Luke Dittrich, “Patient H.M. A Story of Memory, Madness and Family Secrets”

 – e-book

 Read from October 2^nd to 24^th 2021

My rating: 

 

 The first part of Luke Dittrich’s study-cum-(auto)biography-cum-history of lobotomy was interesting enough, although I was a little amused, a little put off of by what Steven Rose maliciously called, in his  Patient HM review – a botched lobotomythat changed science, a „rather florid American style”. Unfortunately, the last hundred pages or so seemed to me unjustifiably long and slightly boring.

The big plus, however, is that I’ve learned a lot of interesting things (and even remembered some I had forgotten, like the story of Herophilus and Erasistratus from Alexandria, who, around 300 B.C., were the first to perform human dissection, on dead, but also on some alive).

Oliver Sacks, "The River of Consciousness"

 – e-book

 

Read from May 30^th to June 16^th 2021

My rating: 

 

I must confess The River of Consciousness, despite its Borgesian title, did not captivate me as much as other Oliver Sacks’ books. However, Sacks being Sacks, I learned a lot from this one, too (even slightly irrelevant facts I bet I won’t forget as easily as more important ones, like the fact that there are people with Tourette’s who can catch a fly on the wings because their have a different perception of speed).

One of the most intriguing essays is The Fallibility of Memory, with the doubt it rises about what we remember, that is, what we think we remember. It seems that our memories, especially our earliest ones, are rarely reliable because our mind often mingles stories we were told or read with what really happened to us. Actually, the psychologist and memory researcher Elizabeth Loftus has proved (by experimentally implanting false memories in her subjects’ minds) that the so-called recovered memories of traumatic experiences, memories that ruined lives and families, could have been, in some cases, insinuated or planted by others (perhaps a therapist, a teacher, a social worker, an investigator and so on), in the minds of highly suggestible persons (children, a teenagers, bipolars, etc.).

Jeremy Butterfield, "Damp Squid. The British Language Laid Bare"

Read from June 3^rd to 7^th 2021

My rating : 

 

Jeremy Butterfield’s Damp Squid would be nothing more than a Linguistic 101, if the disinhibited, casual approach did not make the book a funny reading for everyone, not only for would-be linguists.

The main objective of the essay is to convince grammar police and other language nerds that language is not a holy instrument to be carefully approached and used, but a live organism, forever growing and changing. Therefore, the author browses The Oxford Corpus (the 2006 edition, with over two billion words taken from contemporary English all over the world) in search of examples and statistics to illustrate it. If you didn’t know (I didn’t 😊), the Corpus (created in 1961 under the name of The Brown Corpus, which gathered then an impressive million words) is a collection of machine-readable different texts, organised in 40 domains (business, religion, sport, weblog etc.), each with its own subdomains.

Daniel Defoe, „Jurnal din anul ciumei”

  – e-book

 

Perioada lecturii : 6 - 20 aprilie 2021

Votul meu : 

Recunosc că m-a interesat Jurnalul lui Defoe în primul rînd ca să compar reacția de acum a oamenilor în fața COVID-ului cu cea din 1665, în fața ciumei, pentru a vedea dacă s-a schimbat ceva în comportamentul omenesc după patru secole. Ei bine, nici măcar n-am fost prea dezamăgită să aflu că nici pe departe: e reconfortant într-un sens lejer masochist 😊 să te asiguri că omul rămîne înduioșător de consecvent în reacțiile sale, fie bagatelizînd primejdia, fie dînd vina pe alții pentru ceea ce i se întîmplă, fie recurgînd la interpretări care mai de care mai bizare ale evenimentelor.

