Wednesday, 25 November 2015

Petru Popescu, "Prins"

– Curtea veche, 2009


(Re-)Citit de pe 28 ianuarie pe 18 februarie 2014

Votul meu:



Eram studentă cînd am citit prima dată Prins. Era o ediție veche și obosită, de prin 1970, mi-amintesc și acum, pentru că la sfârșitul anilor 80 nu mai găseai cărțile lui în librării. M-am întrebat mereu de ce mi-a rămas imaginea acelui volum mult mai vie în minte decît conținutul ? Am înțeles acum, recitindu-l, de ce. In ciuda unor merite literare incontestabile, Prins are și destule minusuri. Eu mă voi opri la două : unul de formă și celălalt de conținut.

In multe recenzii pe care le-am citit, romanul e comparat cu Love Story al lui Erich Segal. Comparație pe care eu o găsesc destul de justă, deși nu din motivul evident – tema iubirii curmate tragic de boală. Nu. Ambele romane exploatează la maximum potențialul emotiv al cititorului, care termină de citit cu lacrimile curgîndu-i șiroaie pe obraji:

Corina, iubirea mea cea mare, nu-ți pot lăsa prea multe cuvinte. Tu mă vei trăi pe mine mult mai adînc și mai înalt decît am putut eu însumi să mă trăiesc.


 Dar izvorăsc aceste lacrimi dintr-o înaltă emoție estetică sau din capacitatea ca să-i zic așa, biologică, de compătimire a omului și care poate fi trezită de orice întîmplare șocantă – moartea unui prieten sau a unui animal iubit, știrea despre o catastrofă naturală sau un masacru în masă?

In cazul romanul lui Segal, categoric a doua variantă este cea corectă (ca și în cazul Podurilor din Madison-County, carte pe care am urît-o din tot sufletul pentru violența emoțiilor pe care le-a trezit in mine și care n-aveau nici o legătură cu valoarea literară). Romanul lui Petru Popescu este salvat în mare parte de tripla cadență maiestuoasă a iubirii: pentru Bibi (în tonalitate eroică, ghilgameșiană), pentru Corina (în tonalitate intimă, lirică, eminesciană) și mai ales pentru oraș (în tonalitate elegiacă și în buna tradiție a romanului citadin interbelic). Ceea ce m-a iritat, însă a fost viziunea perfectă asupra morții, idealizarea acesteia : eroul are timp (și forță) să-și regizeze sfârșitul, să-și încheie toate socotelile cu lumea asta cu o demnitate lăudabilă dar puțin credibilă – moartea devine o trecere ritualică, ordonată, prin casa vieții, fiecare ușă fiind închisă cu precauție în urma lui după ce camera respectivă a fost golită în întregime – cariera, prietenia, dragostea chiar și orașul sînt stoarse de  orice semnificație înainte de a fi părăsite, într-o înfrumusețare artificială care le sporește poate tensiunea emotivă dar le scade valoarea estetică.

Între mine însumi și moartea mea, care îmi pare atît de cunoscută, de familiară, e o graniță de netrecut.

O a doua obiecție se referă la stil. Deși în general autorul știe să scrie, are un stil alert și un bun suflu epic, textul e suprasaturat de comparații și personificări, care-l fac adesea greoi și-i dau un vag aspect demodat, deși la început încîntă prin plasticitate: „Iarna orașul e palid ca un bolnav, cu obrazul tăiat de ninsoarea rară”; „…durerea de cap veni imediat și se așeză pe tîmpla lui dreaptă, ca o pasăre domesticită pe o treaptă anume…”; „Nina se mișca prin cameră ca un paradox al greutății ei dulci…”

Din această frenezie calofilică ies însă cîteodată imagini excelente, ca aceea a Bucureștiului vara, imens organism în agonie, imagine care mi-a amintit-o pe aceea a Parisului flămînd și bolnav al lui Henry Miller din Tropicul Cancerului:

În oraș blocurile suferă de căldură cel mai tare, pielea le crapă, se fărîmițează sub lovitura repetată a soarelui, zgomotul străzii le dă dureri de cap, lifturile gem surd ca niște crize, în mădularele de beton, în măselele de fier se simte o turbare înceată.


Din punctul meu de vedere, romanul este emoționant și memorabil nu prin descrierea reacțiilor eroului în fața morții iminente, sau a prieteniei profunde cu Bibi sau a iubirii disperate pentru Corina, ci prin revelarea relației sale intime cu Bucureștiul, transformat într-un alter ego. Ca un Anteu modern, eroul își trage seva din orașul care-l învăluie protector și cu care se va contopi la final.  

4 comments:

  1. Hm, eu l-am citit acum câțiva ani și țin minte că m-a surprins plăcut, după ce-mi făcusem o părere destul de proastă despre Petru Popescu, pe care-l văzusem foarte arogant într-o emisiune la TV. Din romanul în sine țin minte destul de puține lucruri, ceva despre petrecerea de revelion și o descriere a Bucureștiului...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Pai nici eu nu spun ca-i rau scris (i-am dat trei stele, nu? :D) doar ca (asa în subtext) mi-as dori sa citesc mai des literatura româna de cel putin patru stele date din motive estetice, nu politice, sociale sau emotionale :))))

      Delete
  2. Vaaaai, ce mi-a mai plăcut când eram adolescent! Dar nu aș mai avea curajul să o recitesc acum - mă tem că mi-aș strica complet amintirile. Sunt de părere că unele cărți este bine să le citești la anumite vârste :-)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Asa e. Eu am recitit de curind una din cartile care mi-a marcat copilaria, Winnetou, si vaai, ce stingace mi s-a parut. Mi-a parut rau ca recitind-o mi-am stricat amintirile

      Delete