- Humanitas 2016. Traducerea din franceză (Le mythe de la démocratie) aparține
autorului. ISBN 978-973-50-5417-5. 170 p.
Perioada lecturii : 9 – 23 septembrie 2018
Votul meu :
Nu cred că există autor român (și n-o spun pentru prima oară) care să
ilustreze mai bine proverbul ăla cu nimeni nu e profet în țara lui decît Lucian
Boia. Tonului lucid, detașat și obiectiv din cărțile lui i se opune aproape
totdeauna o isterie românească halucinantă, cu indignări ritos semidocte și ironii
penibile, de care numai boborul, care le știe el pe toate și are mai ales
totdeauna dreptate, e în stare. Și am dat peste această reacție (care nu
ostenește să mă mire) ori de cîte ori am căutat pe net păreri despre o carte
sau alta scrisă de el și care pe mine mă entuziasmase teribil (de altfel, am
trecut în revistă cîteva dintre aceste opinii în recenziile mele la De ce este România altfel?
și Două secole de mitologie națională
).
Nici Mitul democrației nu a
scăpat nepedepsit, din cîte am putut să constat, chiar dacă de data asta n-am mai
avut răbdare să caut alte articole românești după ce l-am găsit pe cel al lui
Radu Iliescu
(pe care de altfel nu-l cunosc, si nici site-ul care l-a publicat nu-mi spune
nimic), în care-l acuză cu virulență pe autor de toate relele scriitoricești posibile
(inclusiv amestecul de stiluri – s-o fi crezînd Boileau domnul Iliescu),
neezitînd să-l compare cu Sandra Brown (bizar, zău, așa un intelectual să știe
de existența unei Sandra Brown!), dar care (oare de ce nu mă miră?) nu e în
stare să facă o critică la obiect a cărții în sine.
Noroc că eseul, tradus în limba română chiar de autor, a apărut inițial în Franța
(în 2002 la Éditions Les Belles Lettres), iar recenziile francezilor sînt și elogioase
și la obiect (vezi prezentarea detaliată din Contrepoint,
sau articolul din parutions.com,
ca să nu mai vorbesc de cel apărut în L’ours,
care, deși e o publicație a oficiului universitar de cercetare socialistă, nu
se simte obligat să contrazică în vreun fel viziunea prea puțin măgulitoare
despre comunism a autorului).
Am regăsit în Mitul democrației
unele idei din Două secole de mitologie
națională. De fapt, Lucian Boia însuși ne sugerează, în prefața la ediția
românească, să le considerăm pe amândouă ca făcând parte dintr-o trilogie,
alături de Mitologia științifică a
comunismului (pe care n-am citit-o încă, dar urmează).
Încă din Introducere autorul ne oferă o dezambiguizare a titlului, atunci
cînd afirmă că omul modern s-a separat de Dumnezeu nu neapărat pentru că nu mai
crede în Cetatea divină, ci din cauză că a devenit el însuși demiurg,
construindu-și propria Cetate aici pe pământ și nu după moarte. Religia s-a
secularizat, făcînd loc celor trei mituri moderne: Progresul, Democrația și Națiunea.
Chiar dacă democrația nu este prin ea însăși un mit, conceptul existînd
încă din antichitate (e drept într-o accepție lejer diferită), ea se sprijină
pe mai multe minciuni frumoase, pe care le-am putea numi eufemistic utopii și care
au contribuit la crearea acelei aure mitologice despre care vorbește Lucian
Boia. Și asta în primul rînd pentru că axele principale ale construcției
democratice, libertatea și egalitatea, se află în realitate într-un „tandem
dificil”. Libertatea este paradoxal, pe de o parte mai îngrădită în statul
democratic, care dispune de mai multe pîrghii de manipulare, supraveghere și
organizare decît statul absolutist, iar pe de alta vag amenințătoare pentru om,
căruia îi este frică să ia o doza prea mare din ea:
Toți muritorii visează la libertate, dar puțini sînt cei dispuși să evadeze cu adevărat din îngusta lor închisoare. Condiția de prizonier (al unui mediu social, al unei ideologii, al unei credințe) e cel mai adesea preferată riscurilor libertății. Nimic nu apasă mai mult asupra individului decît condiționarea socială. Cea mai rară forma de curaj nu e curajul fizic, ci curajul intelectual și moral: capacitatea cuiva de a spune nu mediului său.