Mary Roach, “Stiff. The curious Lives of Human Cadavers”

  – e-book 

 

Read from February February 2^nd to 18^th 2021

My Rating : 

 The horizon of expectations induced by the title of Mary Roach’s book, Stiff. The curious Lives of Human Cadavers, is, without a doubt, fulfilled. In fact, the whole book is a very interesting and pretty original effort to encourage people to change their belief that cadavers are gruesome, eerie, disgusting or simply boring, by proving that they are in fact some sort of superheroes, working for the ‘betterment of humankind’, that is helping us to test, experiment and understand the human body: they were the first ‘victims’ of the guillotine, the first subjects of the new embalming techniques, the first passengers to wear a seat belt. Moreover, that there is nothing disrespectful in relating amusing stories about them, for a cadaver is not a person anymore, it is simply an object without much dignity left:

Being dead is absurd. It's the silliest situation you'll find yourself in. Your limbs are floppy and uncooperative. Your mouth hangs open. Being dead is unsightly and stinky and embarrassing, and there's not a damn thing to be done about it.

Roland Barthes, « Fragments d’un discours amoureux »

  – e-book

 

Lu du 16 au 27 novembre 2020

Mon vote : 

Généralement, les approches ludiques de Roland Barthes me fascinent, pourtant j’ai trouvé que dans ses Fragments d’un discours amoureux elles sont (juste) un peu forcées.

Peut-être parce que je m’attendais à un essai semblable à l’éblouissant Plaisir du texte (dont j’ai écrit – en anglais – quelques mots ici) où, au lieu de l’analyse sur texte que le titre semble suggérer, on est mis devant un fascinant portrait du texte devenu corps, non seulement concret mais sexuellement chargé – intellectuellement parlant, bien sûr, ce qui rend le tout encore plus incitant. (Il est vrai, il y a une certaine liaison entre les titres et les thèmes des deux œuvres, dans leur effort de la traduction d’une émotion dans un signe linguistique et vice versa  - ce qui n’a rien d’étonnant, bien sûr, vu que l’auteur est un fameux sémiologue).

Lucian Boia, „Sfîrșitul Occidentului? Spre lumea de mîine”

- Humanitas 2013. ISBN 978-973-50-4010-9. 124 p.

Perioada lecturii: 1 – 6 iulie 2020

Votul meu: 

Am citit pînă acum vreo șase cărți ale lui Lucian Boia, și ideile expuse acolo m-au convins și entuziasmat de fiecare dată (după cum se vede și din recenziile mele superlative, la care îmi permit să fac discret trimiteri): cînd a spus că românii (ca și alte nații de altfel) își regîndesc periodic istoria, mistificînd-o pentru a conveni orizontului de așteptare al unui anumit moment (Două secole de mitologie națională), ba mai mult, întrețin în mod artificial și în scop politic anumite mituri naționaliste cu caracter autoritar și xenofob, care devin adesea o frînă în dezvoltarea țării (Istorie și mit în conștiința românească); cînd a observat incapacitatea românului de a renunța la folosul personal pentru binele public (Strania istorie a comunismului românesc) ca și lipsa lui de vizionarism, superficialitatea și adaptarea categoriilor morale la interesele personale (De ce este România altfel); în sfîrșit, atunci cînd a desacralizat  Mitul democrației, în care a văzut o utopie ca atîtea altele, dar care a împins omenirea spre progres. 

Georges Duby, „Anul 1000”

– e-book

 Perioada lecturii: 30 martie – 6 aprilie 2020

Votul meu: 

Deși Georges Duby (1919-1996), bine-cunoscutul istoric medievalist francez n-a făcut niciodată parte „oficial” din Școala istorică de la Annales, el este considerat un exponent al tradiției acesteia prin efortul permanent de a pune oamenii și viața lor zilnică în centrul demersului său istoric. Una dintre metodele instituite în acest sens, studiul istoriei mentalităților („histoire des mentalités” despre care Wikipedia dă cîteva detalii, în engleză, aici), este utilizată și în lucrarea sa publicată în 1967, Anul O Mie, în care își propune, după propriile cuvinte, să prezinte „o civilizație în efortul ei de împăcare cu Divinitatea'', contrazicînd astfel mitul generic al „fricii medievale'', și oferind istoricului posibilitatea de a „avansa către înțelegerea globală a trecutului ca viață, ca societate”.

