Lucian Boia, „Două secole de mitologie națională”

 – Humanitas 2017. ISBN 978-973-50-5579-0 132 p.

Perioada lecturii: 10 – 23 ianuarie 2018

Votul meu:

Abia ce-am terminat de citit eseul lui Lucian Boia, Două secole de mitologie națională, că m-am și dus fuga pe net, după bunul meu obicei, ca să văd cum l-au primit românii; dar, spre marea mea dezamăgire, în afara unei recenzii destul de plate, Națiunea -geneză, prezent și viitor,  publicată de Z. Ornea în România literară nr. 5, din 2000, și care se mulțumește cu un rezumat reticent al cărții, nu am găsit decît cîteva articole virulent-incoerente, majoritatea atacînd opera (și imaginea) autorului în general, nu numai lucrarea de față, pe care le trec totuși repede în revistă nu ca să le contrazic (sînt prea odihnite, ce rost ar avea?), ci pentru că, în ton cu tema eseului, le găsesc înduioșător de reprezentative pentru patriotismul de operetă al românului, care denunță cu sfîntă indignare orice opinie care nu ridică în slăvi țărișoara și neamul lui cel românesc:  așa de pildă, cel publicat în Cuvîntul ortodox (prima dată cînd aud de site-ul ăsta) în mai 2014, pe care n-am avut răbdare să-l citesc (mai ales că se răstea rău la mine cu tot felul de sublinieri, majuscule și citate scrise cu roșu), dar al cărui titlu rezumă cu siguranță excelent conținutul: “DEMITIZATORUL” LUCIAN BOIA LEGITIMEAZAREVIZIONISMUL MAGHIAR: “Românii nu puteau invoca un DREPT ISTORIC asupraTRANSILVANIEI, care nu aparținuse niciodată României”. Care este sensul acesteinoi teme lansate într-o perioada tulbure de intelectualii fideli AGENDEIEURO-ATLANTICE?; o notificare scandalizată cu accente caragialiene publicată în Ziua veche (nici de site-ul ăsta nu aveam habar) din 23 ianuarie 2013 de Marius Bâtcă sub titlul Rușine, MNAR! De Ziua Unirii, 24 ianuarie, expoziție“Mitul național” și în sfîrșit, un articol care desființează opera scriitorului nu foarte științific dar cu mult suflet, arătînd pas cu pas că, spre deosebire de piepturile unor istorici ahtiați doar de gloria efemeră, doar în pieptul autorului său bate o adevărată inimă de român (ironia îndoielnică am preluat-o chiar de la acel autor, d-l Florin T. Roman – un alt necunoscut, e cert, ignoranța mea nu cunoaște limite), publicat în Napoca News sub titlul Lucian Boia – istoric sau mit? 

Lucian Boia, „Mitul democrației”

- Humanitas 2016. Traducerea din franceză (Le mythe de la démocratie) aparține autorului. ISBN 978-973-50-5417-5. 170 p.

Perioada lecturii : 9 – 23 septembrie 2018

Votul meu : 

Nu cred că există autor român (și n-o spun pentru prima oară) care să ilustreze mai bine proverbul ăla cu nimeni nu e profet în țara lui decît Lucian Boia. Tonului lucid, detașat și obiectiv din cărțile lui i se opune aproape totdeauna o isterie românească halucinantă, cu indignări ritos semidocte și ironii penibile, de care numai boborul, care le știe el pe toate și are mai ales totdeauna dreptate, e în stare. Și am dat peste această reacție (care nu ostenește să mă mire) ori de cîte ori am căutat pe net păreri despre o carte sau alta scrisă de el și care pe mine mă entuziasmase teribil (de altfel, am trecut în revistă cîteva dintre aceste opinii în recenziile mele la De ce este România altfel?  și Două secole de mitologie națională ). 

Nici Mitul democrației nu a scăpat nepedepsit, din cîte am putut să constat, chiar dacă de data asta n-am mai avut răbdare să caut alte articole românești după ce l-am găsit pe cel al lui Radu Iliescu  (pe care de altfel nu-l cunosc, si nici site-ul care l-a publicat nu-mi spune nimic), în care-l acuză cu virulență pe autor de toate relele scriitoricești posibile (inclusiv amestecul de stiluri – s-o fi crezînd Boileau domnul Iliescu), neezitînd să-l compare cu Sandra Brown (bizar, zău, așa un intelectual să știe de existența unei Sandra Brown!), dar care (oare de ce nu mă miră?) nu e în stare să facă o critică la obiect a cărții în sine. 