Nici egalitatea nu este mai ușor de înfăptuit: dacă egalitatea juridică și cea
politică s-au realizat oarecum, cea
socială, mai ales economică, rămâne o utopie, iar conceptul de societate liberă
și egală în același timp, imposibil de tradus în fapte. În doze mici cele două
principii se susțin reciproc, căci fără libertate nu ar putea exista decît o
egalitate a sclavilor, iar fără egalitate o eliminare a celor slabi, dar pe
măsură ce dozele cresc ele încep să se respingă, iar în cote maxime se elimină de-a
dreptul unul pe altul (Marx greșea crezînd că egalitatea e dată într-o lume
liberă, cînd ea este de fapt impusă), iar rezultatele sînt monstruoase. Astfel,
liberalismul sălbatic, care s-a manifestat cu ocazia primei revoluții
industriale, a călcat în picioare justiția socială în goana după bogăție. Nici
egalitatea comunistă, care a încercat să dovedească istoric că starea naturala
a omului, de la începuturile lumii, era proprietatea comună și egalitatea, nu
s-a putut instaura fără să anihileze complet libertatea.
Eseul urmărește instalarea conceptului de democrație modernă (care a mers
mînă în mînă cu națiunea) de la punctul ei de plecare, căderea Bastiliei, la consolidarea
în jurul anului 1900 și atingerea apogeului în 2000, de cînd începe să cunoască
un ușor declin. Pe tot acest traseu realul se împletește cu imaginarul și adevărul
cu fabricația, jertfindu-se adesea concretul pe altarul simbolului, prima mare
minciună fiind chiar Bastilia: istoricii se feresc până și acum să insiste
asupra faptului că faimoasa închisoare, simbol al arbitrariului regal și al
inegalităților unei societăți nedemocratice, era de fapt aproape goală pe 14
iulie 1789, deoarece regimul se îmblînzise considerabil și că decapitarea
familiei regale nu s-a făcut din considerente juridice, ci a fost un gest profund
simbolic:
Odată regele ucis, atributele lui reveneau pe deplin poporului. Iar poporul devenea Națiune.
La vreo sută de ani după Revoluția franceză, America era democratică dar și
sclavagistă, Anglia liberală dar nu democratică, iar Rusia absolutistă.
Începuse deja însă un proces de globalizare economică și politică, al cărui
punct culminant a fost instaurarea votului universal, altă minciună frumoasă,
dat fiind că el excludea femeile (pe care oricum Larousse le definea ca pe niște
ființe inferioare, supuse emoțiilor, nestatornice, imaginative dar nu raționale)
și nici pentru bărbați nu era chiar universal. Că bărbații nu erau egali era un
lucru dovedit de altfel de biologie (știință foarte la modă pe atunci), care încuraja
eugenia în scopul ameliorării speciei (se propunea interzicerea căsătoriei
tuberculoșilor, a celor cu boli venerice, a celor infertili). În SUA, în Germania
nazistă și în Suedia criminalii, nebunii, degenerații erau castrați. De altfel,
teoria antropologului italian Cesare Lombroso, care spunea în Omul criminal (1876) că diferența între
criminal, omul din popor și omul sălbatic este infimă, era un adevăr de
necontestat pentru toată lumea (să nu uităm că Zola și-a construit pe baza ei
multe dintre romanele sale). Mai mult, deși sclavagismul a fost înlăturat la
sfârșitul secolului al XIX-lea, ideea că negrii și aborigenii sînt o rasă
inferioară a rămas nu numai în mentalitatea și comportamentul albilor, ci și în
legislație după cum o dovedește faptul că segregarea a rămas legiferată în
sudul Statelor Unite până în anii 1960, sau că dreptul de vot a fost acordat
aborigenilor australieni abia în 1967.
