Florian Illies, „1913. Vara secolului”

 – kindle.
Der Sommer des Jahrhunderts. Traducere din limba germană de Vasile V. Poenaru

 

Perioada lecturii: 6-26 iulie 2021

Votul meu: 

 

 

În timp ce citeam 1913. Vara secolului, m-am gîndit nu o dată ce mult mi-ar fi plăcut ca ideea lui Florian Illies, de a reînvia nu o epocă, ci, vorba poetului, „un anotimp, un an, un timp”, să-i fi venit și vreunui „cronicar” român, care să ne plimbe printr-un trecut mai mult sau mai puțin specific, punîndu-i și pe artiștii români în context, că nici ei nu-s lipsiți de pitoresc. Dar care ar fi anul cel mai potrivit pentru o felie din viața culturală română? 1813? 1876? 1921? 1925? 1943? Mi-e greu să aleg, pentru că ne-am obișnuit să gîndim trecutul în lungi perioade, automatism de care nici autorul nu e ferit, dacă ne luăm după titlu.

E firesc, așadar, să ne punem întrebarea dacă anul 1913 este cu adevărat definitoriu pentru secolul al XX-lea. Eu aș răspunde că nu, nu neapărat, deși se întîmplă lucruri multe și importante, dar că e în orice caz un an interesant, pe buza prăpastiei, o ultimă „vară” înaintea iernii lungi si grele care se apropie, și mai stă și sub semnul cifrei 13, pe care lumea a putut da vina ori de cîte ori s-a întîmplat ceva neplăcut, și contra căreia a găsit mijloace înduioșătoare de protecție (Gabriele D’Annunzio, de exemplu, oferindu-i unui prieten Martiriul Sfântului Sebastian, și-a datat dedicația „1912+1“, iar Arnold Schönberg, inventatorul dodecafonismului, acea „tehnică de bază a muzicii moderne, născută și din spaima creatorului ei față de ceea ce avea să vină. Nașterea raționalului din spiritul superstiției”, a evitat mereu atît măsura 13 cît și numărul de pagină 13 în compozițiile sale, iar cînd a realizat că titlul operei lui despre Moise și Aaron avea 13 litere, a tăiat al doilea „a“ din Aaron, schimbîndu-i numele în Moses und Aron. O paranteză în paranteză: născut pe data de 13 septembrie, se pare că lui Schönberg îi era teamă că va muri într-o zi de vineri, 13, în anul 1913, și chiar a murit pe data de 13, dar într-o sâmbătă, treizeci și opt de ani mai tîrziu.)

Gregor von Rezzori, “The Snows of Yesteryear”

– kindle 

Read from August 17^th to September 21^st 2020

My rating: 

 

The Snows of Yesteryear is one of the best memoirs I have ever read. Not only the characters portrayed are fascinating (the telluric Cassandra, the neurotic Mother, the burlesque Father, the fairylike Sister and the down-to-earth Bunchy) but also, but especially the reconstruction of a lost era and of a lost land are truly magical: an era of bygone sunny even-when-cloudy days lived in a town that, belonging first to an Austrian defunct empire, then to a Romanian ephemeral kingdom and finally to a dystopic Soviet Ukraina, changed its name accordingly “from Czernowitz to Cernăuţi to the present Chernovtsy”. The narrative voice tries and brilliantly succeeds to recapture the spirit of that era in which

We did not live our own lives. Our lives were being lived by our period.

Dieter Schlesak, „Capesius, farmacistul de la Auschwitz”

 – e-book

Perioada lecturii: 11 – 28 noiembrie 2018

Votul meu:

Așa cum bine spunea Martha Anne Toll în recenzia cărții lui Dieter Schlesak, Capesius, farmacistul de la Auschwitz, publicată în Washington Independent în 2011, a vorbi despre valoarea literară a unei opere în mare parte documentare și cu un asemenea subiect, pare aproape o impietate.

Problema care apare, totuși, foarte bine subliniată de Michael Hoffman în recenzia sa din același an apărută în New York Times sub titlul The Death Camp Pharmacist  ține de modul oarecum nefericit în care autorul alege să amestece ficțiunea și realitatea. În ciuda faptului că cititorul este prevenit încă de la început de acest amestec (subtitlul operei fiind „roman document”), el va întîmpina nu o dată dificultăți atît în identificarea rolului vocii auctoriale cît și în urmărirea coerenței textuale.