Aceste obiective sînt formulate încă din primul capitol, unde se face o prezentare generală a anului 1000, precizîndu-se însă faptul că încercarea de a oferi o imagine cît mai autentică a acelor timpuri a fost mult îngreunată de sărăcia mărturiilor istorice, și că autorul a fost nevoit să ia în considerare documente dintr-o perioadă mult mai mare: 980-1040.

Solomon Northup, „12 ani de sclavie”

 – e-book

Perioada lecturii: 17 octombrie – 4 noiembrie 2019

Votul meu: 

Aproape tot timpul în care am citit povestea celor 12 ani de sclavie ai lui Solomon Northup m-am gîndit la romanul lui Margaret Mitchell, Pe aripile vîntului, meditînd la felul în care te poate convinge o carte cît de cît bine scrisă să iei ficțiunea drept realitate, mai ales cînd ești foarte tînăr și ți-e capul împuiat cu idei romantice care țin loc de informații, cum e și firesc, poate, la vîrsta aia.. Ca adolescentă, mi se  părea atît de tragică soarta Sudului, în ai cărui locuitori vedeam o clasă nobilă si cultă, strivită sub cizma grosolană a needucaților yankei. Pe de altă parte problema sclaviei, chiar dacă declanșase războiul civil american, mi se părea de importanță secundară, soarta negrilor, așa cum o prezenta cartea, nefiind deloc rea, cu unele excepții regretabile. Imagini idilice, cu sclavi cîntînd seara în colibele lor și cu negrese mămoase și autoritare crescînd generații de copii albi care le știau de frică mai mult decît mamelor lor se amestecau cu cele apocaliptice ale distrugerii fără sens a unei lumi, a unui stil de viață. 

În plus, romanul lui Harriet Beecher Stowe, Coliba unchiului Tom, citit aproape imediat după aceea, mi se părea prost scris și exagerat și tezist, probabil și pentru că subconștientul meu refuza să renunțe la imaginile pe care le-am descris mai sus. 

Radu Paraschivescu, „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)”

- Humanitas 2019. ISBN 978-973-50-6394-8. 230 p. 

Perioada lecturii: -9  24 iulie 2019

Votul meu: 

Categorie: jurnalistică, nonficțiune

Nu-mi aduc aminte dacă am mai cumpărat vreo carte pentru titlul ei pînă acum, dar mă întreb care cititor inveterat ar rezista la unul ca În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi). Eu una n-am fost în stare și uite-așa, printre achizițiile pe care le-am făcut vara asta la Humanitas (librărie pe care o vizitez de cîte ori ajung în România și de unde nu ies niciodată cu mîna goală) s-a numărat și volumul lui Radu Paraschivescu, chiar dacă în acel moment nu știam prea multe despre autor. Ba l-am luat și pe cel apărut anul trecut, Orice om îi este teamă, că rar am văzut profesor pe care să nu-l ademenească promisiunea unor perle de limbaj.

Bineînțeles că m-am apucat de citit imediat (adică imediat ce am terminat o altă operă cu titlu incitant, Roata plăcerilor. De ce nu au iubit unii înțelepți cărțile, a lui Valeriu Gherghel, după care intrasem de fapt în librărie și despre care am scris aici) iar acum, după o lectură care mi-a împlinit toate așteptările, nu pot să spun decît că abia aștept s-o încep și pe a doua.

Sebastian Sifft, „Câinele iubirii”

 – Humanitas, 2018 ISBN 978-973-50-5991-0. 182 p.

Perioada lecturii : 26 mai – 23 iunie 2019

Votul meu :

Am mărturisit adesea, oarecum jenată, că după plecarea din România a fost o vreme în care m-am rupt complet de viața culturală a țării și o alta în care am urmărit doar numele deja consacrate. Acum încerc să recuperez, pe cît pot, mai ales că anul trecut vărul meu din București mi-a făcut surpriza de a mă aștepta la aeroportul Otopeni cu un metru de cărți (din care am citit deja mai mult de jumătate) iar anul acesta mi-am mai cumpărat și eu, ca să schimb sistemul metric cu cel de greutate, o valiză (9,2 kg, zău!).

