Lucian Boia, „Două secole de mitologie națională”

 – Humanitas 2017. ISBN 978-973-50-5579-0 132 p.

Perioada lecturii: 10 – 23 ianuarie 2018

Votul meu:

Abia ce-am terminat de citit eseul lui Lucian Boia, Două secole de mitologie națională, că m-am și dus fuga pe net, după bunul meu obicei, ca să văd cum l-au primit românii; dar, spre marea mea dezamăgire, în afara unei recenzii destul de plate, Națiunea -geneză, prezent și viitor,  publicată de Z. Ornea în România literară nr. 5, din 2000, și care se mulțumește cu un rezumat reticent al cărții, nu am găsit decît cîteva articole virulent-incoerente, majoritatea atacînd opera (și imaginea) autorului în general, nu numai lucrarea de față, pe care le trec totuși repede în revistă nu ca să le contrazic (sînt prea odihnite, ce rost ar avea?), ci pentru că, în ton cu tema eseului, le găsesc înduioșător de reprezentative pentru patriotismul de operetă al românului, care denunță cu sfîntă indignare orice opinie care nu ridică în slăvi țărișoara și neamul lui cel românesc:  așa de pildă, cel publicat în Cuvîntul ortodox (prima dată cînd aud de site-ul ăsta) în mai 2014, pe care n-am avut răbdare să-l citesc (mai ales că se răstea rău la mine cu tot felul de sublinieri, majuscule și citate scrise cu roșu), dar al cărui titlu rezumă cu siguranță excelent conținutul: “DEMITIZATORUL” LUCIAN BOIA LEGITIMEAZAREVIZIONISMUL MAGHIAR: “Românii nu puteau invoca un DREPT ISTORIC asupraTRANSILVANIEI, care nu aparținuse niciodată României”. Care este sensul acesteinoi teme lansate într-o perioada tulbure de intelectualii fideli AGENDEIEURO-ATLANTICE?; o notificare scandalizată cu accente caragialiene publicată în Ziua veche (nici de site-ul ăsta nu aveam habar) din 23 ianuarie 2013 de Marius Bâtcă sub titlul Rușine, MNAR! De Ziua Unirii, 24 ianuarie, expoziție“Mitul național” și în sfîrșit, un articol care desființează opera scriitorului nu foarte științific dar cu mult suflet, arătînd pas cu pas că, spre deosebire de piepturile unor istorici ahtiați doar de gloria efemeră, doar în pieptul autorului său bate o adevărată inimă de român (ironia îndoielnică am preluat-o chiar de la acel autor, d-l Florin T. Roman – un alt necunoscut, e cert, ignoranța mea nu cunoaște limite), publicat în Napoca News sub titlul Lucian Boia – istoric sau mit? 

Amin Maalouf, „Samarkand”

 (Samarcande) Traducere din limba franceză,  Florin Sicoie. Polirom, 2014.

Perioada lecturii: 5 – 21 ianuarie 2018

Votul meu:

S-ar părea că viața lui Amin Maalouf a fost la fel de spectaculoasă ca aceea a eroilor săi. Născut la Beirut în 1949, din părinți creștini, a locuit acolo împreună cu familia pînă în 1975, cînd a izbucnit războiul civil și a fost, așa cum el însuși mărturisește, confruntat pentru prima dată cu atrocitățile pe care oamenii le comit în numele religiei, căci pînă atunci creștinii și arabii conviețuiau pașnic în Liban. Refugiat la Paris, a renunțat la profesiunea de jurnalist pentru a deveni scriitor, publicând mai multe cărți, atît de ficțiune cît și de non ficțiune, toate în limba franceză.

Apărut în 1988, Samarkand, al doilea roman al său, seduce încă din titlu cu promisiunea de a dezvălui cîte ceva din misterele Orientului, promisiune de care se achită magistral, împletind cu finețe realul și imaginarul, informația istorică și ficțiunea cu scopul a recrea acea atmosferă specifică, amestec de intrigi și filosofie, de cruzime și blândețe, de atrocități și poezie a lumii celor o mie și una de nopți. O lume imuabilă, al cărei prezent  se agață cu încăpățînare de trecut, unificând ceea ce părea inițial imaginea a două Persii: una medievală, de la sfîrșitul  secolului al XI-lea și începutul secolului al XII-lea și cealaltă modernă, de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. De fapt trecutul și prezentul nu sînt decît două fețe ale aceleiași monede, chiar dacă la început singura legătură între ele pare să fie făcută numai de un manuscris misterios, care ar fi aparținut lui Omar Khayyam și care, după cum ne informează naratorul chiar din primele rînduri, s-ar afla acum pe fundul Oceanului Atlantic, în burta Titanicului.