Pe de o parte, vocea principală a narațiunii este încredințată unui erou imaginar, Adam Salmen, „ultimul evreu din Schässburg” (azi, Sighișoara), revenit de la Auschwitz, unde fusese trimis în 1944 și unde a fost triat chiar de farmacistul orașului, devenit ofițer SS, Doktor Viktor Capesius. Intenția autorului pare destul de clară: Adam e o voce colectivă, simbol al supraviețuitorului evreu, ros de boli, vini și amintiri dureroase: 

Albert Speer, „În umbra lui Hitler”

 (Erinnerungen), vol 1 și 2, editura Nemira, 1997. Traducere din limba germană de Ion Nastasia și Șerban Nastasia

Perioada lecturii: 18 octombrie 2017

Votul meu:

Un nazist cu față umană

Mi-aduc aminte că, pe vremea lui Ceaușescu, nu erau puțini aceia care nu-l considerau pe marele cîrmaci responsabil pentru existența lor umilă, fiind convinși pe de o parte că nu e la curent cu suferințele îndurate de popor și pe de alta că e dus de nas de nevastă-sa, care ar fi adevărata sursă a tuturor relelor. Fără îndoială că această credință naivă a exploatat-o Iliescu atunci cînd le-a promis, în 1990, celor care-au mîncat salam cu soia, un comunism adevărat, un comunism cu față umană. Pentru că, desigur, nu comunismul era de vină pentru suferințele lor, ci aceia care l-au pus prost în practică.

Cam aceeași idee apare în cartea lui Albert Speer, În umbra lui Hitler, care încearcă (si mi-e și frică să mă gîndesc în ce măsură reușește pentru unii cititori), cu o  subtilitate psihologică în același timp impresionantă și alarmantă, să ne convingă că autorul a fost de fapt un nazist cu față umană, că faptele sale au avut circumstanțe atenuante dat fiind că viziunea lui Hitler ar fi fost grandioasă, dacă nu l-ar fi pierdut anturajul format din oameni mediocri (cu o singură excepție notabilă, Speer însuși), anturaj care i-a încurajat obsesiile și în cele din urmă deformat viziunea.

Arthur Schnitzler, "Dream Story"

 – e-book

Read from October 5^th to 11^th 2017

My rating:

In 1933, Joseph Goebbels orchestrated a Fahrenheit 451 avant la lettre, by putting on fire, in some major cities of Germany, all those books that Hitler had identified as "Jewish filth", for they were written by nonentities such as Einstein, Marx, Kafka, Freud, Stefan Zweig and Arthur Schnitzler. The last one is the least known among them and it is a pity, because his work was fresh and daring both in ideas and style for his time (the beginning of the 20^th century).

Indeed, on one hand he did not hesitate to approach controversial themes like sexuality, nudity, or anti-Semitism and because of a play that would become one of his most famous, Reigen (better known under its French name, La ronde), he was labelled as a pornographer; on the other hand, he introduced the psychological analysis and the stream of consciousness to the German reader (he corresponded with Freud, exchanging information about the subconscious and the significance of dreams).

Hermann Hesse, „Jocul cu mărgele de sticlă”

 – ebook. (Das Glasperlenspiel ) Traducere din limba germană, prefață și note ION ROMAN

Perioada lecturii: 5 iunie – 4 iulie 2017

Votul meu:

Am citit pentru prima dată Jocul cu mărgele de sticlă în liceu, inițial doar pentru că era lectură obligatorie la disciplina Literatura universală, ca să-mi lase în cele din urmă (ca și Un veac de singurătate   citită tot atunci și în același context), o impresie atît de puternică încît și după treizeci de ani, deși îmi aminteam doar în linii mari despre ce era vorba în roman, o consideram capodopera lui Hermann Hesse. E drept, pe vremea aceea eram obsedată de sincretisme, de sinteze și de conexiuni culturale, de formule magice care să-mi permită navigarea simultană pe planuri cît mai diverse, așa că ideea unificării artelor și a științelor într-o viziune globală, independentă de jugul istoriei cu diacronismele ei enervante, mi se părea grandioasă.

