereu același, la toate „conferințele pro- sau anti-Planetă”) se ocupă dintotdeauna cu eliminarea, iar cînd nu e posibil măcar cu discreditarea cărților care conțin dezvăluiri pentru care lumea nu este încă pregătită.

Cînd a început prigoana lor? De cînd a început scrisul, desigur, prima carte distrusă nefiind alta decît cea a lui Toth, zeul egiptean inventator al scrisului și secretar la reuniunile zeilor. Motivul? Deoarece conținea secretul puterii nelimitate. Se pare însă că n-a pierit de tot, o societate secretă creînd un rezumat al ei în forma cărților de tarot (e drept că autorul se îndoiește de adevărul acestei afirmații).

Capitolele care m-au interesat pe mine cel mai mult sînt Manuscrisul Mathers, Cartea care te face nebun: Excalibur și Afacerea profesorului Filipov.

Manuscrisul Mathers, numit astfel după Samuel Liddell Mathers (cumnatul lui Henri Bergson!) care l-ar fi descifrat, mi-a atras atenția mai ales pentru că a stat la baza înființării, în 1889, a societății oculte Order of the Golden Dawn in the Outer, din care au făcut parte „Yeats, care urma să primească premiul Nobel pentru literatură, Arthur Machen, Algernon Blackwood, Sax Rohmer, istoricul A.E. Waite, celebra actriță Florence Farr și mulți alții”. Mathers ar fi redactat pe baza lui „ritualurile Mathers”, formate din extrase din documentul german original, din alte documente din posesia lui Mathers și din mesajele primite de doamna Mathers prin clarviziune, dar lucrarea a dispărut fără urmă.

Excalibur este o carte scrisă de Lafayette Ron Hubbard, fondatorul dianeticii și al scientologiei. Dianetica susține că omul acționează adesea sub influența inconștientului (care se formează încă dinainte de naștere), dar nu cel „diabolic viclean” al lui Freud, ci unul complet stupid, care ne împinge la prostii pentru că „e totalmente literal, incapabil să transceandă semnificantul, și e format din înregistrări sau engrame”. Doar prin ștergerea tuturor acestor engrame din creier (cu ajutorul unor tehnici descrise de Hubbard în bestsellerul său Dianetica) subiectul devine „curat”, decomplexat, apropiindu-se de supraomenesc. Dianetica a devenit repede foarte populară în rîndul americanilor, aducîndu-i autorului mulți bani, dar Hubbard a mers mai departe, vrînd să trateze nu numai cicatricele psihice datorate evenimentelor acestei vieți pămîntene ci și rănile datorate vieților anterioare, creînd astfel scientologia, care a devenit o „forță mondială”.

...Charles Manson, asasinul lui Sharon Tate, declară că era reprezentantul local al scientologiei. Scientologii neagă aceasta, iar Hubbard afirmă chiar că-l denunțase pe Manson la FBI ca fiind un diabolist periculos. Scientologii sunt acuzați că domină oamenii, că-i controlează, că-i teleghidează și că vizează stăpînirea lumii.

Ei răspund cu calm că așa se spunea și despre primii creștini.

Nu e prima dată cînd aud de mișcarea scientologică (parcă și Tom Cruise e membru al ei), dar nu am fost curioasă pînă acum să aflu detalii, pentru că nu știam că s-a născut acum vreo 50 de ani, ceea ce înseamnă că autorul a avut dreptate atunci cînd a prezis că va fi „în progresie constantă, atît pe plan numeric, cît și pe planul puterii. Cei ce și-au bătut joc de Hubbard, inclusiv eu, poate că au rîs prea devreme. Fenomenul scientologiei este foarte curios și n-a fost încă suficient studiat.”

Excalibur (în care Hubbard descrie amintiri din viețile sale anterioare, cînd era parte a unei mari civilizații galactice a cărei colonie pierdută este Pămîntul), este cartea lor de căpătîi și în același timp „talismanul ascuns” al noii religii, pentru că refuză să o facă publică.

În sfîrșit, savantul rus Mihail Mihailovici Filipov, asasinat în 1903 în propriul laborator la ordinele Okhranei, poliția specială a țarului Nicolae al II-lea, e interesant pentru că e autorul cărții Revoluția prin știință sau sfîrșitul războaielor, în care dezvăluie (după cum aflăm din scrisorile adresate prietenilor) o descoperire uluitoare: transmiterea prin radio, pe un fascicul dirijat de unde scurte, a efectului unei explozii (d.e. un cartuș de dinamită care explodează la Moscova își transmite efectul pînă la Constantinopol. Din păcate, cartea a fost distrusă împreună cu laboratorul și celelalte hîrtii ale sale din ordinul țarului.

Am să închei cu o constatare. Un cititor italian scria în recenzia sa de pe GoodReads că i-a plăcut nu numai conținutul cărții, ci și forma, stilul ei. Din păcate, traducerea românească e cel puțin neglijentă, ca să mă exprim eufemistic. Iată cîteva exemple:

· Epitete confuz-bizare: „un personaj foarte nedeterminat”,

· Contradicții în termeni: „Dacă ansamblul ritualurilor lui Mathers a dispărut, unele dintre acestea și din cursurile ținute de Golden Dawn au fost publicate”;

· Pocirea unor expresii (pun generos greșeala de conjugare „vor apare” pe seama editurii: „...probabil c-a ascuns la Londra sau la Paris serii de fotografii care, într-o bună zi, vor apare la iveală.”

· Exprimări delicios caragialiene: „În Dubla elice nu găsești, de altfel, decît cretini. Mai sunt și oameni fără scrupule...