Lynn Picknett & Clive Prince, „Conspirația Stargate”

(The Stargate Conspiracy) – ebook.

Perioada lecturii 6 – 17 ianuarie 2018

Votul meu:

Demne de admirație eforturile autorilor Lynn Picknett și Clive Prince de a unifica teoriile referitoare la noua ordine bazată pe conștiința de grup și sinergie care au creat o întreagă subcultură sub numele de New Age, și despre care cu toții am auzit cîte ceva dar o tratăm de obicei superficial, punînd-o repede în categoriile oarecum disprețuite ale paranormalui și/ sau ale conspirației, și considerînd-o așadar nedemnă de o abordare mai serioasă. Se pare însă că teoriile ei sînt studiate și monitorizate atent de instituții serioase ca NASA sau CIA, cu toate că scopul acestor studii și observații rămîne oarecum obscur.

În orice caz, credem sau nu în existența civilizațiilor extraterestre, în parapsihologie și paranormal, cartea Conspirația Stargate este utilă în măsura în care oferă o imagine de ansamblu a ideologiei grupurilor care și-au făcut din lumile de dincolo de curcubeu o nouă religie, legînd de ele viitorul umanității.

Roberto Bolaño, “By Night in Chile”

 – Nocturno de Chile. Translated by Chris Andrews. New Directions, 2003; ISBN 978-0-8112-1547-3 ; 130 p.

Read from  December 29^th 2017 to January 9^th 2018

My rating:

“Take off your wig” says Chesterton in the motto of Roberto Bolaño’s novella, By Night in Chile. Then tell the truth, the bald truth, and nothing but the truth.

But what truth? On his deathbed, Sebastián Urrutia Lacroix, priest, literary critic and aspiring poet, mightily takes responsibility for his actions, words and even silences, in a fractured confession that has both the appearance of truth and the suggestion of delusion, although he always seems sanctioned by the spectre of a mysterious, slightly menacing wizened youth:

The wizened youth is watching from a yellow street corner and yelling at me. (…) I can see his jaws and his lips moving and I know he’s shouting, but I cannot hear his words. He can see me whispering, propped up on one elbow, while my bed negotiates the meanders of my fever, but he cannot hear my words either.

Jeannette Walls, “The Glass Castle: A Memoir”

 – e-book

Read from 1^st to 4^th of January 2018

My rating:

In an article published in Vanity Fair after the release of the movie adaptation of The Glass Castle, Christine Champagne quotes Jeannette Walls remembering the effect her memoir had on her mother:  “The book was tough on her. But bless her heart—she said, ‘I don’t see it quite the way you did, but that’s the way you saw it.’ It’s crazy that she can see that.”

This candid statement made me meditate, not for the first time, upon that controversial and sometimes even ingrate place memoirs, diaries, even personal letters occupy – not quite fiction, because the events are supposed to have truly happened, but not quite reality – not only because human memory is faulty but also because the interpretation of the said events often distort them. Therefore these works are suspended somewhere in between, where everything is a little blurred and you cannot really accept nor deny objectivity, reliability, spontaneity and so on. Sometimes one of them makes that big step towards the literature realm and becomes art, like Solzhenitsyn’s Gulag Archipelago, in which the truth and the way the truth is told are equally important, but most of them inhabit the grey zone forever.

Jeannette Walls’s Glass Castle, despite its fairytale title and its peculiar talent to present the gruesome in an affectionate way is no exception. A very good memoir, but, as Francine Prose justly remarks in her NY Times review that “falls short of being art”.

Jean Teulé, « Le magasin des suicides »

- Éditions Julliard, Paris, 2007. ISBN : 978-2-260-01708-0

Lu du 8 au 14 décembre 2017

Mon vote :

Dans un premier temps, j’ai pensé que le roman de Jean Teulé, Le magasin des suicides,  n’était qu’une parodie de la parodie, une sorte d’interprétation à la française de la famille Adams américaine, tant l’humour noir, qui est agressivement présent dès les premières pages, semble parfois facile dans son désir d’épater : l’air compétent des  propriétaires du magasin des suicides, qui suggèrent à chaque client la meilleure façon de se suicider, leur propre famille dans laquelle un sourire est motif de panique, les gestes, les paroles et le comportement qu’ils tiennent absolument à être respectés (par exemple on ne dit au revoir qu’aux clients qui n’ont pas acheté, pour tous les autres c’est adieu), le gâteau d’anniversaire en forme de cercueil et la consolation au lieux des souhaits (« Dis-toi qu’il te reste un an de moins de vivre »), tout cela semble tomber souvent en caricature avec des grosses touches, sans beaucoup de finesse.