Trei decenii mai tîrziu, închid din nou cartea ușor dezamăgită de astă dată de caracterul ei prea hibrid, de tonul excesiv didactic care nu o lasă să fie cu adevărat nici un bildungsroman, nici un roman de idei, nici un roman alegoric, nici utopic sau/ și distopic, deși, avînd cîte puțin din toate, pare la un moment-dat că e gata să le ofere generos cititorului in nuce. E adevărat, am regăsit magia vocii narative  din Siddhartha, Demian sau Lupul de stepă, dar nu și titanica încleștare psihologică din care s-au înălțat glorioșii eroi plecați în căutarea cunoașterii, dintre care cel mai fascinant rămâne, pentru mine, Emil Sinclair.

Herman Hesse, "Steppenwolf

– Translated from German by Basil Creighton. Revised by Walter Sorrel. Penguin Books 2011, 254 p. ISBN  978-0-241-95152-1

Read from January 31^st to March 24^th 2017

My rating: 

s

In a note of the 1961 edition of Steppenwolf, Herman Hesse, feeling that his novel was wrongly or at least insufficiently perceived by some readers, suggests a reading key that would cover not only “Steppenwolf’s world of suffering”, but also that “positive, serene, superpersonal and timeless world of faith” represented by art and its “immortal” creators. Simply put, he encourages us to always keep in mind, while reading, the dichotomy between the material and spiritual world, dichotomy familiar to those who had already read Damien or Siddhartha.

This reading key will be elaborated by the first narrative voice in a Preface that not only makes a first portrait of the main character, Harry Haller, but also presents some of the themes of the book, such as the insignificant but suffocating bourgeois life, the call of eternity through art, the suicide solution and so on.

The Preface, written by what many a critic named the Editor, introduces also a well-known structural motive: the found manuscript (which, as we’ll see, encloses a second one). This first narrator, the nephew of Harry’s landlady, was left a copybook with a short note that gave him permission to do with it whatever he wanted to. His decision to publish it is sustained by his belief that it is a document of the time, that Harry Haller’s journey through hell is not a solitary one but represents the struggle of a generation,

“…for Haller’s sickness of the soul, as I now know, is not the eccentricity of a single individual, but the sickness of the times themselves, the neurosis of that generation to which Haller belongs, a sickness, it seems, that by no means attacks the weak and worthless only but rather those who are strongest in spirit and richest in gifts.”

Stefan Zweig, "Marie-Antoinette"

- traduction d’Alzir Hella, Le livre de poche, Éditions Grasset & Fasquelle 1993 ; 506 p. ISBN 978-2-253-14669-8

Lu du 18 octobre au 2 décembre 2016

Mon vote :

Je ne savais pas grand-chose sur Marie-Antoinette avant de lire l’extraordinaire biographie que lui a faite Stefan Zweig. Un petit peu du côte historique – dernière reine de la France avant la Révolution française, décapitée (je pensais) en même temps que son mari, le Roi Louis XVI, un petit peu du côté culturel – une des dernières représentantes du rococo, et un petit peu du côté anecdotique (j’ai n’ai jamais traité de vraie cette histoire) – son supposé conseil au peuple affamé de manger de la brioche. Je n’étais aucunement curieuse de savoir plus d’elle (de cette époque c’est la figure de Robespierre qui m’a vraiment fasciné). Par conséquent, quand une amie, à son retour de France, m’a fait cadeau ce livre, acheté, « directement de Versailles », c’est le nom de l’auteur qui m’a poussé le lire, car je n’étais que modérément curieuse à apprendre de plus sur la vie de cette reine, dont je considérais la célébrité causée plutôt par son destin tragique que par ses exploits.

Néanmoins, la biographie de Stefan Zweig, sans contredire cette opinion, touche plutôt à son humanité qu’à sa personnalité, disons, officielle, la rendant vive, complexe et belle justement dans sa médiocrité, bref, la sortant des pages froides de l’Histoire pour faire d’elle un personnage presque littéraire. D’ailleurs, dès l’introduction, l’auteur nous avoue qu’il a voulu d’une part changer l’image controversée qu’elle a laissée à la postérité (soit de sainte, soit de pécheresse) et d’autre part montrer comment l’Histoire se charge de créer des héros malgré eux, rendant tragique même un être ordinaire, car:

…le tragique existe aussi quand une nature moyenne, sinon faible, est liée à un destin formidable, à des responsabilités personnelles qui l’écrasent et la broient, et cette forme ici me paraît même plus poignante du point de vue humain.