Printre cele dăruite de vărul meu, era și romanul lui Sebastian Sifft, Câinele iubirii, publicat anul trecut la Humanitas – un motiv în plus să-l citesc dat fiind că apariția unei cărți la această editură îi garantează, cel puțin din punctul meu de vedere, abordabilitatea (dezamăgirile, inerente de altfel, au fost foarte rare). Nici acum nu mi-a fost înșelat orizontul de așteptare, drept pentru care m-a nedumerit oarecum apatia, nu numai a publicațiilor literare ci și a publicului – foarte puține recenzii (dintre care una mi s-a părut pertinentă, cea a lui Gelu Diaconu,  Câinele iubirii sau „În numele tatălui”), majoritatea mai degrabă succinte prezentări în scop publicitar.

Și e păcat, pentru că mie mi s-a părut interesantă atît abordarea narativă sincopată, deopotrivă aluzivă și eluzivă, cît și tratarea cu o ironie necruțătoare uneori a marilor teme – războiul, detenția, boala și desigur iubirea, căreia vocea narativă îi ucide atît încercarea de redempțiune prin lirism sau emfază, cât și pretenția de imagine iconică a cuplului primordial:

Ana obișnuia să spună că dragostea e găsită sau pierdută, însă pentru noi, cei care am așteptat douăzeci de ani, dragostea e așternută. Peste ei doi s-a așternut dragostea asta (Filip +Ana =LOVE aș fi scris pe toate zidurile dacă aș fi fost talentat la graffitti și i-aș fi desenat pe amândoi, goi, pe malul nisipos al Borcei, fiecare cu câte o păpădie în fund, plimbându-se de mână, Ana lăsându-și capul pe umărul lui, de fapt pe brațul lui, pentru că el e înalt, ea e mică; se sărută și, dintr-odată, firele de păpădie se împrăștie, plutesc în aer și dansează în jurul lor: li se lipesc de piele, pielea lor strălucește.

E cald.)

Un alt procedeu care mi-a atras atenția a fost ceea ce aș numi, cu un termen juridic că n-am găsit altul, radiere parțială, și pe care l-am întîlnit adesea în reconstituirea tipografică a manuscriselor în scopul menținerii iluziei de autenticitate, dar căruia autorul îi adaugă un nou rol, de ascundere simulată a adevărurilor incomode, jignitoare sau, pur și simplu, în același timp imposibil de a fi spuse și imposibil de ascuns:

Marta s-a sinucis. Din cauza mea. Pentru că eu am spus „nu”. Au violat-o unul după altul. H. a privit și a spus: Gut. Sehr Gut. Pizdă ist gut! El a fost ultimul. Am aflat că a rămas însărcinată târziu, mult prea târziu, când nu se mai putea face nimic. S-a sinucis la o săptămână după ce te-ai născut. Mi-a spus că nu putea să te privească. Mi-a spus că e insuportabil pentru o femeie să nu-și poată privi fiul. Nici nu am apucat să ne gândim la un nume pentru tine.

Aflu că Sebastian Sifft este și poet și că are deja două volume publicate, dintre care cel de debut a primit Premiul național de poezie în 2004. Observație importantă, pentru că cine știe mai bine decît poetul semnificația unei cadențe, a unei vocabule, a unei intonații? Iar romanul său are acea muzică inconfundabilă a cuvîntului bine temperat, dat fiind că, așa cum o afirmă chiar naratorul:

...când strici un cuvânt, strici și lumea. Un cuvânt stricat e o lume stricată e o poveste stricată.

Aș vrea să-i citesc și poeziile. O să-i citesc și poeziile.