Dragomán György, „Rugul”

-  Máglya. Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă. Polirom 2015

Perioada lecturii: 16 noiembrie – 5 decembrie 2017

Votul meu:

„Povești și doine, ghicitori, eresuri...”

Oare care ar fi termenul cel mai potrivit (cuvîntul acela „ce ascunde adevărul” că tot l-am citat pe  Eminescu) pentru realismul împregnat de eresuri caracteristic literaturii  est-europene? Pentru că nu-i la fel cu realismul magic sud-american, asta-i sigur, dar nici nu găsesc o sintagmă la fel de fericită pentru a-l descrie – poate realism fabulos, deși e cam oximoronică și pretențioasă eticheta asta, dar mi-e greu să găsesc o alta care să sintetizeze la fel de bine proza de excepţie pe care am savurat-o în Rugul lui Dragomán György.

Yuval Noah Harari, "Sapiens. A Brief History of Humanity"

 – Kindle Edition, Vintage Digital, 2014, 466 p. ASIN B00K7ED54M

Read from October 26^th to November 15^th 2017

My rating:

The amazing book of Yuval Noah Harari, Sapiens. A Brief History of Humanity, could be summed up in two images: the one that reminds us, from the very first pages, of our not-so-noble origins:

Just 6 million years ago, a single female ape had two daughters. One became the ancestor of all chimpanzees, the other is our own grandmother.

And the one that ends the book with the not-so-flattering description of a petulant, overbearing humanity:

Is there anything more dangerous than dissatisfied and irresponsible gods who don’t know what they want?

In between, our not-so-glorious (hi)story, built solely on cruelty and destruction.

Dai Sijie, „Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză”

(Balzac et la petite tailleuse chinoise) traducerea Daniela Boriceanu. Postfață de Alexandru Călinescu. Polirom 2002. ISBN 9736811379. 198 p.

Perioada lecturii: 29 octombrie 2017

Votul meu:

Una dintre perlele de gîndire ale marelui conducător Mao Tze Dun suna cam așa: „Clasa capitalistă este pielea; intelectualii sunt firele de păr care cresc pe piele. Cînd pielea moare, nu mai există păr.”

Care va să zică, intelectualii sînt parte integrantă a capitalismului, tot atît de firesc asociați cu el cum este iarba cu pămîntul sau obrazul cu barba și prin urmare trebuie epilați temeinic, ca elemente destabilizatoare pentru un popor care n-are timp de gîndit.

E drept că intelectualii  sînt un grup bizar cu care nici o orînduire nu prea a știut ce să facă, exilîndu-i de obicei într-o zonă incertă, undeva la limita de jos a scării sociale, de unde rareori s-au ridicat dacă au decis să subziste doar prin propria creație fără s-o pună în slujba puterii. Și asta nu numai pentru că societatea se simte inconfortabil în preajma lor, dar și pentru că îi privește circumspect, suspectîndu-i (si nu totdeauna pe nedrept, din păcate) de manipulare. Niciodată însă n-a avut clasa intelectuală o poziție mai precară decît în comunism, orînduire care a încercat fie s-o transforme într-un instrument de propagandă (amintiți-vă că proletcultismul și cultul personalității în România, început în obsedantul deceniu, a atins culmi de rafinament nebănuite sub Ceaușescu), fie s-o elimine pur și simplu, umplînd cu ea închisorile ori distrugîndu-i opera.

Lucian Dan Teodorovici, „Matei Brunul”

– editura Polirom 2011

Perioada lecturii 11 - 24 octombrie 2017

Votul meu :

 Într-un interviu al Alinei Purcaru (pe care-l puteți citi integral aici), Lucian Dan Teodorovici îsi justifică inspirat alegerea subiectului romanului Matei Brunul cu un citat din Milan Kundera: „Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria”. Din acest punct de vedere, dar nu numai,  sînt de acord cu el și  nu cu cei care cred că spațiul literar postrevoluționar a devenit suprasaturat de opere despre comunism. Oricît s-ar scrie, nu este și  nu va fi niciodată destul: ca și  holocaustul, comunismul nu i-a mutilat numai pe cei care i-au căzut victime în mod direct: dat fiind că, așa cum bine spunea John Donne, nici un om nu este o insulă, toți am fost, în mai mică sau mai mare măsură, victime și  călăi, torționari și  deținuți, judecători și  inculpați. A uita e calea cea mai ușoară de a ne absolvi de vina indiferenței, a mimetismului, a naivității, a cruzimii sau a trădării, este o cale pe de o parte lașă de a ne proteja de adevărurile inconfortabile pe de altă parte o cale periculoasă de a lăsa posibilitatea ca aceste grozavii să se repete.

