Elif Shafak – „Lapte negru”

 -ebook

Gen: memorii

 

Perioada lecturii: 13 27 mai 2019

Votul meu: 

În „Nota către cititor” a cărții ei Lapte negru, Elif Shafak promite cititorului „două călătorii simultane, una în Valea Bebelușilor, cealaltă în Pădurea Cărților”, pentru a desluși mai bine rolurile  de femeie, mamă și autoare: cum pot ele să coexiste și să se mențină în echilibru și să vindece o eventuală depresie. 

Dacă a doua călătorie a răspuns destul de convingător orizontului meu de așteptare, prima mi-a adus aminte de bancul acela cu ascultătorul care întreabă la radio Erevan dacă-i adevărat că vecinul lui Iuri Antonovici și-a cumpărat mașină și i se replică – da, e-adevărat, cu două mici precizări: nu-i vorba de-o mașină ci de-o bicicletă și nu a cumpărat-o, ci i s-a furat din fața blocului. Așa și aici: nu-i vorba de-o călătorie în Valea Bebelușilor ci de o întîlnire cu mai multe euri minuscule vociferînd pe tema maternității, iar în ceea ce privește cealaltă temă, depresia postnatală, care a inspirat frumoasa metaforă a titlului, e expediată în cîteva pagini spre finalul cărții. Dar să le luăm pe rînd.

Voiajul în Pădurea cărților este interesant din două puncte de vedere: pe de o parte pentru că se raportează aproape exclusiv la autoare femei și pe de altă parte pentru că amestecă iscusit elemente din biografia și din opera lor pentru a dezvolta tema scriitoarei dublate de mamă. Desigur, așa cum remarca Kate Clanchy într-o recenzie publicată în The Guardian în 2013, uneori Shafak forțează tiparul pentru a-și susține ideile (ca atunci cînd sugerează de exemplu că Simone de Beauvoir ar fi une mère manquée, în sensul că dacă Sartre ar fi fost doritor i-ar fi dăruit un copil sur-le-champ), dar în general partea aceasta este plină de observații incitante și de amănunte mai puțin cunoscute (cel puțin de către mine) din viața unor mari scriitoare. De pildă, eu nu știam că Muriel Spark a avut o relație încordată cu fiul ei, pe care l-a părăsit cînd avea șase ani și pe care, ca adult, l-a scos din testament după ce acesta a trecut la religia mozaică, probabil din cauză că era o catolică ferventă și nici că fiica lui Alice Walker (autoarea extraordinarului roman The Color Purple, despre care am scris, în engleză, aici) și-a acuzat mama că a depus atîtea eforturi ca  să aibă grijă de copiii altora, încît nu i-a mai rămas nici timp, nici energie pentru propriul copil.

Mi-a părut rău că autoarea nu se oprește mai mult asupra literaturii feminine turcești, deși am reținut două nume: Sevgi Soysal, care a creat eroine zbătîndu-se între dorința de a se conforma unei societăți patriarhale și aceea de a-și afirma sinele și Halide Edip Adivar, „feministă otomană, activistă politică și romancieră, o divă a literaturii turce”, care a construit personaje voluntare și inteligente, însă extrem de pudice și ușor schematice:

Rabia — protagonista romanului Fiica măscăriciului — se schimba în cămașă de noapte în debara și apoi se băga în pat, unde o aștepta soțul ei. În societatea musulmană tradițională, căreia Rabia îi servește drept ideal, femeile își pot vedea trupurile doar în debarale sau în spatele ușilor închise. Același impuls se reflectă în scriitura noastră. Mai des decât vrem să recunoaștem , noi, scriitoarele, mai ales cele care provin din medii non occidentale, ne simțim stingherite scriind despre sexualitate.