Elif Shafak – „Lapte negru”

 -ebook

Gen: memorii

 

Perioada lecturii: 13 27 mai 2019

Votul meu: 

În „Nota către cititor” a cărții ei Lapte negru, Elif Shafak promite cititorului „două călătorii simultane, una în Valea Bebelușilor, cealaltă în Pădurea Cărților”, pentru a desluși mai bine rolurile  de femeie, mamă și autoare: cum pot ele să coexiste și să se mențină în echilibru și să vindece o eventuală depresie. 

Dacă a doua călătorie a răspuns destul de convingător orizontului meu de așteptare, prima mi-a adus aminte de bancul acela cu ascultătorul care întreabă la radio Erevan dacă-i adevărat că vecinul lui Iuri Antonovici și-a cumpărat mașină și i se replică – da, e-adevărat, cu două mici precizări: nu-i vorba de-o mașină ci de-o bicicletă și nu a cumpărat-o, ci i s-a furat din fața blocului. Așa și aici: nu-i vorba de-o călătorie în Valea Bebelușilor ci de o întîlnire cu mai multe euri minuscule vociferînd pe tema maternității, iar în ceea ce privește cealaltă temă, depresia postnatală, care a inspirat frumoasa metaforă a titlului, e expediată în cîteva pagini spre finalul cărții. Dar să le luăm pe rînd.

Voiajul în Pădurea cărților este interesant din două puncte de vedere: pe de o parte pentru că se raportează aproape exclusiv la autoare femei și pe de altă parte pentru că amestecă iscusit elemente din biografia și din opera lor pentru a dezvolta tema scriitoarei dublate de mamă. Desigur, așa cum remarca Kate Clanchy într-o recenzie publicată în The Guardian în 2013, uneori Shafak forțează tiparul pentru a-și susține ideile (ca atunci cînd sugerează de exemplu că Simone de Beauvoir ar fi une mère manquée, în sensul că dacă Sartre ar fi fost doritor i-ar fi dăruit un copil sur-le-champ), dar în general partea aceasta este plină de observații incitante și de amănunte mai puțin cunoscute (cel puțin de către mine) din viața unor mari scriitoare. De pildă, eu nu știam că Muriel Spark a avut o relație încordată cu fiul ei, pe care l-a părăsit cînd avea șase ani și pe care, ca adult, l-a scos din testament după ce acesta a trecut la religia mozaică, probabil din cauză că era o catolică ferventă și nici că fiica lui Alice Walker (autoarea extraordinarului roman The Color Purple, despre care am scris, în engleză, aici) și-a acuzat mama că a depus atîtea eforturi ca  să aibă grijă de copiii altora, încît nu i-a mai rămas nici timp, nici energie pentru propriul copil.

Mi-a părut rău că autoarea nu se oprește mai mult asupra literaturii feminine turcești, deși am reținut două nume: Sevgi Soysal, care a creat eroine zbătîndu-se între dorința de a se conforma unei societăți patriarhale și aceea de a-și afirma sinele și Halide Edip Adivar, „feministă otomană, activistă politică și romancieră, o divă a literaturii turce”, care a construit personaje voluntare și inteligente, însă extrem de pudice și ușor schematice:

Rabia — protagonista romanului Fiica măscăriciului — se schimba în cămașă de noapte în debara și apoi se băga în pat, unde o aștepta soțul ei. În societatea musulmană tradițională, căreia Rabia îi servește drept ideal, femeile își pot vedea trupurile doar în debarale sau în spatele ușilor închise. Același impuls se reflectă în scriitura noastră. Mai des decât vrem să recunoaștem , noi, scriitoarele, mai ales cele care provin din medii non occidentale, ne simțim stingherite scriind despre sexualitate.