Albert Speer, „În umbra lui Hitler”

 (Erinnerungen), vol 1 și 2, editura Nemira, 1997. Traducere din limba germană de Ion Nastasia și Șerban Nastasia

Perioada lecturii: 18 octombrie 2017

Votul meu:

Un nazist cu față umană

Mi-aduc aminte că, pe vremea lui Ceaușescu, nu erau puțini aceia care nu-l considerau pe marele cîrmaci responsabil pentru existența lor umilă, fiind convinși pe de o parte că nu e la curent cu suferințele îndurate de popor și pe de alta că e dus de nas de nevastă-sa, care ar fi adevărata sursă a tuturor relelor. Fără îndoială că această credință naivă a exploatat-o Iliescu atunci cînd le-a promis, în 1990, celor care-au mîncat salam cu soia, un comunism adevărat, un comunism cu față umană. Pentru că, desigur, nu comunismul era de vină pentru suferințele lor, ci aceia care l-au pus prost în practică.

Cam aceeași idee apare în cartea lui Albert Speer, În umbra lui Hitler, care încearcă (si mi-e și frică să mă gîndesc în ce măsură reușește pentru unii cititori), cu o  subtilitate psihologică în același timp impresionantă și alarmantă, să ne convingă că autorul a fost de fapt un nazist cu față umană, că faptele sale au avut circumstanțe atenuante dat fiind că viziunea lui Hitler ar fi fost grandioasă, dacă nu l-ar fi pierdut anturajul format din oameni mediocri (cu o singură excepție notabilă, Speer însuși), anturaj care i-a încurajat obsesiile și în cele din urmă deformat viziunea.

Arthur Schnitzler, "Dream Story"

 – e-book

Read from October 5^th to 11^th 2017

My rating:

In 1933, Joseph Goebbels orchestrated a Fahrenheit 451 avant la lettre, by putting on fire, in some major cities of Germany, all those books that Hitler had identified as "Jewish filth", for they were written by nonentities such as Einstein, Marx, Kafka, Freud, Stefan Zweig and Arthur Schnitzler. The last one is the least known among them and it is a pity, because his work was fresh and daring both in ideas and style for his time (the beginning of the 20^th century).

Indeed, on one hand he did not hesitate to approach controversial themes like sexuality, nudity, or anti-Semitism and because of a play that would become one of his most famous, Reigen (better known under its French name, La ronde), he was labelled as a pornographer; on the other hand, he introduced the psychological analysis and the stream of consciousness to the German reader (he corresponded with Freud, exchanging information about the subconscious and the significance of dreams).

Françoise Sagan, « Bonjour, tristesse »

 – e-book

Lu du 28 septembre au 5 octobre 2017

Mon vote :

Je regrette un peu, moi aussi, comme tant d’autres lecteurs matures, de ne pas avoir lu Bonjour, tristesse dans ma jeunesse, bien que je me disculpe un peu en blâmant le régime communiste de ces temps-là, qui n’aurait jamais permis la publication et/ ou la traduction d’un tel livre, exemple éloquent du capitalisme pourri J.

J’avais pourtant lu (et en original, grâce à ma professeure de français qui me l’avait prêté) Aimez-vous Brahms, en savourant le style élégant et un peu mélancolique de Françoise Sagan, et c’est de ce style que je me suis souvenu en premier, dès que j’ai ouvert ce roman, écrit à 18 ans en seulement six semaines d’été de l’année 1953.