Cealaltă călătorie este, cum spuneam, o coborîre în sine. Sau ar trebui să fie, dacă Elif Shafak (și aici sînt iar de acord cu opinia lui Kate Clanchy din articolul citat mai sus) nu și-ar obiectiva conflictele interioare, transformîndu-le în alegorii cîteodată iritante (cel puțin din punctul meu de vedere, dat fiind că eu am considerat mereu alegoriile cam insistent didactice). Pornind de la credința sufită că omul este o oglindă a universului, un microcosm care reflectă vocile și sentimentele acestuia, autoarea își imaginează viața interioară ca pe un teatru de păpuși, ca să zic așa, în care fiecare „degețică” (purtînd nume mai mult sau mai puțin semnificative, ce se vor cordial ironice dar sînt mereu lejer comice: Mica Domnișoară Practică, Doamna Derviș, Domnișoara – ulterior Milady – Cehoviana Ambițioasă, Domnișoara Cinica Doctă, la care se vor adăuga Mama Budincă de orez și Blue Belle Bovary) se luptă pentru supremație. Evident, nu lipsește happy-end-ul, în sensul că gîlceava generală va deveni în final o bine temperată corală de cameră:  

Pentru prima oară în viață, îmi dau seama, le văd ca pe Una—piese inseparabile ale aceluiași întreg. Când una stă afară în frig, tremură toate. Când una e rănită, sângerează toate. Când una e fericită și împlinită, trag toate foloase de pe urma fericirii ei. Când Milady Cehoviana Ambițioasă și Domnișoara Cinica Doctă au dat o lovitură de stat în noaptea aceea îndepărtată, s-a întâmplat așa pentru că voiam să-mi înăbuș latura maternă. Nu eram pregătită s-o întâlnesc pe Mama Budincă de Orez. Iar legământul pe care l-am făcut sub Copacul-Creier a fost pentru că nu mă simțeam împăcată cu trupul meu. Nu eram pregătită pentru Blue Belle Bovary. Monarhia absolută a Mamei Budincă de Orez din timpul sarcinii a fost rezultatul convingerii mele că celelalte voci interioare nu erau compatibile cu maternitatea. În fiecare moment de criză, puneam o singură Degețică pe piedestal în dauna tuturor celorlalte. Sunt toate la un loc — cu defectele și calitățile lor, plusurile și minusurile lor, toate poveștile lor alcătuiesc cartea eului meu.

Ce-am mai reținut și mi-a plăcut (și simt nevoia să împărtășesc 😊):

• Două superstiții turcești: prima, că proaspetele mame sînt în pericol de a cădea pradă djinnilor și de aceea, de patul lor sînt legate panglici stacojii, iar în cameră sînt împrăștiate semințe de mac sfințite; a doua, că oglinzile sînt periculoase și nu trebuie lăsate descoperite prea mult timp și de aceea e mai bine să le împodobești spatele și să le atîrni cu fața la perete (poate de aici vine și obiceiul pe care l-am văzut la țară de a se acoperi oglinzile din camera în care se află un mort, ca să nu se deschidă poarta spre lumea cealaltă).

• Explicația numelui autoarei: prenumele, Elif, sinonim cu prima literă a alfabetului otoman, aleph, înseamnă „înaltă și zveltă“, iar numele, Shafak, pe care și l-a ales cînd a devenit scriitoare, preluînd prenumele mamei ei, înseamnă „zori”. 

Și trei citate în loc de încheiere: 

Rumi asemuiește mintea cu o casă de oaspeți. În fiecare dimineață avem un vizitator nou și neașteptat, uneori sub chipul bucuriei, alteori sub cel al mâhnirii.

*

Sufiții cred că lumea e un pântece matern... Suntem cu toții copii într-un pântece. Când vine vremea, trebuie să părăsim lumea. Știm asta, dar nu vrem să plecăm. Ne temem că, după ce murim, încetăm să existăm. Însă moartea e de fapt o naștere. Dacă am reuși să înțelegem asta, nu ne-am mai teme de nimic.

*

Depresiile survin împotriva voinței noastre și fără știrea noastră, dar apoi—încet și pe furiș—se pot preschimba într-un râu în care ne bălăcim de bunăvoie.

Niall Ferguson, "The Square and the Tower"

 Penguin Books 2017

Read from February 23^rd to May 4^th 2019

My rating: 

I received Niall Ferguson’s The Square and the Tower as a gift from my best friend and I have to confess that  when I first read the title, I thought it was a checkers metaphor - but no, actually it is inspired by two architectural designs, one medieval and the other contemporary. 

