Radu Pavel Gheo, "Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a"

– ebook

Perioada lecturii: 15-22 iulie 2015

Votul meu:

De ani de zile am un coșmar recurent care-l amuză la culme pe soțul meu: visez că sînt în România de mai bine de un an – habar n-am de ce – că suplinesc la aceeași școală unde am predat 15 ani înainte de a pleca, că nu am bani de avion să mă întorc în Canada și mi-e o frică grozavă că o să-mi pierd serviciul și casa… Mă trezesc de obicei răsuflînd ușurată cînd dau cu ochii de mobila familiară din dormitor…

Si mă gîndesc acum, după lectura cărții lui Radu Pavel Gheo, Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a că poate dacă m-aș fi stabilit în Seattle n-aș fi considerat visul pe care l-am descris un coșmar ci expresia unei nostalgii subconștiente după plaiurile natale categoric mult mai însorite... că eu nici în Vancouver n-am vrut să mă duc din cauza excesului de ploaie, în ciuda climei mult mai blînde decît cea din Québec. La urma urmelor, abia venit în țară străină, cînd și clima e melancolică normal că-ți vine să-ți iei cîmpii, și înțeleg oarecum reacțiile frustrate ale autorului față de unele detalii altminteri distractive, gen trotuare care se opresc ilogic în mijlocul drumului (și de care nici Brossardul meu iubit nu este străin) sau români care suferă de complexul Răducioiu (pe care am descoperit cu surprindere că-l avem și noi cînd am ajuns în România și am cerut senin o „canetă” de bere), detalii pe care autorul le dezbracă de savuros pentru  a le contamina cu, vorba lui Topîrceanu, „o tristețe iremediabilă”:

Pe ici, pe colo, mai vezi cîte un indicator de un galben aprins care avertizează: „NO PEDS! XIU!“, adică (în engleză și chineză): „Interzis accesul pietonilor!“. A fost și una dintre marile dezamăgiri ale Alinei, căreia îi place să se plimbe pe distanțe lungi: abia ce mergi vreo jumătate de kilometru și te trezești că, în mijlocul orașului, trotuarul se termină și rămîi suspendat la marginea șoselei, în timp ce din toate părțile vîjîie pe lîngă tine monștri mecanici.

Poate că aceasta ar fi una dintre explicațiile experienței nefericite și lejer traumatice trăite de Radu Pavel Gheo în călătoria sa peste mări și tări, pe care la urma urmelor o numește el însusi, de la început, cu o grimasă profetică, „marea trecere”, cu toate conotațiille blagiene ale sintagmei.

O a doua explicație ar putea fi aceea că a greșit țara – cred sincer că românul e psihologic incapabil să se adapteze la disciplina muncii promovată de societatea americană atît de bine descrisă de autor:

…în America se muncește. Se muncește serios. Pentru 90% dintre cetățenii unei țări unde munca are sensul de corvoadă de care scapi cum poți, concepția americană despre muncă și slujbă e, de fapt, de neconceput.

Țin minte că, chiar înainte să plecăm, ne-am imaginat un scenariu în care cu viza pe pașaport și bagajele făcute, am fi fost anunțați că am cîștigat și loteria americană (circula o legendă urbană cu o familie căreia i se întîmplase exact asta). Bineînțeles că pe vremea aceea ni se părea o alegere simplă, America, evident, dar acum nu m-aș muta acolo nici rugată, prea iubesc cosmopolitismul și „la joie de vivre” și efervescența culturală degajată și nemărginitul respect pentru timpul liber al minunatei societăți quebecoase! Cînd m-am angajat, în primele săptămîni încercam să fiu rapidă și eficientă (ca să fac impresie, of course, sau poate pentru că-mi imaginam că toată America de Nord are același cult al muncii), pînă cînd m-au apostrofat nedumeriți colegii, că de ce mă grăbesc așa? Ne-am prins repede că aici toată lumea „prend son temps” – iată, de exemplu, sînt două săptămîni de cînd aștept ca universitatea să corecteze o eroare pe care a facut-o pe diploma mea pentru a o putea trimite la Ministerul educației și în ciuda numeroaselor e-mailuri trimise nu primesc decît răspunsuri automate de confirmare. Ăsta-i Quebecul și uneori îmi amintește atît de mult de România că mă înduioșează pînă la lacrimi.... Numai că, spre deosebire de România, corupția e un accident, nu o regulă, mîrlănia este de neconceput, iar pilele funcționează temporar, doar ca recomandări care trebuie confirmate de valoare.

A treia și poate cea mai plauzibilă explicație ține de imposibilitatea de adaptare a celor bîntuiți de sentimentul sămănătorist al dezrădăcinării . Am și eu niște cunoștințe care, deși au emigrat în Québec acum mai bine de un deceniu, au casă, masă și copii integrați perfect, plîng non stop după țărișoara lor, ascultă și se uită numai la posturi românești, și în general privesc viața de aici ca pe o corvoadă, o pedeapsă nedreaptă și permanentă. Sînt patetici, sînt tristi, cu veșnica lor supărare pe un sistem care a făcut tot posibilul să-i integreze și pe care îl acuză totuși de discriminare, de exploatare și de ipocrizie. E drept, ei nu au argumentele intelectuale ale lui Radu Pavel Gheo, dar sentimentul de frustrare e același. Așa că îi contrazic pe toți cei care au fost de părere că autorul a renunțat prea repede la luptă – eu cred sincer că face parte dintre aceia care sînt imuni la morbul integrării (hi, hi!), care tînjesc mereu după locurile natale, oricît de exasperante ar fi ele. De aceea, decizia sa de a se întoarce mi s-a părut demnă de tot respectul, în orice caz mult mai onestă decît scînceala adesea enervantă a amicilor mei în perpetuă milă de ei înșiși: 

Îmi dau seama că n-am plecat niciodată din România; am stat tot timpul întors cu fața într-acolo.

Noi am dorit să plecăm și credem și azi, după zece ani de Canada, că am facut cea mai bună alegere cu putință. La primul concert pe care l-a vazut în Montreal, cu Police (reunited) soțului meu i-au dat lacrimile – nu-și imaginase vreodată în România că o să ajungă să-și împlinească acest vis. Poate am avut și noroc, noi ne-am mutat aici cu prieteni cu tot, ne-am găsit repede slujbe, am urmărit cu încîntare cum ni se integrează copiii în societate și ce posibilități li se oferă, am fost în sfîrșit în stare să le oferim părinților niște vacanțe bine meritate și ne-am permis noi înșine să călătorim. Or fi făcînd toate acestea parte din „tihna măruntă” pe care o trata cu lejer dispreț autorul, dar noi munceam în România ca-n America și nu eram în stare să ne oferim nici măcar un concediu la mare, iar aici muncim, nu ca-n România da’ nici nu spetim prea tare și nu mai avem grija zilei de mîine. Există pentru fiecare un loc sub soare, nu-i așa? Noi l-am găsit pe al nostru aici. Sper că și autorul și l-a gasit pe-al lui în Banatul său mult iubit.