Herman Hesse, "Demian"

 – translated by W.J. Strachan – A London Panther 1969

Read from March 11^th to 29^th 2016

My Rating:

I will try not to be emotional and write an “objective” review, even though Hermann Hesse’s Demian moved me beyond words and explanations. Maybe because its serene tone and unaggressive intellectualism have a mesmerizing quality, or maybe because, just like Siddhartha some years later, it does not try to challenge or convince you. Or maybe because of the open-minded way in which it sees the world, it tells its story, it reveals its truth. And last but not least maybe because of the beautiful image of a perfect friendship the book leaves us with.

It has been said that Demian is an indispensable reading in order to begin to understand Herman Hesse’s prose, and I can see why. Like the above-mentioned Siddhartha, it follows the same route towards the inner self. But while Siddhartha chooses the path of the Buddhist serenity and separation from the world, Demian searches the path towards the world as a whole in which the contraries, even though they can’t be harmonized, neither can be separated.

Daniel Glattauer, "Le ho mai raccontato del vento del Nord"

 – e-book

Lettura:  20-27 aprile 2015

Il mio voto:

Chi ha mai detto che il romanzo epistolare è morto, oppure almeno antiquato, poiché nessuno ha più la pazienza di scrivere lettere? Sicuramente uno che ha dimenticato il fascino delle Lettere persiane di Rousseau, dei Dolori del giovane Werther di Goethe e soprattutto del capolavoro che sia Le relazioni pericolose di Laclos.

Thomas Mann, "Casa Buddenbrook"

 – e-book

Perioada lecturii 10 – 25 martie 2015

Votul meu:

Din ce spune Wikipedia, Thomas Mann s-a apucat să scrie Casa Buddenbrook la 22 de ani (şi a publicat-o în 1901, cînd avea 26 de ani), pe de o parte din admiraţia pentru operele realiste ale secolului al XIX-lea (în special Stendhal), pe de altă parte din dorinţa de a-şi măsura talentul cu acela al fratelui său mai mare Heinrich, căruia deja îi apăruse un roman şi lucra la al doilea. 

Deşi nu este cea mai buna carte a lui, este cu siguranţă cea mai populară, mai ales în Germania dar nu numai (se spune că Faulkner o considera o capodoperă) şi este sigur că în mare parte datorită ei a primit premiul Nobel pentru literatură. 

Denis de Rougemont, "Iubirea şi Occidentul"

– e-book

Perioada lecturii : 24 februarie – 9 martie 2015

Votul meu : 

      Am citit undeva că eseul lui Denis de Rougemont ar fi prima operă care analizează extensiv iubirea. Nu am verificat afirmaţia dar, deşi îmi vin în minte şi alte opere, ca Despre pasiunile sufletului a lui Descartes sau Despre iubire a lui Stendhal, Iubirea şi Occidentul rămîne cartea pe care aş recomanda-o în primul rînd celor interesaţi de acest subiect surprinzător de puţin studiat, dacă ne gîndim că nimeni n-a contestat încă adevărul celebrei afirmaţii danteşti despre iubirea care mişcă soarele şi celelalte stele.

      Premisa eseului scriitorului elveţian este aparent provocatoare: căsătoria şi iubirea nu sînt compatibile. Pentru a o demonstra, autorul pleacă de la mitul lui Tristan şi al Isoldei aşa cum apare el în literatura trubadurilor din secolul al XII-lea, mit care ar revela, pe de o parte, că o întreagă literatură s-a născut de pe urma crizei căsătoriei şi pe de altă parte că amorul-pasiune nu este iubirea de celălalt, ci iubirea de iubire. Denis de Rougemont pune aşadar în antiteză cele două concepte, afirmînd că au origini diferite : amorul-pasiune a fost inventat de tradiţia cavalerească (care, după cum vom vedea, ascultă de credinţe misterioase, eretice), în timp ce instituţia căsătoriei a fost consolidată de obiceiurile feudale (prin Biserică).