The medieval one is a landscape from fourteenth century Siena with its Torre del Mangia of the Palazzo Pubblico shadowing a popular market and meeting place named Piazza del Campo. The tower’s height, matching the height of the city Cathedral on the hill was meant to symbolize “the parity of temporal and spiritual hierarchies”. 

The second one is an imaginary juxtaposition eliminating the distance between Silicon Valley and New York City’s 5^th Avenue, to re-enact the same symbolism of the market shadowed by a tower that Trump has always falsely claimed it has 68 floors, instead of 58: 

Silicon Valley prefers to lie low, and not only for fear of earthquakes. Its horizontal architecture reflects the reality that it is the most important hub of the global network: the world’s town square. 

Henri-Irénée Marrou, „Sfîntul Augustin și sfîrșitul culturii antice”

Saint Augustin et la fin de la culture antique Traducere de DRĂGAN STOIANOVICI și LUCIA WALD

Perioada lecturii: 21 februarie – 6 mai 2019

Votul meu: 

Scrisă în perioada interbelică, teza de doctorat a lui Henri-Irénée Marrou, Sfîntul Augustin și sfîrșitul culturii antice își păstrează pertinența (în ciuda amplei Retractatio din final), oferind o imagine incitantă a vieții intelectuale dintr-o perioadă care, așa cum autorul însuși observă în Introducere, este mai puțin cunoscută decît cea anterioară și cea următoare ei.

Distingînd între cultura pregătitoare (atît din punct de vedere perfectiv, care va să zică al conținutului, cît și formativ – ca antrenament al spiritului) și cultura în sens generalizat, ca „aspect intelectual al civilizației", Marrou își propune să îi observe ambele aspecte în ramura ei occidentală, latină (pe care mărturisește că o cunoaște mai bine decît pe cea orientală, greacă), prin intermediul unei personalități reprezentative, Sfîntul Augustin, ceea ce îi va permite pe de o parte analizarea evoluției generale a civilizației „decadenței” și pe de altă parte punerea în valoare a originalității augustiniene.

Gregor Rezzori, „Memoriile unui antisemit”

 – ebook 

Perioada lecturii:  31 ianuarie – 23 februarie 2019

Votul meu: 

Scrisă și publicată mai întîi în limba germană în 1979, ca parte a unei trilogii despre societatea europeană interbelică (cel puțin după spusele Wikipediei) de către scriitorul austro-român de limbă germană Gregor von Rezzori, opera Memoriile unui antisemit îi pune cititorului deocamdată inocent două întrebări încă din titlu, una de conținut și alta de formă: cît de antisemit este eroul și cît de memorialistice sînt memoriile – această a doua întrebare ducînd firesc la o a treia: dacă nu-s memorii, ce e opera – un roman în patru capitole sau patru nuvele cu oarecare legătură între ele?

Iar frumusețea răspunsurilor este că oricare ar fi ele, nu-s nici definitive, nici greșite. Da, eroul a fost crescut în spirit antisemit, căruia uneori îi cade pradă iar alteori i se împotrivește cu arme raționale sau emoționale. Da, autorul însuși a crescut în dulcea Bucovină și a petrecut cîțiva ani în București, dar în cîte dintre întîmplările povestite a fost cu adevărat protagonist, cîte le-a împrumutat de la alții și cîte le-a cosmetizat sau inventat pur și simplu? (Răspunsul putînd ajuta sau nu la stabilirea genului pentru cititorul mai pedant).

Peter Manu și Horia Bozdoghină, „Polemica Paulescu: știință, politică, memorie”

-e-book

Perioada lecturii: 20 ianuarie – 5 februarie 2019

Votul meu: 

Pe Facebook circulă periodic un videoclip intitulat Cum ar arăta lumea fără România, sau cam așa ceva, în care sînt enumerate personalități românești uitate, pare-se, pe nedrept, dat fiind remarcabilele lor contribuții la binele umanității. Primul evocat, dacă-mi aduc bine aminte, este Petrache Poenaru, care ar fi inventat stiloul în 1827, cu toate că, așa cum tocmai am aflat din cartea lui Peter Manu și Horia Bozdoghină, Polemica Paulescu: știință, politică, memorie, primul care a gîndit o astfel de unealtă a fost francezul M. Bion cu un secol mai devreme, iar cel care a produs primul model cu utilizare practică a fost Lewis Waterman, în 1884. N-am să mă lansez acum într-o polemică referitoare la contribuțiile reale ale celorlalte nume menționate superlativ în videoclip, doar am să observ că nu lipsește dintre ele cel al lui Nicolae Paulescu, descoperitor, se spune acolo, al insulinei. 