Yuval Noah Harari, „21 de lecții pentru secolul XXI”

 

– e-book

 

Perioada lecturii: 8 – 27 octombrie 2020

Votul meu: 4/5 stele

 

 

Să spun drept, abia am așteptat să citesc 21 de lecții pentru secolul XXI, în primul rînd pentru că m-au fascinat de-a dreptul celelalte două cărți ale lui Yuval Noah Harari, și pe urmă pentru că autorul însuși a considerat-o, așa cum mărturisește în introducere, o continuare firească a lor, analizînd prezentul, după ce Sapiens (despre care am scris în engleză aici) a analizat trecutul, iar Homo Deus (despre care am scris, tot în engleză, că recenzez mereu în limba în care citesc, aici ) viitorul. Din păcate, de astă dată narațiunii istorice i-a luat locul prelegerea, ceea ce-i dă pe alocuri aspectul, bine zicea Helen Lewis în recenzia ei din The Guardian  unei cărți motivaționale, în ciuda intenției (sau a pretenției) auctoriale că nu oferă neapărat soluții, ci mai curînd material pentru dezbateri.

Cele 21 de „lecții” sînt grupate în cinci părți menite să ofere o imagine de ansamblu asupra provocărilor tehnologice și politice ale lumii actuale, să analizeze în ce măsură amenință ele viitorul lui sapiens și dacă pot fi contracarate, să afle dacă postadevărul e doar un eufemism pentru minciuna în care se refugiază contemporaneitatea pentru a scăpa de ele sau o constantă a umanității și în fine, să caute soluții de protecție și redefinire a eului în acest context.

Lucian Boia, „Sfîrșitul Occidentului? Spre lumea de mîine”

- Humanitas 2013. ISBN 978-973-50-4010-9. 124 p.

Perioada lecturii: 1 – 6 iulie 2020

Votul meu: 

Am citit pînă acum vreo șase cărți ale lui Lucian Boia, și ideile expuse acolo m-au convins și entuziasmat de fiecare dată (după cum se vede și din recenziile mele superlative, la care îmi permit să fac discret trimiteri): cînd a spus că românii (ca și alte nații de altfel) își regîndesc periodic istoria, mistificînd-o pentru a conveni orizontului de așteptare al unui anumit moment (Două secole de mitologie națională), ba mai mult, întrețin în mod artificial și în scop politic anumite mituri naționaliste cu caracter autoritar și xenofob, care devin adesea o frînă în dezvoltarea țării (Istorie și mit în conștiința românească); cînd a observat incapacitatea românului de a renunța la folosul personal pentru binele public (Strania istorie a comunismului românesc) ca și lipsa lui de vizionarism, superficialitatea și adaptarea categoriilor morale la interesele personale (De ce este România altfel); în sfîrșit, atunci cînd a desacralizat  Mitul democrației, în care a văzut o utopie ca atîtea altele, dar care a împins omenirea spre progres. 

Lynn Picknett & Clive Prince, „Conspirația Stargate”

(The Stargate Conspiracy) – ebook.

Perioada lecturii 6 – 17 ianuarie 2018

Votul meu:

Demne de admirație eforturile autorilor Lynn Picknett și Clive Prince de a unifica teoriile referitoare la noua ordine bazată pe conștiința de grup și sinergie care au creat o întreagă subcultură sub numele de New Age, și despre care cu toții am auzit cîte ceva dar o tratăm de obicei superficial, punînd-o repede în categoriile oarecum disprețuite ale paranormalui și/ sau ale conspirației, și considerînd-o așadar nedemnă de o abordare mai serioasă. Se pare însă că teoriile ei sînt studiate și monitorizate atent de instituții serioase ca NASA sau CIA, cu toate că scopul acestor studii și observații rămîne oarecum obscur.

În orice caz, credem sau nu în existența civilizațiilor extraterestre, în parapsihologie și paranormal, cartea Conspirația Stargate este utilă în măsura în care oferă o imagine de ansamblu a ideologiei grupurilor care și-au făcut din lumile de dincolo de curcubeu o nouă religie, legînd de ele viitorul umanității.