Il faut dire que l’histoire de la publication de Bonjour, tristesse soit aussi intéressante que le roman même : encouragée à le publier par une amie, Françoise Quoirez le dépose à la maison d’édition Temps modernes, où il va apparaître en 1954, mais non sous son vrai nom, car sa famille avait peur de la publicité et lui a suggéré de chercher un pseudonyme. Grande admiratrice de Proust, elle choisit le nom de son personnage, le Prince de Sagan, (nom beaucoup plus musical, d’après moi, que le sien). Le livre provoque des réactions violentes et contradictoires : admiration pour la qualité de l’écriture d’une part, et indignation pour le développement des thèmes encore tabou dans la société du temps, comme l’amour libre, l’alcool, l’amoralité et l’immoralité, etc. de l’autre. Mémorable est restée l’indignation de François Mauriac, par exemple, catholique fervent, qui écrit un virulent article contre une auteure qu’il appelle « un charmant petit monstre de dix-huit ans », article qui aura des conséquences inattendues pour son auteur, en contribuant amplement à la croissance des ventes du livre. C’est grâce à ce petit roman que Françoise Sagan est aujourd’hui parmi les plus lus écrivains français (selon Wikipedia, il est inclus dans la liste des 100 livres français du siècle).

Ray Bradbury, "The October Country"

 – e-book

Read from September 1^st to 27^th 2017

My rating:  

It seems that Ray Bradbury tried his hand with gothic horror only twice: first in 1947, with Dark Carnival, and second, eight years later, with The October Country. After that he declared that he said all he had to say in the field, which is a pity for all the lovers of the genre, because his “saying” was very promising indeed.

The October Country is a collection of gothic and fantastic tales that could be regrouped by subject in three categories: physical and psychical flaws (The Dwarf, The Watchful Poker Chip of H. Matisse, Jack-in-the-Box, Skeleton, Touched with Fire, The Jar), aspects of death (The Next in Line, The Scythe, There Was an Old Woman, The Wonderful Death, The Cistern), and supernatural/ mythological beings (The Lake, The Emissary, The Crowd, The Small Assassin, Wind, Uncle Einar, Homecoming, The Man Upstairs).

Although the title of the book does not refer to a particular short story, links them all, sending them, together with the reader, in that faraway land where nothing is what it seems to be, that twilight zone briefly described in the motto:

... that country where it is always turning late in the year. That country where the hills are fog and the rivers are mist; where noons go quickly, dusks and twilights linger, and midnights stay. That country composed in the main of cellars, sub-cellars, coalbins, closets, attics, and pantries faced away from the sun. That country whose people are autumn people, thinking only autumn thoughts. Whose people passing at night on the empty walks sound like rain... 

Carleta Calin, "Dictionnaire de termes immobiliers français - anglais

Dictionnaire de termes immobiliers anglais - français

Eugen Ionescu, „Nu”

 - ebook

Perioada lecturii: 31 octombrie – 1 noiembrie 2012

Votul meu:

În 1934, la trei ani după volumul de versuri Elegii pentru fiinţe mici, apare cartea de (pseudo)critică literară Nu a tînărului Eugen Ionescu (cum îşi ortografia pe atunci numele), la Editura Vremea, cu menţiunea: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului" (cei doi opozanţi fiind Tudor Vianu şi Şerban Cioculescu, iar ceilalţi membri Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino şi Romulus Dianu). Aşa cum aflăm din postfaţă, volumul, „premiat după aprinse dezbateri, nu a putut să apară la Fundaţia pentru Literatură şi Artă «Regele Carol II» în colecţia inaugurată pentru tinerii scriitori, datorită împotrivirii directorului editurii, Al. Rosetti”.

Tonul tăios, portretele mai mult decît nefavorabile făcute în mare vogă pe atunci, dispreţul faţă de cultura română în general şi de critica românească au stîrnit numeroase controverse şi polemici în viaţa literară a vremii, pentru că, de! nimeni nu profet în ţara lui, mai ales cînd afirmă cu toată convingerea că Arghezi „se va dizolva în uitare”, că Patul lui Procust va fi considerat de posteritate una dintre cele mai proaste cărţi ale vremii sale, că Eliade îşi îngroapă, cu Maitreyi („o tristă carte”), orice ambiţie literară va fi avut şi mai ales că Eugen Ionescu însuşi va muri „fără să fi jucat vreun rol pe scena europeană”.

Adriana Georgescu, „La început a fost sfârșitul”

 – e-book. Prefață de Monica Lovinescu

Perioada lecturii: 11 – 17 august 2017

Votul meu:

Libertatea nu este decît un trandafir albastru

Într-un interviu telefonic realizat de Mariana Conovici în 1998 si preluat de RADOR aici, Adriana Georgescu mărturisea că a scris La început a fost sfârșitul în primul rînd din disperare. Disperarea de a vedea indiferența Vestului la nedreptățile care loviseră România și de a asista la apatia cu care erau primite informațiile despre încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Eu aș adăuga un al doilea motiv: patriotismul exemplar care i-a dat puterea unei tinere fragile de 25 de ani să suporte tortura închisorii fără sa se lase doborâtă, și mai apoi să facă parte activă din Rezistența românească atît în țară cît și în străinătate, chiar și atunci cînd cauza părea (era!) definitiv pierdută.