Adam Kay, “This Is Going to Hurt. Secret Diaries of a Junior Doctor”

 – e-book

Read from January 17^th to 30^th 2019

My rating: 

Written by an author who was not meant to be a doctor or who was defeated by the system (the jury is still out on this one), This Is Going to Hurt is, despite its somehow menacing title, generally a funny book. In fact, Adam Kay is nowadays, according to his own disclosure, “only doctoring… other people’s words”, writing and editing tv comedy scripts, that is. 

The book takes, for the most part, the form of a diary covering the narrator’s experiences as a young doctor in the British public system for six years (from August 3^rd 2004 to December 2^nd 2010, to be more precise). Its light tone is captured just from the beginning for it is dedicated “To James – for his wavering support And to me – without whom this book would not have been possible.” 

In the “Introduction” he explains how the idea of the book came to him: five years after he resigned, he received a letter from the General Medical Council announcing him that his name had been erased from the medical register. Consequently, he went through his old papers and shredded all the documents except for his training portfolio, a log of the clinical experiences all doctors are supposed to keep as a sort of ‘reflective practice’:

Fabio Bertino e Roberta Melchiorre, “Destinazione Russia”

 – kindle book

Letto dal 17 al 28 Gennaio 2019

Il mio rating:

Eccomi finire il primo libro in italiano di quest’anno, Destinazione Russia, che è, nello stesso tempo, il secondo libro che ho letto da Fabio Bertino e Roberta Melchiorre, scrittori di cui mi sono goduta, qualche anno fa, l’eccellente World zapping (la mia recensione qui ). 

Ebbene, la lettura dei nuovi racconti di viaggio è stata ugualmente incitante: luoghi stupendi, gente adorabile, un po’ di storia, un po’ di poesia, un po’ di nostalgia, in un tutto pronto a far desiderare al lettore di seguire i loro pasi a Mosca, a Pietroburgo e soprattutto in Siberia, nonostante il freddo spietato.

È vero che il viaggio non inizia sotto i migliori auspici: i narratori raccontano, con un miscuglio di umorismo e indignazione, come hanno acquistato i biglietti per Bielorussia on line, dalle ferrovie tedesche Deutsche Bahn, rimanendo così impressionati dalla efficienza loro che elogiavano l’agenzia a chiunque volesse ascoltarli. Però, come bene dice il proverbio, Albero grande fa più ombra che frutti, appena arrivati a Varsavia hanno scoperto che non potevano salire sul treno perché l’agenzia aveva omesso di fornirli anche il supplemento cuccetta che richiedevano i vagoni letto russi. Finalmente, con l’amabilità di un controllore polacco, son riusciti ad arrivare a una stazione dove hanno potuto comprare i supplementi e dove hanno visto un’altra coppia che aveva lo stesso problema, dopo che si sono giurati di non utilizzare mai più il sito Bahn (li ho cercati anch’io su Internet, esistono sempre, dunque beware 😊). 

Doina Ruști, „Fantoma din moară”

 – Polirom 2008, ISBN 978-973-46-1099-0. 426 p.

Perioada lecturii: 19 decembrie 2018 – 19 ianuarie 2019

Votul meu: 

E absolut sigur că eu fac parte din tagma cititorilor ălora cam naivi pe care-i ironizează Marius Chivu în recenzia sa Fantoma de pe blog apărută în Dilema veche  din 8 februarie 2009, pentru că, spre deosebire de el, mie tare mi-a mai plăcut romanul Doinei Rusti, Fantoma din moară. Mai mult, dacă e să-l compar cu celelalte două citite, Manuscrisul fanariot  și Mămica la două albăstrele , acesta mi s-a părut cel mai reușit. și culmea e că exact din motivele care l-au făcut pe Marius Chivu să-l desființeze tăios, adică datorită felului în care sînt construite cele trei componente: metanarativă, fantastică și realistă. 