Michael Shermer, „De ce cred oamenii in bazaconii. Pseudoștiință, superstiții și alte aiureli ale vremurilor noastre”

(Why People Believe Weird Things. Pseudoscience, Superstition, and Other Confusions of Our Time). Traducere din engleză de Anca Florescu-Mitchell.  e-book

Perioada lecturii: 4 – 17 martie 2018

Votul meu:

Nu-mi place să încep proiecte marțea. Bat în lemn să alung ghinionul, da’ nu în masă că se potrivește. Nu pun niciodată paharul jos fără să beau din el, după ce am dat noroc. Am o ușoară stare de neliniște existențială în zilele de 13 (mai ales dacă-i și marți). Nu mă duc la biserică, da’ nici nu îndrăznesc să mă declar atee – dacă Dumnezeu există totuși și mă aude? Nu mă miră deci că, de-a lungul întregii lecturi a eseului De ce cred oamenii în bazaconii, Michael Shermer mi-a vorbit cu vocea prietenei mele Nana – cu aceeași ironie, cu același umor și cu aceeași mirare amuzată în fața misterelor din mintea umană, care-i conduce uneori la raționamente absurde chiar și pe cei mai inteligenți (așa ca mine J ).

Desigur, la fel ca prietena mea Nana, care s-a priceput nu o dată să pună frîu imaginației mele cînd începea s-o ia razna, Michael Shermer e un sceptic. Iar scepticii sînt adesea priviți cu suspiciune de ceilalți, ba chiar acuzați că ar călca în picioare lucrurile sacre ale umanității, ca tradiții, eresuri, credințe. Aceasta pentru că lumea uită că, așa cum observă și Stephen Jay Gould în prefață, aceste intangibile sacralități au scos adesea la iveală monștrii din noi, conducînd la genocide, la robie și alte încălcări flagrante ale demnității umane, demnitate pe care scepticismul vrea s-o restabilească pentru că el este „agentul rațiunii împotriva iraționalului organizat... una din cheile decenței umane, sociale și civice.”

Jean-Claude Schmitt, „Strigoii. Viii și morții în societatea medievală”

 – ebook. Les Revenants. Les vivants et les morts dans la société médiévale. Traducere de Andrei Niculescu și Elena-Natalia Ionescu

Perioada lecturii: 22 noiembrie 2018 – 7 ianuarie 2019

Votul meu: 

Am dat peste Strigoii lui Jean-Claude Schmitt în biblioteca mea virtuală (unde zăcea de ceva vreme) când am început să pun în ordine cele vreo zece mii de titluri, și pentru că subiectul mi s-a părut interesant, am început s-o citesc, ca să realizez după vreo 30 de pagini că exemplarul meu este corupt. Pentru că n-aveam de gînd să întrerup lectura tocmai cînd devenise mai interesant, l-am recuperat cum am putut mai bine, folosind atît o ediție englezească la care am avut acces parțial via Google cât și o ediție integrală de astă dată dar în portugheză, limbă pe care n-o cunosc decît cînd seamănă cu italiana 😊, dar care m-a ajutat să reconstitui unele cuvinte maganate rău în textul meu. În orice caz, tre’ să recunosc că atît mi-a plăcut să fac asta încît stau și mă gândesc dacă nu mi-oi fi ratat vreo vocație de detectiv – restaurator textual.

Acestea fiind zise, revenons à nos moutons. Studiul lui Schmitt pornește de la o premisă interesantă (chiar dacă dezamăgitoare dans un premier temps pentru ahtiații de mitologie, așa ca mine) și anume că povestirile cu strigoi sunt strâns legate mai ales de structurile și de funcționarea societății și a culturii într-o epocă dată: după anul 1000, influența religioasă și materială a Bisericii și a clericilor asupra societății laice s-a accentuat sensibil, inculcînd morala religioasă (păcat, penitență, mântuire), care a culminat la sfârșitul secolului al XII-lea cu crearea Purgatoriului, ce oferea speranța mântuirii cu condiția suportării după moarte a unor pedepse reparatorii. Obiectul cărții ar fi așadar studiul felului în care funcționa memoria morților în plan social în epoca medievală.