Este o altă dovadă a superficialității vremurilor „foiletonistice” (ca să împrumut o expresie a lui Hermann Hesse) pe care le trăim faptul că autoarea este așa de puțin cunoscută, atît la noi, cît si în străinătate: nimic despre ea în Wikipedia (care îi dedică, desigur, o pagină lui Adrian copilul minune) și doar cîteva rînduri în Enciclopedia României. Eu însămi am dat peste numele ei din întîmplare, citind un interviu al Monicăi Lovinescu care mi-a trezit interesul. Cînd am regăsit-o menționată în cartea lui Dan C. Mihăilescu, Castelul, biblioteca, pușcăria (de citit, neaparat) am citit cu aviditate cele scrise despre ea, dar nu mi s-a părut destul.

Ludmila Ulitskaya, "The Big Green Tent"

– e-book

Read from April 19^th to August 10^th 2017

My rating: 

The Guilt of the Innocent

“It’s a strange, inexplicable law that the most innocent people among us are the ones predisposed to the greatest sense of guilt.”

While looking up the Internet for possible meanings of the title of Ludmila Ulitskaya’s novel, I found this interesting information that, in the Qur’an, the martyrs are gathered in a big green tent at the shore of a river close to the door of Paradise, from which provisions are brought to them day and night. Therefore, they don’t enter Paradise but are fed by it.

I don’t know whether the author is familiar with this image, but her book convenes too, under the big tent of art this time, a world martyrized by one of the most oppressive regimes the world has known: the communism, the very regime that promised humanity Paradise on Earth. Injustice, betrayal, diverted and/ or stopped short destinies, broken wings are whirled down in the bottomless funnel of a society well-known for its dexterity in crushing citizens like bugs at the slightest sign of disobedience. A society that Ludmila Ulitskaya knew very well, since she was an active part of those who tried to oppose it then (just as she is a relentless of the Putin’s debatable democracy now). And it is this world of more or less mighty dissidents her book is about.

Vladimir Propp, "Morphologie du conte"

 suivi de « Les transformations des contes merveilleux » et de E. Mélétinski « L’étude structurale et typologie du conte ». Traductions de Marguerite Derrida, Tzvetan Todorov et Claude Kahn. – Éditions du Seuil 1973 ISBN 2-02-000587-5 254 p.

Lu du 8 juillet au 13 août 2017

Mon vote :

Parue en 1927, mais devenue célèbre seulement environ trente ans plus tard, la Morphologie du conte de Vladimir Propp a été pendant longtemps, et continue de l’être malgré certaines contestations et modifications, une vraie Bible du folkloriste. Je me rappelle même aujourd’hui les fréquentes références que notre professeur de folklore faisait, en 1985, à cet ouvrage, aussi qu’il était une lecture absolument obligatoire pour tous les étudiants de la faculté de philologie.

Je l’ai relu avec un grand plaisir, surtout parce que sa rigueur convient à ma pensée, et aussi parce que, bien que je ne sois jamais devenue spécialiste en folklore (loin de ça), je continue à être fascinée par les contes merveilleux dans lesquels je cherche, moi aussi, les traces des mythes.

Elsa Morante, "L’isola di Arturo"

– e-book

Letto dal 16 giugno al 10 agosto 2017

Il mio voto:

Nessun uomo è un’isola, diceva, più di quattro secoli fa, John Donne, splendido nella sua certezza che siamo talmente tutti parti dell’umanità che anche quando la campana suona per annunciare la morte di qualcuno, non suona solo per lui, ma anche per noi.

Contradirebbe L’isola di Arturo, il piccolo romanzo di Elsa Morante, quest’idea? A prima vista, il suo maggior tema pare la solitudine. Arturo, l’io narrante si vede solo e orgoglioso come la stella della figura di Boote che porta il suo nome, come il leggendario re dell’antichità. Da sua madre, morta alla sua nascita, non tiene che una foto presa da un fotografo ambulante: “Figurina stinta, mediocre, e quasi larvale; ma adorazione fantastica di tutta la mia fanciullezza.” Suo padre, benché molto vivo, non è mai vicino a lui, visitatore talmente sporadico e disinteressato che diventa per il suo figlio una figura mitologica, intangibile, sacra.