Am să le iau și eu pe rând. Mai întîi, criticul îi reproșează romanului că e, ca să mă exprim inelegant, o varză de tehnici și instanțe narative cu pretenții de profunzime, care nu fac decît să-i escamoteze incoerența structurală. Eu l-am perceput însă în primul rînd ca pe o reinterpretare ludică a relației Autor – Cititor – Text, într-un crescendo excelent, în care supremația Autorului se vede pe rând subminată de Cititorul care-și revendică Textul și de Textul care se revendică pe sine, căpătând viață proprie, devenind cameleonic și interșanjabil, pe măsură ce se tot joacă de-a vocile narative, provocând Autor și Cititor să-i țină în frîu nemăsurata creștere, dacă sînt în stare:

Jean-Claude Schmitt, „Strigoii. Viii și morții în societatea medievală”

 – ebook. Les Revenants. Les vivants et les morts dans la société médiévale. Traducere de Andrei Niculescu și Elena-Natalia Ionescu

Perioada lecturii: 22 noiembrie 2018 – 7 ianuarie 2019

Votul meu: 

Am dat peste Strigoii lui Jean-Claude Schmitt în biblioteca mea virtuală (unde zăcea de ceva vreme) când am început să pun în ordine cele vreo zece mii de titluri, și pentru că subiectul mi s-a părut interesant, am început s-o citesc, ca să realizez după vreo 30 de pagini că exemplarul meu este corupt. Pentru că n-aveam de gînd să întrerup lectura tocmai cînd devenise mai interesant, l-am recuperat cum am putut mai bine, folosind atît o ediție englezească la care am avut acces parțial via Google cât și o ediție integrală de astă dată dar în portugheză, limbă pe care n-o cunosc decît cînd seamănă cu italiana 😊, dar care m-a ajutat să reconstitui unele cuvinte maganate rău în textul meu. În orice caz, tre’ să recunosc că atît mi-a plăcut să fac asta încît stau și mă gândesc dacă nu mi-oi fi ratat vreo vocație de detectiv – restaurator textual.

Acestea fiind zise, revenons à nos moutons. Studiul lui Schmitt pornește de la o premisă interesantă (chiar dacă dezamăgitoare dans un premier temps pentru ahtiații de mitologie, așa ca mine) și anume că povestirile cu strigoi sunt strâns legate mai ales de structurile și de funcționarea societății și a culturii într-o epocă dată: după anul 1000, influența religioasă și materială a Bisericii și a clericilor asupra societății laice s-a accentuat sensibil, inculcînd morala religioasă (păcat, penitență, mântuire), care a culminat la sfârșitul secolului al XII-lea cu crearea Purgatoriului, ce oferea speranța mântuirii cu condiția suportării după moarte a unor pedepse reparatorii. Obiectul cărții ar fi așadar studiul felului în care funcționa memoria morților în plan social în epoca medievală. 

Alice Munro, "The Progress of Love"

 – ebook

Read from January 5^th to 16^th 2019

My rating: 

Given that I have already reviewed three of Alice Munro’s books (Hateship, Friendship, Courtship, Loveship, Marriage, (the best of all to date, in my humble opinion)  Runaway and The View from Castle Rock) and given that the eleven short-stories in The Progression of Love develop similar themes and motives (in the same unique style, of course) such as love, loneliness,  bigotry, family, etc., by using her well-known narrative tools (broken timeline, subtle irony,  free indirect style etc.), I decided to let the narrators speak this  time. However, because the book left me wondering whether love is a work in progress, or a progression towards something else, I’ll just try to point which way it goes in three kinds of love observed (fillial, fraternal and spousal), illustrating it with a quote. 

Filial love could “evolve” into either self-deception or resentment. The narrator of the first story (that also gives the book title) tells to whoever wants to listen how her mother had burned in front of her husband the three thousand dollars (a small fortune in those times) she inherited from her much hated father even though they were very poor, underlining once and again, in a voice full of admiration, how, as a supreme proof of love, her husband did not think for a second to stop her. But the story is not true and she knows it:

Why, then, can I see the scene so clearly, just as I described it to Bob Marks (and to others—he was not the first)? I see my father standing by the table in the middle of the room—the table with the drawer in it for knives and forks, and the scrubbed oilcloth on top—and there is the box of money on the table. My mother is carefully dropping the bills into the fire. She holds the stove lid by the blackened lifter in one hand. And my father, standing by, seems not just to be permitting her to do this but to be protecting her.