Cu toate aceste „mici” discrepanțe, democrația se consolida și odată cu ea națiunea,
care se alătură noii religii, decupînd omenirea în entități distincte și omogene
din momentul unirii cu statul:
Fuziunea cu statul a fost momentul decisiv în existența națiunii. De fapt, acesta era obiectivul: nu un simplu repertoriu de culturi diferite, ci o restructurare efectivă și globală, conducînd la o constelație de state naționale. S-au combinat astfel, într-o structură aparent de nedespărțit, două ansambluri de natură diferită: de o parte națiunea, cu vocația ei transcendentă, de partea cealaltă statul, instrument mai curînd prozaic de putere, dominație și represiune.
Iar statul-națiune, cu toate că a fost creat pe baza unui concept
democratic, nu e cu totul lipsit de o dimensiune totalitară, din moment ce
individul e condiționat să fie credincios națiunii sale, pe care o opune
altora. Minoritățile au fost împinse, în consecință, la o parte, fiind
diminuate uneori până la dispariție (germanii din Cehia, de pildă, care
constituiau 35 % din populație în 1910 sînt astăzi în proporție de doar 0,5 %).
Imperiile făceau război fără ură. Dar, în epoca națiunilor, dragostea de patrie a avut ca termen opus – aproape natural – ura față de celălalt.
Secolul al XX-lea a adîncit aparent prăpastia între stînga și dreapta,
cultivînd prejudecata că dreapta, mizînd pe individ și cautînd profitul, ar fi
„mai liberală decît stînga în materie economică, dar mai puțin liberală în
materie intelectuală și etică și conservatoare în plan social.” De fapt, toate
aceste „păcate” ale dreptei sînt clișee promovate de intelectualii stîngii, căci
intelectualii au mereu rolul critic de a critica prezentul și de a propune
soluții, adesea utopice.
Că realitatea este adesea departe de teorie o dovedește și comparația
între SUA și fosta URSS: SUA, cu toată ignorarea
social-democrației de tip european si cu vizibila orientare spre dreapta,
încurajează totuși anumite valori de stînga, astfel încît, deși cetățenii ei nu
sînt egali „se comporta ca și cum ar fi”. De cealaltă parte, URSS, care a
împins principiile de stînga la extrem prin egalitarism și controlul absolut al
statului, a eșuat într-o sărăcie generalizata.
Eșecul comunismului nu a fost eșecul unei derive antidemocratice; a fost eșecul unei maniere de a înțelege democrația, pe care istoria a refuzat s-o ratifice.
Și ajungem în sfârșit în secolul nostru, unde democrația pare să piardă
teren pe mai multe planuri: etic, căci cei doi mari stîlpi ai moralei de la
1900, religia si sexul, s-au prăbușit („Adevărul, Binele și Frumosul nu au dispărut
din această lume, dar fețele lor s-au multiplicat”); cultural, căci eforturile
ei de unificare a valorilor și a comportamentelor sînt contracarate astăzi de
eforturile de armonizare a diferențelor culturale, fără a le distruge; politic,
dat fiind că societățile bogate oferă membrilor lor posibilitatea de a profita
de aceasta bogăție (în ciuda inechităților), menținând echilibrul libertate –
egalitate în registrul sau îngust, într-un amestec de liberalism și social-democrație
pe care votul alegătorului nu prea-l mai schimbă (cu condiția să nu opteze
pentru extremism, desigur); socio-economic, pentru că, în ciuda tuturor
așteptărilor democratice, există o inegalitate care a triumfat: cea economică,
concretizată în domnia banului:
Ca principiu politic, menit să acționeze în „piața publică”, democrația are puțină influență asupra angrenajului economic și financiar. și devine cu totul neputincioasă din momentul cînd acesta ignoră cu desăvârșire statul-națiune. Cum să controlezi democratic întreprinderile multinaționale? Globalizarea este antidemocratică prin însăși esența ei. Forțele cele mai dinamice și mai influente ale timpului nostru acționează în afara națiunii și a democrației.
Concluzia autorului este că, dacă democrația în forma pură e un mit, de
vreme ce puterea și banul o limitează permanent, aceasta nu înseamnă că trebuie
să se renunțe la ea în favoarea altor utopii. Ea trebuie acceptată cu toate
imperfecțiunile ei, dat fiind că nu există dreptate perfectă și nici fericire
generală, cum a dovedit-o de altfel experimentul comunist.
No comments:
Post a Comment