Cealaltă călătorie este, cum spuneam, o coborîre în sine. Sau ar trebui să fie, dacă Elif Shafak (și aici sînt iar de acord cu opinia lui Kate Clanchy din articolul citat mai sus) nu și-ar obiectiva conflictele interioare, transformîndu-le în alegorii cîteodată iritante (cel puțin din punctul meu de vedere, dat fiind că eu am considerat mereu alegoriile cam insistent didactice). Pornind de la credința sufită că omul este o oglindă a universului, un microcosm care reflectă vocile și sentimentele acestuia, autoarea își imaginează viața interioară ca pe un teatru de păpuși, ca să zic așa, în care fiecare „degețică” (purtînd nume mai mult sau mai puțin semnificative, ce se vor cordial ironice dar sînt mereu lejer comice: Mica Domnișoară Practică, Doamna Derviș, Domnișoara – ulterior Milady – Cehoviana Ambițioasă, Domnișoara Cinica Doctă, la care se vor adăuga Mama Budincă de orez și Blue Belle Bovary) se luptă pentru supremație. Evident, nu lipsește happy-end-ul, în sensul că gîlceava generală va deveni în final o bine temperată corală de cameră:  

Pentru prima oară în viață, îmi dau seama, le văd ca pe Una—piese inseparabile ale aceluiași întreg. Când una stă afară în frig, tremură toate. Când una e rănită, sângerează toate. Când una e fericită și împlinită, trag toate foloase de pe urma fericirii ei. Când Milady Cehoviana Ambițioasă și Domnișoara Cinica Doctă au dat o lovitură de stat în noaptea aceea îndepărtată, s-a întâmplat așa pentru că voiam să-mi înăbuș latura maternă. Nu eram pregătită s-o întâlnesc pe Mama Budincă de Orez. Iar legământul pe care l-am făcut sub Copacul-Creier a fost pentru că nu mă simțeam împăcată cu trupul meu. Nu eram pregătită pentru Blue Belle Bovary. Monarhia absolută a Mamei Budincă de Orez din timpul sarcinii a fost rezultatul convingerii mele că celelalte voci interioare nu erau compatibile cu maternitatea. În fiecare moment de criză, puneam o singură Degețică pe piedestal în dauna tuturor celorlalte. Sunt toate la un loc — cu defectele și calitățile lor, plusurile și minusurile lor, toate poveștile lor alcătuiesc cartea eului meu.

Ce-am mai reținut și mi-a plăcut (și simt nevoia să împărtășesc 😊):

• Două superstiții turcești: prima, că proaspetele mame sînt în pericol de a cădea pradă djinnilor și de aceea, de patul lor sînt legate panglici stacojii, iar în cameră sînt împrăștiate semințe de mac sfințite; a doua, că oglinzile sînt periculoase și nu trebuie lăsate descoperite prea mult timp și de aceea e mai bine să le împodobești spatele și să le atîrni cu fața la perete (poate de aici vine și obiceiul pe care l-am văzut la țară de a se acoperi oglinzile din camera în care se află un mort, ca să nu se deschidă poarta spre lumea cealaltă).

• Explicația numelui autoarei: prenumele, Elif, sinonim cu prima literă a alfabetului otoman, aleph, înseamnă „înaltă și zveltă“, iar numele, Shafak, pe care și l-a ales cînd a devenit scriitoare, preluînd prenumele mamei ei, înseamnă „zori”. 

Și trei citate în loc de încheiere: 

Rumi asemuiește mintea cu o casă de oaspeți. În fiecare dimineață avem un vizitator nou și neașteptat, uneori sub chipul bucuriei, alteori sub cel al mâhnirii.

*

Sufiții cred că lumea e un pântece matern... Suntem cu toții copii într-un pântece. Când vine vremea, trebuie să părăsim lumea. Știm asta, dar nu vrem să plecăm. Ne temem că, după ce murim, încetăm să existăm. Însă moartea e de fapt o naștere. Dacă am reuși să înțelegem asta, nu ne-am mai teme de nimic.

*

Depresiile survin împotriva voinței noastre și fără știrea noastră, dar apoi—încet și pe furiș—se pot preschimba într-un râu în care ne bălăcim de bunăvoie.