On the other hand, the narrator in Mile City, Montana, remembers how irrationally resentful and judgmental she felt towards her parents when she was a child and a boy in their town accidentally died:

I charged them with effrontery, hypocrisy. On Steve Gauley’s behalf, and on behalf of all children, who knew that by rights they should have sprung up free, to live a new, superior kind of life, not to be caught in the snares of vanquished grownups, with their sex and funerals.

The love for siblings implies often the same self deception or resentment. The now adult Colin in Monsieur Deux Chapeaux knows that the love for his younger brother has become also his burden, from the age of thirteen when Ross had tricked him into believing he had shot him dead:

He knew that to watch out for something like that happening—to Ross, and to himself—was going to be his job in life from then on...

Violet, who has taken care of her sisters from a very tender age and whom her fiancé broke up with when he found about her siblings some despicable behaviour, tricks herself into believing it was her who sacrificed her love for the sake of the family:

That was the way Violet saw to leave her pain behind. A weight gone off her. If she would bow down and leave her old self behind as well, and all her ideas of what her life should be, the weight, the pain, the humiliation would all go magically. And she could still be chosen. She could be like the June grass that the morning light passed through, and lit up like pink feathers or streaks of sunrise cloud. If she prayed enough and tried enough, that would be possible. (A queer streak)

Most of the stories illustrate spousal love, and the various ways it transforms itself when confronted with betrayal. For the “pensioned-off” wife in Lichen, who has mockingly got the power to transform the new women in her husband’s life in mere parasite plants, born from his infatuation and vanishing as soon as he tires of them, the sentiment has become caricatural witchcraft:

She said, “Lichen.” And now, look, her words have come true. The outline of the breast has disappeared. You would never know that the legs were legs. The black has turned to gray, to the soft, dry color of a plant mysteriously nourished on the rocks.

In Circle of Prayer, Trudy, remembering both her happy and sad times with her husband who meanwhile had left her for another woman, discovers that love (and the end of it) is nothing more than a “breathing space”:

She sees her young self looking in the window at the old woman playing the piano. The dim room, with its oversize beams and fireplace and the lonely leather chairs. The clattering, faltering, persistent piano music. Trudy remembers that so clearly and it seems she stood outside her own body, which ached then from the punishing pleasures of love. She stood outside her own happiness in a tide of sadness. And the opposite thing happened the morning Dan left. Then she stood outside her own unhappiness in a tide of what seemed unreasonably like love. But it was the same thing, really, when you got outside. What are those times that stand out, clear patches in your life—what do they have to do with it? They aren’t exactly promises. Breathing spaces.

On the contrary, for Isabel, who has left her perfect family behind, the breathing space is outside the suffocating, dutiful love she too often had convinced herself she had to feel:

She knew about Laurence’s delicacy and kindness, as well as she knew his bullying and bluffing. She knew the turns of his mind, his changes of heart, the little shifts and noises of his body. They were intimate. They had found out so much about each other that everything had got cancelled out by something else. That was why the sex between them could seem so shamefaced, merely and drearily lustful, like sex between siblings. Love could survive that—had survived it. Look how she loved him at this moment. Isabel felt herself newly, and boundlessly, resourceful. (White Dump)

The same dutiful love leads a husband towards deliberate blindness in front of the strange behaviour of his wife (who apparently had enjoyed the sight of a murder scene so much she jealously kept the gory details for herself), by convincing himself that the victims were, at the end of the day, of no importance:

He thought of himself telling Peg about this—how close he had to get before he saw that what amazed him and bewildered him so was nothing but old wrecks, and how he then felt disappointed, but also like laughing. They needed some new thing to talk about. Now he felt more like going home. (Fits)

The book ends with a verse in Old Norse I don’t know how to pronounce and couldn’t verify is real but I liked the sound of in my own invented pronunciation:

Seinat er at segia; svá er nu rádit.  (It is too late to talk of this now: it has been decided.) (White Dump)